Decizia nr. 376/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de cheamre în judecată întregită și completată reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale următoarele: - 1.constatarea eligibilității cererii de finanțare x, urmare faptului ca proiectul depus de reclamant îndeplinește criteriul de eligibilitate EG6, precum si existenta dreptului subsemnatului la emiterea unei hotărâri privind aprobarea finanțării proiectului cu titlul "înființare plantație arbuști fructiferi, depusa ca răspuns la licitația de proiecte M 41-121L, pentru Măsura 121 - "Modernizarea exploatațiilor agricole", derulata prin Grupul de Acțiune Locala Dealurile Tarnavelor - sesiunea de finanțare nr. x/2013, - 2.dispunerea anulării in parte a Notificării cererilor de finanțare neeligibile E6.8.1L nr. x/23.04.2014. emisa de APDRP-Centrul regional de plați pentru dezvoltare rurala si pescuit Alba, in sensul admiterii in totalitate a contestației subsemnatului, cu consecința anularii in totul a Notificării cererilor de finanțare neeligibile E6.8.1L nr. 1025/02.04.2014, emisa de APDRP - Oficiul județean de plați pentru dezvoltare rurala si pescuit Sibiu, - 3.obligarea paratei AFIR, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor, in echivalentul in RON de la data plații, al sumei in cuantum de 37.000 euro, reprezentând valoarea eligibila a proiectului, - 4.obligarea pâratei AFIR la plata cheltuielilor de judecata. 1.

Hotărârile primei instanțe Prin sentința civilă nr. 229 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. Impotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamantul A. iar, prin Decizia nr. 1828 din 8 mai 2018, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 229 din 20 aprilie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a casat sentința recurată și trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 234 din 28 septembrie 2018, a admis excepția de inadmisibilitate pentru petitul 1., a admis în parte cererea de chemare în judecată întregistrată și modificată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (prin reorganizarea fostei Agenții de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, conform O.U.G. nr. 41/2014) și, pe cale de consecință, a dispus anularea în parte a notificării cererilor de finanțare neeligibile E6.8.1L nr. x/23.04.2014 emisa de către Agenția de plăți pentru dezvoltare rurala si pescuit - Centrul regional de plăți pentru dezvoltare rurala si pescuit Alba în sensul admiterii în totalitate a contestației reclamantului și anularea în întregime a notificării cererilor de finanțare neeligibile E6.8.1 L nr. 1025 din 02.04.2014 emisa de Agenția de plăți pentru dezvoltare rurala si pescuit - Oficiul Județean de plăți pentru dezvoltare rurală si pescuit Sibiu,notificări ce privesc cererea de finanțare formulată de reclamant nr. x, pentru proiectul de investiții cu titlul "Înființare plantație arbuști fructiferi", depus la licitația de proiecte M 41 - 12L pentru Măsura 121 - " Modernizarea exploatațiilor agricole", derulata prin Grupul de Acțiune Locala Dealurile Tarnavelor, sesiunea de finanțare nr. x/2013. Totodată, a respins petitul 1 ca inadmisibil. A respins petitul 3 ca nefondat și a obligat pârâta AFIR să plătească reclamantului suma de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. De asemenea, a respins cererea pentru cheltuieli de judecată pentru suma de 200 RON. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj au promovat recurs reclamantul A. și pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în condițiile art. 483 C. proc. civ. Prin recursul declarat, reclamantul A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare admiterea în totalitate a acțiunii. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în ceea ce privește petitul 3 al cererii de chemare in judecată. Dezvoltând criticile aduse sentinței recurate, recurentul a susținut, în esență, că în contextul dat al spetei, este indiscutabil faptul ca reclamantului i-a fost creat un prejudiciu, iar fata de reglementarea adusa de art. 1359 C. civ., hotărârea atacata este nelegala si pentru faptul ca se raportează prin considerentele sale exclusiv si în mod limitat doar la dreptul definitiv consolidat, manifestat prin încasarea efectiva a sumei de bani in patrimoniul recurentului, făcându-se însă abstracție de vătămarea interesului serios, legitim, manifestat ca drept subiectiv, de care acesta se prevalează. Ab initio, precizează că declararea eligibilității proiectului, cu punctaj maxim, consolidează un drept propriu-zis in beneficiul recurentului, care conferă totodată drept la despăgubire. Cu toate acestea, în ipoteza în care s-ar aprecia contrar, conform celor exprimate prin considerentele hotărârii recurate, se impune a se observa faptul ca prejudiciul este cert si actual raportat la vătămarea adusă de actul nelegal interesului recurentului, al cărui caracter serios si legitim rezulta din motivarea sentinței civile nr. 234/2018 a Curții de Apel Cluj, iar manifestarea acestuia ca drept subiectiv este probata prin întocmirea proiectului cu respectarea tuturor cerințelor, îndeplinirea tuturor criteriilor de eligibilitate, disponibilul finanțării si situarea proiectului in litigiu, sub aspectul punctajului maxim, pe primul loc, înaintea tuturor celorlalte proiecte ce au fost selectate spre finanțare. Se susține că, în cauză, solicitarea formulata pentru suma de 37.000 euro, reprezentând valoarea eligibila a proiectului, este admisibila in integralitate, întrucât nu au fost probate in cauza impedimente la obținerea acesteia. Chiar și în situația în care se va aprecia ca probabilitatea obținerii acestei sume cu titlu de finanțare nu ar putea fi stabilită cu grad absolut de certitudine, în procent de 100%, urmând ca instanța sa aplice un criteriu al proportionalității. A susținut recurentul ca nu este legala si temeinica excluderea reparației pentru lipsirea sa de șansa la obținerea finanțării. În continuare recurentul a opinat în sensul că, în speță, criteriile de selecție sunt îndeplinite, acestea fiind stabilite inaintea lansării depunerii de proiecte, aspect lămurit prin sentința pronunțata în cauza, iar eventualele criterii de departajare sunt aplicabile doar proiectelor cu punctaj egal, ceea ce nu este cazul in speța, fiindcă proiectul recurentului a avut punctajul cel mai mare, anume 70 puncte, la selecție acesta neputând fi înlăturat de proiecte cu punctaj considerabil mai rnic. În fine, recurentul arată că Sentința atacata este nelegala si netemeinica, fiind pronunțata cu încălcarea textelor legale indicate în prezenta cerere de recurs, în privința motivării cuprinse în pag. 17 paragraf 8 din s.civ. 234/2018, unde se arata ca: "Raportat la cele mai sus indicate instanța apreciază că nu este cert în speță că proiectul reclamantului ar fi trecut de etapa de selecție. De asemenea pentru ipoteza în care s-ar fi încheiat contratul de finanțare prin selecția proiectului nu este ceh: în prezent că reclamantul ar fi și primit suma de 37,000 EURO sau o parte din această suma (cum ar fi cheltuielile de consultantă pentru redactarea proiectului si întocmirea dosarului),primirea acestei sume depinzând de îndeplinirea obligațiilor contractuale si de încadrarea cheltuielilor pe care în mod efectiv le-ar fi solicitat spre decontare în categoria cheltuielilor eligibile potrivit ghidului solicitantului si bugetului întocmit pentru acest proiect. Aspectul privind acordarea finanțării unei alte persoane este irelevant în cauză, el nesusținând un prejudiciu cert în persoana reclamantului, concluzii valabile și în raport de cunoașterea cuantumului finanțării. În ceea ce privește achizițiile și plata acestora, cu referire si la cererea de plata, apare evident ca aceste operațiuni se realizează din sumele anterior obținute de titularul proiectului, în prealabil recunoscute si aprobate acestuia de AFIR, astfel ca existenta si întinderea prejudiciului sunt certe de la data cunoașterii eligibilității proiectului, coroborata, în absenta susținerii si a dovedirii unor cauze temeinice de înlăturare a acestuia de la selecție, cu privarea subsemnatului de valoarea eligibila a proiectului si a finanțării. Cu referire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a arătat, printr-o primă critică aprecierea instanței de fond potrivit căreia autorizația de plantare nr. x/03.12.2013 este legal emisă, aceasta nefiind o autorizație de sine stătătoare, care să se fi emis în baza unei cereri de eliberare a unei asemenea autorizații de plantare, aceasta având doar rolul de a înlocui autorizațiile deja emise în favoarea reclamantului și a celuilalt coproprietar al aceluiași teren în data de 01.04.2013, pentru aceeași suprafață de teren de 4 ha și pentru același interval de timp, respectiv anii 2014 - 2015. În acest sens a arătat că, la vizita pe teren s-a constatat că suprafața de 4,26 ha de fâneață este parțial împădurită. Terenul destinat înființării plantației de arbuști are categoria de folosință fâneață și la vizita pe teren s-a constatat ca face parte din categoria pășunilor împădurite cu consistența mai mică de 0,4, calculată pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră. În cadrul cererii de finanțare intimatul-reclamant a depus Autorizația de plantare nr. x/03.12.2013 emisă de Direcția pentru agricultură a județului Sibiu, prin care acesta este autorizat să planteze suprafața de 4 ha arbuști fructiferi din care în anul 2014,2 ha specia zmeur, iar în anul 2015,2 ha din specia afin. Anterior acestei autorizații, autoritatea publică locală a emis un număr de două autorizații, înregistrat cu nr. x și 495, pentru aceeași suprafață de teren, pe numele proprietarilor de atunci ai terenului, intimatul-reclamant și tatăl său. Întrucât situația juridică a terenului s-a schimbat, intimatul-reclamant devenind unicul proprietar al terenului, autoritatea publică locală a eliberat o altă autorizație, înregistrată sub nr. x/2013, depusă anexă la cererea de finanțare. Această autorizație a fost emisă în data de 03.12.2013, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2013, care stabilește ca deținătorii de pajiști sunt obligați să mențină suprafața totală ocupată cu pajiști la 01.01.2007 (art. 4 alin. (1), aceeași obligație având și noii proprietari, în cazul înstrăinării pajiștilor (art. 8). Arată recurenta că ceea ce ignoră instanța în cuprinsul motivării este că autorizația emisă pentru tatăl intimatului-reclamant nu are nicio relevanță în cauză, dat fiind faptul că acesta nu a avut calitate de solicitant de fonduri nerambursabile. Este greșită și aprecierea instanței privind regimul coproprietății obișnuite, dat fiind faptul că în cauză nu vorbim de o proprietate deținută în comun, ci de două proprietăți distincte, a tatălui și a fiului, pentru care fiecare dintre aceștia și-au obținut autorizații de înființare a plantațiilor de arbuști fructiferi. Confirmarea faptului că avem de a face cu două proprietăți distincte este faptul că numitul B. și-a înstrăinat cel 2 ha pășune către fiul său, printr-un contract cu titlu gratuit (donație) și că deținerea în coproprietate a suprafeței de 4 ha teren ar fi impus emiterea unei singure autorizații de înființare plantație, pe numele celor doi coproprietari. Arată în continuare recurenta că, practic, instanța de fond a construit un raționament menit să confere legalitate unui act vădit nelegal, raționament care încalcă principiul neretroactivității legii civile în timp, prin care s-a autorizat scoaterea din circuitul agricol a unor pajiști, în vederea schimbării destinației acestora. Așadar, punctajul obținut de intimatul-reclamant, care a fost mai mic decât cel al proiectelor eligibile pentru finanțare este consecința activității proprii a acesteia de elaborare și întocmire a proiectului pentru care a fost depusă cererea de finanțare și care nu a depus toată diligenta necesară obținerii unui punctaj mai mare, în măsură să determine selectarea și înscrierea proiectului său în cadrul categoriei de proiecte eligibile cu finanțare. Fată de cele prezentate, rezultă în mod clar că intimatului-reclamant îi revenea în exclusivitate obligația de a respecta toate criteriile de eligibilitate si selecție precum si cea de a prezenta documente justificative în acest sens, fiind în interesul său de a realiza un proiect eligibil. O altă critică pe recurenta a adus-o sentinței are în vedere măsura dispusă de instanța de judecată privind obligare la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest sens a apreciat că suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă reprezentând onorariu de avocat, este vădit disproporționată cu speța care a făcut obiectul prezentei cauze, respectiv cu complexitatea apărărilor efectuate de avocatul angajat în cauză. în subsidiar, în ceea ce privește onorariul, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. În concluzie, recurenta -pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată recurentul-reclamant a invocat excepția nulității recursului promovat de partea adversă. Pe fond a solicitat respingerea recursului promovat de pârâtă, ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond. La rândul său, recurenta-pârâtă, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 27 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale administrative, care de principiu se antrenează în prezenta acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ., cu particularitatea că, potrivit tezei răspunderii obiective, nu este ceruta condiția culpei autorității emitente a unui act administrativ nelegal. În acest sens, recurentul -reclamant a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 1357, art. 1881 alin. (1) și art. 1385 C. civ. Instanța de fond, în analiza îndeplinirii cerințelor de angajare a raspunderii pentru pagubele produse de un act nelegal emis instanța a apreciat că nu este necesară condiția culpei autorității emitente,răspunderea reglementată de art. 1,2,8,18 din Legea 554/2004 fiind o raspundere obiectiva . Ca atare, s-a reținut că prejudiciul pretins de reclamant constă în suma de 37.000 euro, constând în valoarea eligibilă a proiectului, pe care nu o mai poate obține, datorita epuizării fondurilor, deși îndeplinea condițiile pentru a beneficia de aceasta finanțare. A mai reținut instanța că, la fel ca și în dreptul comun prejudiciul pretins ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal trebuie să fie cert și actual. Instanța a apreciat că nu este îndeplinită cerința caracterului cert și actual a prejudiciului, conchizând în sensul că simpla încheiere a contractului de finanțare nu presupunea acordarea sumei solicitate ca și finanțare, cheltuielile eligibile urmând a fi decontate doar în măsura demonstrării îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate. Așadar, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert, ceea ce presupune că este sigur atât în privința existenței sale, cât și a posibilității de evaluare. Pretinderea la acest moment a contravalorii de 37.000 eur sau o parte din această suma, în condițiile în care primirea acestei sume depinde de îndeplinirea obligatiilor contractuale și de încadrarea cheltuielilor pe care în mod efectiv le-ar fi solicitat spre decontare în categoria cheltuielilor eligibile potrivit ghidului solicitantului si bugetului întocmit pentru acest proiect, nu are suport legal. Față de aceste considerente, în baza art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, constatând că prejudiciul material invocat fie nu există, fie nu este cert, ci doar eventual, neputând fi angajată răspunderea administrativă patrimonială a autorității publice pârâte, astfel că Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a respins petitul 3, ca nefondat, deci, nu se poate vorbi de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect. În legătură cu recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Înalta Curte constată că a fost întemeiat în drept de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce sancționează încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu titlu preliminar, se constată că recurenta reproduce, în proporție covârșitoare, argumentele arătate cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată de către prima instanță. Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs, sunt de natură a releva aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate cu recurs. În mare parte, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce modalitate sentința instanței de fond ar fi neconformă legii și nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci au reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară. Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de fond, iar judecata acestei căi de atac extraordinare trebuie să respecte rigorile impuse de art. 488 C. proc. civ., anume: să privească aspecte de nelegalitate dintre cele enumerate în primul alineat al acestei norme și să aibă ca fundament critici relative la probleme ce au format obiect de analiză în fond în temeiul unei legale învestiri a instanței de control judiciar. Drept urmare, pot fi analizate în cadrul prezentului recurs strict susținerile recurentei prin care se aduc critici de nelegalitate instanței de fond, neputând forma suport de analiză apărările de fond ce vizează stabilirea situației de fapt sau susținerile ce reprezintă apărări formulate în precedenta etapă procesuală și care sunt reiterate în aceiași termeni în recurs. Astfel, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, prin demersul judiciar declanșat în cauză, se reține că în cadrul sesiunii de proiecte pentru Măsura 121 -"Modernizarea exploatațiilor agricole" derulată de Grupul de Acțiune Locală Dealurile Târnavelor reclamantul a depus cererea de finanțare pentru proiectul intitulat "Înființare plantație arbuști fructiferi",cerere depusă la Oficiul Județean de Plați pentru Dezvoltare Rurala si Pescuit Sibiu și înregistrată cu nr. x. În urma verificării și evaluării cererilor de finanțare depuse prin notificarea nr. x/02.04.2014 cererea de finanțare nr. x a fost declarată neeligibila, pentru nerespectarea criteriilor de eligibilitate EG 1, EG 4, EG

Reclamantul a contestatat Notificarea nr. x/02.04.2014, care a fost respinsă prin Notificarea nr. 21.742/23.04.2014. Cu toate acestea s-a apreciat că sunt întemeiate cirticile privind criteriile de eligibilitate EG1 si EG4, rămânand neîndeplinit criteriul de eligibilitate EG6. Potrivit acestui criteriu beneficiarul trebuie să prezinte dovada că a făcut demersurile pentru a obține toate avizele și acordurile conform legislației în vigoare din domeniu. S-a apreciat de către pârâtă ca în cauză criteriul EG 6 nu este îndeplinit deoarece autorizația de plantare pomi fructiferi/arbuști fructiferi nr. 1805 din 03.12.2013 a fost obținută după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 34/2013 (organizarea, administrarea si exploatarea pajiștilor permanente si pentru modificarea și. completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991). Reclamantul a promovat prezentul litigiu aratând, în esență,că acest criteriu de eligibilitate este îndeplinit,solicitând totodată și acordarea de despăgubiri pentru paguba provocată prin declararea proiectului ca neeligibil. Cererea de chemare in judecata a fost soluționata în primul ciclu procesual, prin sentința civila nr. 229/20.04.2015, pronunțata în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Cluj, in sensul respingerii acțiunii. Prin decizia civilă nr. 1828/08.05.2018, pronunțate de ICCJ s-a admis recursul declarat de către reclamant,sentința recurată a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj. Pentru a se pronunța astfel, instanța de casare a reținut că aspectele pentru care prima instanță a reținut că aceasta autorizație este un act administrativ inexistent reprezintă aspecte formale care înlătură posibilitatea realizării unei apărări pe fondul dreptului cu consecința neanalizării criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată. Raportat la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată instanța avea obligația să cerceteze dacă erau îndeplinite condițiile conform legislației în vigoare în cursul anului 2013 pentru emiterea autorizației de plantare a pomilor fructiferi, iar menționarea a actului normativ abrogat constituie numai o eroare a autorității administrative ce putea fi înlăturată pe altă cale. În consecință în rejudecarea acțiunii instanța a analizat îndeplinirea criteriului de eligibilitate EG 6 având în vedere statuările obligatorii pentru instanța de rejudecare. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltate de recurenta-pârâtă vizează, în esență, faptul că instanța de fond și-a argumentat soluția constatând, în mod greșit, că autorizația de plantare din 03.12.2013 doar oglindește regimul juridic actual al modului de exercitare a dreptului de folosinta de către coproprietari respectiv dreptul de folosință a terenului si dreptul de a infiinta pe acest teren plantațiile respective, astfel că cererea de finanțare depusă de către reclamant îndeplinea criteriul de eligibilitate EG 6, încât actele emise si prin care proiectul a fost declarat ca neeligibil sunt nelegal emise impunându-se în baza tuturor textelor de lege sus indicate si a art. 1,2,8,18 din Legea 554/2004 admiterea petitului 2 si anularea acestora. Din perspectiva criticilor enunțate, referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat, de pârâtă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, din examinarea hotărârii recurate, precum și a susținerilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de fond ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în raport de starea de drept incidentă în cauză, respectiv de starea fapt conturată în cauză. Astfel, Înalta Curte reține că singurul criteriu considerat de parata ca nefiind îndeplinit de proiectul de finanțare depus de reclamant a fost cel prevăzut la EG6, respectiv Autorizația de plantare pomi fructiferi/arbuști fructiferi nr. 1805 din 03.12.2013 a fost obținută după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 34/2013 (organizarea, administrarea si exploatarea pajiștilor permanente si pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991). Reclamantul în cadrul cererii de finanțare a depus Autorizația de plantare nr. x din 03.12.2013, emisa de Ministerul Agriculturii si dezvoltării Rurale, Direcția pentru agricultura a județului Sibiu. Așa cum a statuat Înalta Curte, prin decizia de casare, instanța avea obligația să cerceteze dacă erau îndeplinite condițiile, conform legislației în vigoare în cursul anului 2013 pentru emiterea unei autorizații de plantare a pomilor fructiferi, iar menționarea actului normativ abrogat constituie numai o eroare a autorității administrative ce putea fi înlăturată pe altă cale, Contextul în care elementul decisiv de care s-a prevalat autoritatea administrativă pentru a constata neeligibilitatea cererii de finanțare este reprezentat de autorizația nr. x/03.12.2013 emisă de Direcția pentru agricultură a județului Sibiu. Or, autorizația pentru plantare nr. 1805/03.12.2013, eliberată de Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale - Direcția pentru agricultura a județului Sibiu prezintă caracterele juridice ale unui act administrativ cu caracter individual, neputând fi considerat un act inexistent, cum se poate desprinde din considerentele deciziei de casare. Practic, această adresă, constituie o reiterare a adreselor inițial emise, respectiv cele cu nr. x/01.04.2013 si y/01.04.2013, fără a aduce modificări de substanța acestora, sub aspectul condițiilor prevăzute în criteriile de verificare a eligibilității cererii de finanțare. Așa cum în mod corect a subliniat instanța fondului, această autorizație a avut rolul de a înlocui autorizațiile deja emise în favoarea reclamantului și a celuilalt coproprietar al aceluiași teren, autorizații emise la data de 01.04.2013 pentru aceeași suprafată de teren de 4 ha si pentru același interval de timp respectiv anii 2014,2015 si care au fost anulate în decembrie 2013 o dată cu emiterea autorizației în discuție. Este mai mult decât evident că, aceste prime autorizații au fost emise anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2013, astfel că o încălcare a interdicției cuprinse în acest act normativ în art. 5 alin. (2) în sensul interzicerii scoaterii definitive sau temporară din circuitul agricol a pajiștilor din extravilanul localităților nu este posibilă din punct de vedere legal. Ca atare, față de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2013 nu se poate reține caracterul nelegal al autorizațiilor de plantare emise la 01.04.2013 pentru suprafața de 4 ha si pentru doi ani respectiv anii 2014,2015 și nici că aceste autorizatii au fost emise în temeiul unui act normativ abrogat respectiv Legea 18/191 si Legea 214/2011, fiind evident că ele erau în vigoare la data emiterii acestor autorizații . Nu trebuie omis faptul că instanța de fond în mod corect a punctat că, din analiza contractului de comodat și apoi din autorizația de plantare analizată în speță reiese că reclamantul și-a schimbat doar domiciliul astfel ca emiterea unei autoirzații de plantare cu actualizarea domiciliului nu încalcă niciun text de lege. Nu în ultimul rând, modul de exercitare a dreptului de folosință de către coproprietari, respectiv dreptul de folosință a terenului si dreptul de a infiinta pe acest teren plantațiile respective pot fi folosite de coproprietari fie împreuna, fie doar de către unul singur, în speță și cu acordul celuilalt coproprietar. Așa fiind, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează modul de exercitare a coproprietății, autorizația de plantare din 03.12.2013 reflectă regimul juridic, respectiv cedarea dreptului de folosință asupra cotei de 1/2 parte din terenul în discuție către reclamant de către celălalt coproprietar. În aceste condiții reclamantul avea dreptul de a utiliza întreg terenul și autorizațiile de plantare emise la 01.04.2013 pentru înfiinatrea respectivei plantații având acordul neechivoc în aces sens al celuilalt coproprietar, întrucât prin contractul de comodat autentificat sub nr. x celălalt coproprietar a transmis folosința cotei sale către reclamant pentru a-l utiliza în vederea derulării proiectului pentru care s-a solicitat în speță finanțarea (art. 2 ultimul alineat din contractul de comodat). De vreme ce acest act administrativ nu a fost revocat de instituția emitenta, ci a intrat în circuitul civil, nefiind anulat nici pe calea instanței, se impune a se tine seama de faptul ca este în ființa și produce efecte depline. În concluzie, argumentul instanței de fond în sensul că, atât autoirzațiile initiale cât și această autorizație au fost emise si au ca fundamnet legal art. 15,16 din Legea 348/2003,art. 6 din H.G. nr. 156/2004 care sunt în vigoare și în prezent este corect. Ceea ce s-a abrogat este actul normativ care permitea scoatea fânețelor din circuitul agricol și reprezintă textele de lege ce reglementează practic în ce condiții fănețele pot primi o altă destinație. Or, pârâta trebuia să verifice aspectul detinerii de către reclamnat a autorizația de plantare eliberata de către Direcția pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala pe numele solicitantului pentru suprafața si soiurile vizate de proiect și nu din perspectiva persoanei care a semnat această autorizație ori din perspectiva legalitatii sale în raport de categoria de teren pentru care este emisă așa cum s-a procedat în speță . Înalta Curte constată că și ultima critică, formulată de pârâtă, care vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, care în opinia acesteia, a fost dispusă pe baza unor criterii subiective și părtinitoare, suma acordată fiind nejustificată în raport cu activitatea depusă apărătorul ales al reclamantei, este nefondată, pentru următoarele considerente: Din perspectiva criticii de nelegalitate invocate, prin care s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de fond, în mod greșit a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care dosarul nu are o complexitate ridicată, drept urmare, nu se justifica un onorariu de avocat disproporționat. În ceea ce privește criticile din recurs, încadrate formal de recurentă în ipoteza prevăzută de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate pct. 5 al articolului, punându-se în discuție încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu aplicarea greșită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanțial, urmând a analizate din această perspectivă. Este de menționat că, prin prevederile art. 488 din C. proc. civ. care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului potrivit căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Ca atare, pe de o parte, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanța de fond a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat. În ceea ce privește onorariul de avocat, prima instanță, s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizând complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat și a realizat o apreciere proprie asupra incidenței acestora, ce nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac, fiind o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, care nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al doilea al art. 451 C. proc. civ. prevede o excepție, în sensul că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, însă măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Prin urmare, dispozițiile amintite anterior statuează dreptul instanței de judecată de a micșora onorariul avocatului ori de câte ori va constata că este nepotrivit de mare, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Așa cum s-a arătat constant în jurisprudență, prin aplicarea acestui text de lege, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și parte, care se menține, fără ca instanța să împiedice executarea contractului sau să dispună anularea ori modificarea lui. Prin urmare, potrivit art. 451 C. proc. civ., instanța de judecată doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, contractul de asistență juridică rămâne valabil între avocat și clientul său, care datorează onorariul integral, pe care însă nu-l va putea pretinde de la adversar decât în măsura încuviințată de instanță. Prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, fiind investită cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. În consecință, făcând aplicarea dispozițiilor legale art. 451- 453 C. proc. civ., instanța a constatat, în mod corect că, în speță, cheltuielile solicitate constând 4500 RON onorariu avocat și taxa judciară de timbru de 200 RON fond și recurs aferentă admiterii petitului 2 (f, 23 vol I dosar tribunal,f.7 dosar recurs) sunt justificate . III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile promovate de reclamantul A. și pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale,ca nefondate.