ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2571/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 august 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Prim-ministrul României și Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat:

- suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, până la soluționarea cererii de suspendare formulate în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004;

- suspendarea executării Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Prin încheierea din 30 august 2019, instanța de fond a admis cererea de suspendare provizorie a efectelor Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României și a dispus suspendarea provizorie a efectelor acestei decizii până la soluționarea cererii de suspendare a executării formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 489 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins, ca neîntemeiate, cererile de lămurire a dispozitivului încheierii de ședință din data de 30.08.2019;

(ii) a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes;

(iii) a admis capătul principal de cerere;

(iv) în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 201/14.08.201, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva sentinței civile nr. 489 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Prim-ministrul României, cât și pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a învederat că nu a susținut un argument vizând lipsa caracterului de act administrativ a deciziei în litigiu, după cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Pornind de la această premisă greșită, instanța de fond a expus motive de fapt și de drept străine de natura cauzei, omițând să răspundă apărărilor formulate de pârâți. În realitate, pârâtul a susținut că, deși decizia prim-ministrului este un act administrativ, aceasta este scutită de obligația motivării în fapt, specifică actelor administrative.

Totodată, instanța de fond nu a prezentat argumente care să combată susținerile pârâtului referitoare la faptul că funcția de secretar de stat este o funcție de demnitate publică, iar ocuparea acesteia se face prin numire, fiind o decizie de oportunitate, astfel încât au fost încălcate exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv obligația instanței de a motiva hotărârea.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 32/1998 și mențiunile de la pct. B din Anexa 9 la Legea nr. 153/2017, precum și dispozițiile art. 5 lit. g) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, din cuprinsul cărora rezultă că funcția de secretar de stat nu este o funcție publică, ci una de demnitate publică.

A susținut recurentul că modalitatea de numire în funcția de secretar de stat este prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin decizie a prim-ministrului, fără necesitatea îndeplinirii anumitor condiții, astfel încât nici eliberarea din funcție nu trebuie să respecte cerința motivării actului administrativ. Deși decizia prim-ministrului are caracter de act administrativ, argumentația instanței de fond, referitoare la condiția cazului bine justificat, s-a circumscris cerințelor unui act administrativ "clasic", din perspectiva lipsei motivării.

Numirea și eliberarea din funcția de secretar de stat reprezintă o prerogativă absolută, acordată de lege prim-ministrului, în vederea organizării și funcționării în bune condiții a ministerelor și a celorlalte autorități ale administrației publice. Contrar celor reținute de prima instanță, în cuprinsul deciziei sunt indicate temeiurile măsurii adoptate, respectiv art. 29 și art. 31 alin. (1) din Codul administrativ. Prin urmare, decizia contestată este motivată în drept.

Referitor la justificarea măsurii adoptate, legea nu prevede o astfel de cerință, iar potrivit principiului simetriei actelor juridice, eliberarea din funcție a demnitarului s-a realizat în aceleași condiții ca la numire. Dacă o decizie de numire în funcția de demnitate publică nu trebuie motivată, fiind o decizie de oportunitate, nici decizia de eliberare din funcție nu trebuie motivată. Intimatul-reclamant nu are calitatea de funcționar public și nu beneficiază de garanțiile prevăzute de lege pentru această calitate, neocupând funcția de secretar de stat prin concurs, în cadrul căruia să i se fi verificat cunoștințele și aptitudinile personale.

Caracterul absolut al prerogativelor conferite prim-ministrului face ca decizia de eliberare din funcție să nu fie susceptibilă de exercitare abuzivă, în raport de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la jurisprudența europeană invocată de reclamant, recurentul-pârât consideră că decizia Consiliului de Stat Francez are valoarea probatorie a unui înscris, care nu intră sub incidența art. 3 sau art. 4 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit îndeplinirea cerinței cazului bine justificat.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, recurentul-pârât apreciază a nu fi fost îndeplinită, întrucât reclamantul a justificat această cerință din perspectiva diferenței de drepturi salariale dintre venitul obținut în calitate de secretar de stat și cel cuvenit pentru funcția de consilier. A considerat pârâtul că această pagubă nu reprezintă un prejudiciu greu de reparat, sumele reprezentând drepturi salariale putând fi cerute sub forma despăgubirilor, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în cazul anulării actului administrativ. Paguba nu poate fi considerată nici iminentă, întrucât intimatul nu beneficiază de stabilitate în funcția de secretar de stat, astfel încât se poate aștepta în orice moment la numirea într-o altă funcție, ceea ce presupune modificarea raporturilor juridice și, implicit, a salariului.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Prim-ministrul României a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

În ceea ce privește cazul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a omis a analiza apărările formulate cu privire la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate, cu consecința imposibilității suspendării executării sale. După emiterea deciziei de eliberare din funcție, raportul de serviciu suspendat al reclamantului a fost reluat în temeiul Ordinului MAI nr. II/620/14.08.2019, act administrativ care nu a fost atacat, iar pe de altă parte, funcția de secretar de stat a fost ocupată de o altă persoană.

Așadar, decizia atacată a produs efecte care făceau imposibilă suspendarea executării sale; prin cererea de suspendare, reclamantul a urmărit repunerea în funcția deținută anterior, ceea ce echivalează cu o întoarcere a executării unui act administrativ. Pentru a putea face obiectul suspendării, decizia atacată trebuie să fie una cu executare succesivă, situație neîntâlnită în speță.

A apreciat recurentul că raționamentul instanței de fond este inconsecvent, întrucât respingerea excepției lipsei plângerii prealabile a fost întemeiată pe argumentul intrării deciziei în circuitul civil.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a depășit limitele cererii de suspendare cu care a fost învestită, excedând analizei sumare pretinse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât soluția de suspendare este nelegală.

În continuare, recurentul-pârât a expus critici referitoare la neîntrunirea condițiilor cazului bine-justificat și a pagubei iminente, care corespund celor invocate de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte apreciind că redarea lor este redundantă.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În ceea ce privește criticile recurenților vizând nemotivarea hotărârii, intimatul a apreciat că, în cauză sunt respectate cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de jurisprudența constantă a instanțelor române. Instanța de fond nu are obligația de a se pronunța separat cu privire la diferitele argumente ale părților, atât timp cât motivarea relevă raționamentul pentru care au fost respinse sau admise aceste argumente.

Totodată, intimatul a apreciat a nu fi relevant argumentul privitor la executarea uno ictu/succesivă a deciziei, nefiind necesar, pentru a se dispune suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, ca actul administrativ să fie unul cu executare succesivă.

În ceea ce privește criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susținut că, în mod întemeiat prima instanță a reținut existența unui caz bine justificat, de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, constând în lipsa motivării actului administrativ. În esență, reclamantul a reiterat argumentele prezentate pe parcursul derulării procesului, considerând că simpla indicare a temeiului de drept al deciziei nu echivalează cu motivarea actului administrativ, iar prerogativa prim-ministrului nu este una absolută, acesta având obligația motivării în fapt a eliberării din funcție a reclamantului. În acest sens, reclamantul a indicat argumente din jurisprudența și doctrina de specialitate, referitoare la obligația motivării actelor administrative de către autoritățile emitente.

Cât privește necesitatea prevenirii unei pagube iminente, intimatul-reclamant a susținut că prima instanță a reținut corect că prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei este unul însemnat, prin raportare la cuantumul venitului realizat în calitate de secretar de stat și cel realizat în calitate de consilier, funcție în care reclamantul ar trebuie să revină.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Înalta Curte va respinge, ce neîntemeiată, excepția lipsei de interes în susținerea recursurilor, invocată de intimatul-reclamant A..

În susținerea excepției, apărătorul intimatului-reclamant a învederat că, ulterior pronunțării hotărârii de suspendare de către instanța de fond, reclamantul a fost repus în funcția de secretar de stat, funcție din care, la data de 15 ianuarie 2020, a fost eliberat la cererea sa expresă. În consecință, reclamantul a apreciat că hotărârea recurată nu mai produce efecte, astfel încât recurenții nu mai justifică interesul în atacarea ei.

Înalta Curte reține că, deși la data soluționării prezentelor recursuri sentința recurată nu mai produce efecte, ca urmare a manifestării de voință a reclamantului, care a solicitat eliberarea sa din funcție, totuși această hotărâre judecătorească a avut caracter executoriu de drept, conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, producând efecte pe perioada dintre data pronunțării și data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de eliberare din funcția de secretar de stat, la cerere, a reclamantului. Întrucât prin sentința recurată s-a dispus suspendarea executării deciziei prin care pârâtul Prim-ministrul României a dispus eliberarea din funcție a reclamantului, acesta a fost repus în funcția de demnitate publică, pe care a exercitat-o până la data de 15 ianuarie 2020.

Hotărârea de suspendare a generat obligația recurenților de repunere în funcție a reclamantului, astfel încât aceștia au interes în stabilirea legalității sentinței de fond.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că subzistă interesul pârâților în soluționarea căilor de atac declarate împotriva sentinței instanței de fond, motiv pentru care va respinge, ca neîntemeiată, excepția invocată de intimatul-reclamant.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Prim-ministrul României și Ministerul Afacerilor Interne sunt fondate, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile din recurs subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În esență, recurentul Ministerul Afacerilor Interne a susținut că argumentele instanței de fond nu se circumscriu apărărilor formulate prin întâmpinare, pe când recurentul Prim-ministrul României a susținut că prima instanță a omis a analiza apărările formulate cu privire la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate, cu consecința imposibilității suspendării executării sale.

Analizând aceste critici, în raport de considerentele sentinței recurate, Înalta Curte nu poate reține existența omisiunilor invocate de recurenți. Astfel, apărările referitoare la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate au fost analizate cu ocazia dezlegării date excepției lipsei de interes în susținerea acțiunii și excepției inadmisibilității (pagina 10 a hotărârii), prima instanță arătând că intrarea în circuitul civil a actului administrativ contestat nu împiedică soluționarea cererii de suspendare a executării acestuia, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, având relevanță doar din perspectiva art. 7 din același act normativ, sub aspectul eliminării cerinței formulării plângerii prealabile.

Cât privește apărările formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pretins greșit analizate de instanța de fond, Înalta Curte nu achiesează la opinia recurentului, întemeiată pe desprinderea din context a unui singur paragraf al hotărârii. Argumentația instanței de fond trebuie lecturată într-o modalitate cursivă, paragrafele hotărârii neputând fi examinate distinct unele de altele, iar raționamentul juridic expus trebuie privit în contextul chestiunii de drept deduse judecății. Considerentele care susțin soluția instanței de fond sunt circumscrise problemei juridice esențiale vizând motivarea actului administrativ contestat (în referire la aparența de legalitate a actului administrativ), asupra căreia părțile au expus puncte de vedere diferite, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, sunt nefondate criticile pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, prin care se susține că instanța de fond a analizat aspecte străine de apărările formulate în cauză.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele de nelegalitate a sentinței atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond pronunțând hotărârea cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 29 și art. 31 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, din perspectiva cerinței cazului bine justificat.

Prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează două condiții cumulative pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ, respectiv existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, într-o examinare sumară a aparenței dreptului.

În cauză, reclamantul a susținut că există îndoieli serioase asupra legalității deciziei de eliberare din funcția de secretar de stat, aceasta fiind nemotivată și emisă cu exces de putere, argumente pe care instanța de fond le-a confirmat prin soluția adoptată, de suspendare a actului administrativ.

Contestând această soluție, pârâții au susținut că decizia este legal emisă în temeiul art. 29 din Codul administrativ, eliberarea din funcția de demnitate publică nefiind condiționată de îndeplinirea vreunei formalități sau de obligația justificării acestei măsuri.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în prezenta cauză, îndeplinirea condiției cazului bine justificat s-a referit la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească decizia emisă de Prim-ministrul României cu privire la eliberarea din funcția de demnitate publică, cerințe care vor fi examinate în limitele caracterului sumar al procedurii de suspendare.

Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 57/201 privind Codul administrativ:

"Primul-ministru numește și eliberează din funcție:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului;

c) secretarii de stat și consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;

d) secretarii de stat și subsecretarii de stat;

e) alte persoane pentru care are competența de numire, în cazurile prevăzute de lege."

Textul de lege nu reglementează condiții de fond ori de formă ale actului de numire și eliberare din funcție, însă nu există nicio îndoială că acesta îmbracă forma unei decizii, care are natura unui act administrativ, potrivit art. 29 din Codul administrativ.

Din perspectiva cerinței motivării actului administrativ, Înalta Curte reține, din modalitatea de redactare a art. 31 din Codul administrativ, că numirea și eliberarea din funcția de secretar de stat intră în competența exclusivă acordată de lege prim-ministrului, în vederea organizării și funcționării în bune condiții a ministerelor și a celorlalte autorității ale administrației publice. Legea nu prevede nicio condiție pentru numirea în funcția de secretar de stat, cum ar fi parcurgerea unor proceduri de selecție, prin susținerea unui concurs/examen, ori îndeplinirea anumitor condiții de studii ori experiență profesională, numirea fiind dispusă, fără necesitatea unei motivări în fapt, în baza prerogativelor prim-ministrului și în considerația unor calități personale, pe baza încrederii acordate de acesta persoanei beneficiare.

Conform principiului simetriei actelor juridice, organul care numește o persoană într-o funcție publică, având putere discreționară în acest sens, are dreptul de a o elibera din acea funcție, bucurându-se de aceeași marjă largă de apreciere. Atât timp cât numirea în funcția de secretar de stat se dispune printr-un act administrativ care nu cuprinde motivele de fapt care sprijină această decizie, eliberarea din funcție nu se poate dispune în condiții diferite, mai stricte decât cele avute în vedere la ocuparea funcției.

Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că, deși decizia de numire în funcție a unui secretar de stat are natura unui act administrativ, astfel încât numirea în funcție are în vedere criterii de oportunitate care se înscriu în marja de apreciere a organului emitent, respectiv Prim-ministrul României și, cel puțin la o analiză sumară, nu îmbracă forma unui exces de putere.

Pentru a fi în prezența unui exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, este necesar ca actul administrativ să fie emis cu încălcarea limitelor competențelor prevăzute de lege sau cu încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În cauză decizia de eliberare din funcție a fost emisă de pârâtul Prim-ministrul României în limitele competenței prevăzute de art. 31 din Codul administrativ, iar în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului, Înalta Curte reține că acesta a fost eliberat din funcție în aceleași condiții în care a fost numit, astfel încât, la nivel de aparență, nu poate fi sesizată o vătămare a drepturilor sau intereselor reclamantului. Specificul procedurii de numire în funcția publică se menține și în ceea ce privește eliberarea din funcție, dreptul reclamantului de a fi menținut în funcție neputând fi opus interesului public pe care autoritatea îl ocrotește - buna funcționare a autorităților ministeriale - decât în cazul în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui echilibru, printr-o exercitare abuzivă, excesivă, a dreptului de apreciere a autorității publice, împrejurări care fac, însă, obiectul cercetării în fond a cauzei.

În acest context, Înalta Curte reține că, la o cercetare sumară a legalității actului contestat, nu se poate reține că prezumția de legalitate este înfrântă prin neprezentarea motivelor de fapt, ci doar a temeiurilor de drept, care au determinat eliberarea din funcție a reclamantului. Revine instanței de fond obligația de a verifica conformitatea deciziei atacate cu legea, din perspectiva respectării, în conduita autorității emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv și/sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să-l ocrotească, analiză care nu poate avea loc în cadrul cererii de suspendare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că lipsa motivării în fapt a deciziei a cărei suspendare se solicită nu creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, aptă să conducă la suspendarea executării sale, nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat, pretinsă de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Nefiind reliefate împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, soluția instanței de fond este nelegală, urmând a fi reformată, motiv pentru care nu mai este necesară examinarea celorlalte critici din recurs formulate de pârâți (referitoare la executarea uno ictu a deciziei de eliberare din funcție și la lipsa de relevanță a jurisprudenței europene invocată de reclamant).

În ceea ce privește cerința pagubei iminente, date fiind considerentele prezentei decizii, prin care s-a constatat neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, Înalta Curte reține că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurentele-pârâte, prin care a fost contestată existența și iminența prejudiciului pretins suferit de reclamant. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerințe nu-și găsește utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluția instanței de control judiciar.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții Prim-ministrul României și de Ministerul Afacerilor Interne, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A., menținând celelalte dispoziții ale sentinței, privitoare la respingerea cererilor de lămurire a dispozitivului încheierii de ședință din 30.08.2019 și a excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes, soluții care nu au fost contestate prin cererile de recurs.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât Prim-ministrul României a sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, conform ordinului de plată nr. x din 17.12.2019 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursurilor, ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de pârâții Prim-ministrul României și de Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 489 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Prim-ministrul României și Ministerul Afacerilor Interne, privind suspendarea executării Deciziei nr. 201 din 14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât Prim-ministrul României a sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.