Decizia nr. 4039/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 6/2020 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată la data de 19.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 510/11.12.2019 emise de Prim - ministru, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 997/11.12.2019.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Prim-ministrul României și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 510/11.12.2019, emise de pârâtul Prim-ministrul României, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 6 din 7 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Prim-ministrul României, prin Secretariatul General al Guvernului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunii intimatului-reclamant. În motivarea recursului susține că instanța de fond, în mod greșit, a constatat că aparența de nemotivare a actului contestat este suficientă pentru a se reține existența unui caz bine justificat, acesta reprezentând un element de legalitate a actului, ce urma a fi analizat în cadrul acțiunii în anulare. Mai arată că motivarea actului administrativ cu caracter individual nu este o condiție de legalitate consacrată expres de legiuitor, ci o condiție de formă a acestuia. Precizează că: intimatul-reclamant a fost numit pe criterii pur politice, printr-un act administrativ ce nu cuprinde niciun fel de motivare, cum, de altfel, a fost numit și anterior în funcția de vicepreședinte al aceleiași autorități, în considerarea funcțiilor de natură politică deținute; eliberarea din funcție a fost realizată în temeiul art. 8 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie. Susține că, întrucât actul de numire a avut ca temei legal prerogativele acordate de lege prim-ministrului, fără îndeplinirea unei condiții exprese, și eliberarea din funcție trebuie să fie considerată a fi legal emisă în același temei, elementul determinant constituindu-1 aptitudinile, calitățile sau pregătirea profesională a unei persoane; că art. 6 alin. (2) lit. a) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 prevede că elaborarea actelor cu caracter individual care au ca obiect exclusiv numiri și revocări din funcție nu este condiționată de existența anumitor documente de politici publice aprobate de Parlament sau Guvern. Astfel, arată că natura juridică a mandatului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie se deosebește de mandatul altor conducători de autorități și instituții publice și, fără prevederea expresă a legiuitorului de încetare înainte de termen în condiții strict prevăzute de lege, atât numirea cât și eliberarea sunt prerogativele ce revin în totalitate prim-ministrului, în baza mandatului acordat Guvernului ca urmare a învestirii acestuia prin Hotărârea Parlamentului României nr. 22/2019 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 4 noiembrie 2019. În ceea ce privește critica vizând nemotivarea actului administrativ, face referire la caracterul mixt, administrativ și politic, al actului, apreciind că, dat fiind caracterul său în parte politic, se impune o analiză mai reținută a problemei oportunității acestuia și motivării, lăsând emitentului o marjă de apreciere cel puțin la fel de largă ca aceea de care a dispus la momentul numirii în funcție, întrucât nici numirea în funcție nu face referire la o propunere din ministerul de resort sau la îndeplinirea unor cerințe legate de natura serviciului public și experiența profesională. De asemenea, precizează că funcția de subsecretar de stat nu face parte din funcțiile prevăzute de Legea nr. 188/1999. Astfel, arată că potrivit principiului simetriei în drept, organul care numește o persoană într-o funcție are dreptul de a o elibera din acea funcție pe aceleași considerente avute în vedere la numire. Consideră că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că este îndeplinită condiția pagubei iminente, întrucât aceasta ar presupune ca prejudiciul să fie greu sau imposibil de recuperat, condiție ce nu este îndeplinită în cazul de față, având în vedere că un prejudiciu pur financiar sau un prejudiciu viitor și previzibil nu reprezintă un motiv suficient și concludent pentru a considera că sunt întrunite cerințele legale pentru suspendarea executării. Totodată, susține că ambele condiții de admisibilitate trebuie să existe în mod cumulativ, ceea ce denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ.

Apărările intimatului-reclamant Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Cererile de intervenție accesorie 5.1. Ministerul Justiției a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentului-pârât Prim - Ministrul României, solicitând admiterea cererii de intervenție, admiterea recursului pârâtului, casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În ceea ce privește interesul în formularea cererii de intervenție accesorie, arată că art. 1 din O.U.G. nr. 5/2010 prevede că Autoritatea Națională pentru Cetățenie funcționează în subordinea Ministerului Justiției. 5.2. În cauză, a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea intimatului-reclamant A. numitul B., solicitând admiterea cererii de intervenție și admiterea acțiunii reclamantului, având în vedere că a fost eliberat din funcție pentru aceleași considerente arbitrare și abuzive, în baza aceluiași Raport de control al Ministerului Justiției nr. x/30.10.2019, în condițiile în care atât intimatul-reclamant, cât și semnatarul cererii de intervenție, erau avertizori de integritate. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 510/11.12.2019 emise de Prim - ministru și publicate în Monitorul Oficial al României nr. 997/11.12.2019. Cu titlu preliminar, se constată că, în ședința publică din data de 30 iulie 2020, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Justiției și a respins în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, formulată de B.. Pe fond, Înalta Curte reține că suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor, până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată. Înalta Curte constată că, prin sentința atacată, instanța de fond a făcut o apreciere corectă a existenței unui caz bine justificat, reținând că din cuprinsul deciziei nr. 510/11.12.2019 nu rezultă motivele de fapt ori de drept pentru care pârâtul a luat măsura eliberării din funcție a reclamantului, fiind menționat doar art. 29 din O.U.G. nr. 57/2019, care prevede că deciziile emise de prim-ministru sunt acte administrative. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Înalta Curte reține că, în ceea ce privește cazul bine justificat, sunt elemente care conturează îndeplinirea acestei condiții, având în vedere soluția pronunțată în acțiunea în anularea actului administrativ ce se solicită a fi suspendat în prezenta cauză. Astfel, prin sentința civilă nr. 388 din data de 9 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Prim-ministrul României și s-a anulat Decizia nr. 510/11.12.2019 emisă de pârât. Pronunțarea unei hotărâri în fond, de anulare a actului administrativ, are aptitudinea de a genera o îndoială serioasă în privința legalității acestui act, în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, așa încât este îndeplinită condiția cazului bine justificat. Susmenționata sentință civilă, care nu este definitivă are o putere de lucru judecat relativă și constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate a actului administrativ atacat, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie. Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacat. În ceea ce privește ceea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se observă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Înalta Curte reține că, în speță, este întrunită și condiția pagubei iminente, dată fiind pierderea locului de muncă și a venitului aferent. Se constată că prima instanță a reținut în mod corect îndeplinirea condiției pagubei iminente prin prisma situației familiale a intimatului-reclamant, implicat într-un proces de divorț, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, diminuarea veniturilor sale fiind de natură să influențeze soarta sa și a copiilor, în condițiile în care soția intimatului-reclamant a solicitat autoritate părintească exclusivă și stabilirea locuinței minorilor în Franța. Sub acest aspect, prima instanță a apreciat în mod corect că paguba cauzată reclamantului prin pierderea locului de muncă și a venitului nu va putea fi reparată integral prin plata drepturilor restante, din moment ce acesta trebuie să asigure, cu caracter de continuitate, întreținerea copiilor minori și plata obligațiilor contractuale asumate, iar sancțiunile care intervin în caz de neexecutare sunt mult mai energice decât plata unor penalități de întârziere. Chiar în eventualitatea admiterii definitive a acțiunii, neachitarea obligațiilor de întreținere a copiilor și a obligațiilor contractuale asumate are și consecințe ireversibile, cum ar fi declanșarea procedurii de raportare la Biroul de Credit, rezilierea contractului și declanșarea procedurilor de recuperare a bunului ce face obiectul contractului. De asemenea, neîndeplinirea obligației de întreținere a copiilor minori se poate răsfrânge în mod negativ asupra relațiilor familiale dintre reclamant și copiii săi. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este adevărat că din declarațiile de avere ale intimatului-reclamant, depuse de către intervenientul Ministerul Justiției, reiese că acesta obține venituri și din activitatea de lector universitar, precum și din cea de cedare a folosinței bunurilor, dar venitul care conferă siguranță materială pentru îndeplinirea obligațiilor de întreținere a copiilor minori și a obligației contractuale asumate prin contractul de credit auto nr. x/27.10.2017, este cel din desfășurarea activității în cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie. O asemenea concluzie se impune dat fiind faptul că pentru obținerea de venituri din activitatea de lector universitar ori din cea de cedare a folosinței bunurilor nu există garanția că acestea au caracter de continuitate. Având în vedere cele expuse, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, impunându-se respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Prim - Ministrul României împotriva sentinței civile nr. 6 din 7 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. De asemenea, Înalta Curte va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Justiției, ca o consecință a respingerii recursului formulat de partea în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenție.