ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 369/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 4.12.2017, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 195/07.06.2017 emisă de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (DGSC) din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația pe care a formulat-o împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, în dosarul fiscal nr. x din 31.12.2016 întocmit de către ANAF - DGRFP Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani pentru suma de 13.227.313 RON, reprezentând accesorii aferente veniturilor din despăgubiri.

În motivare reclamantul arată în esență faptul că accesoriile la debitul principal au fost calculate eronat din moment ce debitul principal stabilit în sarcina sa prin hotărârea penală este mult mai mic decât cel în raport de care s-au calculat accesoriile.

În drept, a invocat art. 1381 -1383 C. civ.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3368 din 16 iulie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, DGRFP Iași - Administrația Judeteana a Finanțelor Publice Botoșani cu sediul în Botoșani, Piața Revoluției nr. 5, județul Botoșani.

Anulează în parte decizia nr. 195/7.06.2017 emisă de ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ceea ce privește punctul 1, prin care s-a decis respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 31.12.2016.

Anulează în tot decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 31.12.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București au promovat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare repingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dezvoltând criticile aduse sentinței recurate, pârâta a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile legale aplicabile cauzei si situația de fapt. De fapt instanța de fond a reținut ca executarea silită a fost începută pentru o creanța cu o valoare mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă, raportandu-se doar la sentința civila nr. 3418 pronunțata la 6.07.2017 a Judecătoriei Botoșani invocând in acest sens autoritatea de ucru judecat cu privire ia creanța de executat.

Se arată în continuare că,în cadrul contestației la executare. instanța este investită să verifice dacă actele de executare au fost efectuate cu respectarea prevederilor Codului de procedură fiscală neavând competenta în a se pronunța asupra stabilirii creanței.

Faptul ca, contestatorul A. datorează statului creanța bugetarape care o contesta, rezulta si din apărările formulate de Ministerul Agriculturi! si Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale precum si din precizările formulate către organul fiscal.

Arată recutenta că instanța că organul fiscal nefiind parte, în dosarul penal nr. "x/2013, nu are competenta în defalcarea sumei, nedetinând acte în acest sens, aceasta competenta revenind Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, acesta fiind partea civilă din dosarul penal care a fost prejudiciata de inculpații din dosar.

În concluzie, recurenta arată că, față de prejudiciul la care au fost obligați inculpații nu a fost defalcat de instanța penală, pe fiecare dintre aceștia, obligația de plata fiind solidară, astfel că organul fiscal a procedat la evidențierea sumei conform solicitării Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale si conform dispoziției deciziei penale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimatul A., a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul în raport de excepția tardivității recursului promovat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor invocată din oficiu și a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte urmează să o admită, și să respingă recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente:

Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menționat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecății, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârșit acestea).

Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, și acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții, iar, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.

În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentului- pârât la data de 17 septembrie 2018, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 3 octombrie 2018. Or, conform datei menționate în email-ul de expediere, recursul a fost exercitat la 4 octombrie 2018 .

Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ și de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Or, neexercitarea dreptului procesual- în speță, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Legea procesual civilă reglementează și situația în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Or, Înalta Curte constată că, în speță, recurenta- pârât nu a solicitat repunerea sa în termen.

În ce privește calculul termenului, vor fi aplicate dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.

Având în vedere această situație, cât și dispozițiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reține-, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susținut-, Înalta Curte urmează a da eficiență textului de lege sus- evocat și, pe cale de consecință, a admite excepția tardivității invocată din oficiu și a respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă, ca fiind tardiv formulat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta- pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta- pârâtă sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept.

Ca elemente factuale ale cauzei, Curtea reține că, controlul judiciar declanșat de recurentul reclamant are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 195 din 7 iunie 2017 referitoare la obligațiile de plată accesorii, în dosarul fiscal nr. x din 31.12.2016 întocmită de către ANAF - DGRFP Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani pentru suma de 13.227.313 RON, reprezentând accesorii aferente veniturilor din despăgubiri ca urmare a nerespectării titlului executorie, respectiv decizia penală nr. 867 din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava. Reclamantul a solicitat prin contestație atât anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 31.12.2016, cât și suspendarea executării acesteia, motiv pentru care ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a pronunțat pe ambele în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația împotriva deciziei și a constatat că nu e competentă material pe cererea de suspendare a executării acesteia.

Prima instanță a reținut că reclamantul a contestat prin cererea de chemare în judecată de față doar soluția pronunțată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor contestația împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 31.12.2016, fără însă a contesta soluția pronunțată pe cererea de suspendare a executării deciziei, astfel că respectând principiul disponibilității părților în cadrul procesului civil, a analizat astfel contestația și actele contestate în limita motivelor invocate de reclamant, fără a analiza soluția pronunțată de pârâtă pe cererea de suspendare a executării deciziei contestate.

A mai reținut instanța fondului că executarea silită a fost începută pentru o creanță cu o valoare mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sent.civ. nr. 3418 pronunțată la 6.07.2017 de Judecătoria Botoșani, secția Civilă, definitivă prin decizia nr. 149A pronunțată la 19.02.2018 de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal .

Instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului.

Așa cum reiese din actele și lucările dosarului procedura de executare silită demarată în cauză, împotriva intimatului A. are la bază titlul executoriu reprezentat de Decizia Curții de Apel Suceava nr. 867/04.11.2015

Dispozițiile instanței penale privesc două situații, respectiv aceea a obligării unora dintre inculpați (nefiind nominalizat intimatul A.) la plata sumei de 6.611.773,60 RON, și aceea a obligării altui grup de inculpați din care face parte si intimatul), la plata prejudiciului creat printr-o serie de decontări clar și expres determinate, privitoare la furnizorii- decontarea achiziției de lucrări aferente execuției proiectului efectuate de S.C. B. S.R.L. Botoșani - PV nr. 11/15.05.2006, la care se adaugă dobânzi și penalități, calculate de la data achitării efective a fiecărei tranșe de plată, conform art. 119 - 121 din O. U.G. nr. 92/2003.

În opinia instanței de control, față de conținutul dispozițiilor deciziei penale, sensul mențiunilor nu poate fi decât acela al instituirii, în ceea ce îl privește pe intimat, a obligației solidare de plată doar pentru prejudiciul aferent decontărilor menționate, iar nu pentru întreg prejudiciul de 6.611.773,60 Iei, pentru care s-a demarat executarea silită.

Se observă, în acest cadru, că potrivit documentelor depuse la dosarul cauzei prezentate (emise de AFIR și comunicate DGRFP Iași), suma totală de 6.611.773,60 RON include, pe lângă valoarea decontărilor efectuate în favoarea furnizorilor menționați și valoarea unor decontări efectuate pentru alți furnizori, respectiv Primăria Minai Eminescu, S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., E.; S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L..

Deși intimatul-reclamant nu fusese obligat să plătească părții civile întreaga despăgubire, în valoare de 6.611.773,60 RON, ci doar prejudiciul creat prin contribuția sa la activitatea infracțională însă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani a emis titluri executorii și somații pentru întreaga sumă, formând dosarul nr. x/1907 .

Raportat la debitul principal arătat, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani a calculat accesorii în valoare de 13.227.313 RON și a emis decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 31.12.2016 .

Aceasta a fost contestată de reclamant în termenul legal, fiind pronunțată, în soluționarea contestației, decizia nr. 195/7.06.2017 emisă de ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor .

Aceste entități nu se regăsesc, în mod cert, între furnizorii pentru ale căror decontări s-a stabilit că intimatul are o obligație solidară de reparare a prejudiciului produs părții civile.

Documentul invocat atestă, pe de altă parte, împrejurarea că a existat și există în continuare posibilitatea identificării în concret a debitului diminuat pentru care intimatul este ținut în mod real la plată, cu mențiunea că în speță nu are relevanță cine ar fi putut și ar fi trebuit să stabilească debitul în discuție, respectiv creditorul sau/și organul fiscal. Instanța de apel a arătat, cu privire la fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și soluționarea acestora, normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită.

Oricum, eventuala necompetență a organului fiscal în a decide asupra valorii urmăribile nu este în măsură să afecteze dreptul debitorului de a beneficia de o aplicare întocmai a titlului executoriu, respectiv cu observarea limitelor răspunderii sale, astfel cum au fost stabilite acestea, în mod definitiv, de instanța penală.

De altfel, așa cum s-a statuat prin sentința civ. nr. 3418 pronunțată la 6.07.2017 de Judecătoria Botoșani, secția Civilă, definitivă prin decizia nr. 149A pronunțată la 19.02.2018 de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, executarea silită a fost începută pentru o creanță cu o valoare mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă.

Or, raționamentul instanței de fond în adoptarea soluției recurate a pornit de la premisa că, potrivit hotărârilor judecătorești rămase definitive din cele două procese arătate, s-a stabilit executarea silită a fost începută pentru o creanță cu o valoare mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă.

Așadar, având în vedere că accesoriile ce fac obiectul deciziei contestate au fost calculate la o altă valoare a creanței decât cea stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă, este evident faptul că decizia emisă este nelegală și se impune anularea ei, pârâta urmând a emite o nouă decizie care va calcula accesoriile datorate de reclamant potrivit art. 119-121 C. proc. civ..fisc. din 2003 și art. 173 și urm. C. proc. civ..fisc. din 2015 în raport de valoarea creanței principale.

Relativ la motivul de recurs invocat, privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta nu conduce la nelegalitatea sentinței recurate, deoarece instanța de fond a interpretat și aplicat în mod just prevederile incidente în cauză.

Nu subzistă critica din cuprinsul memoriului de recurs în sensul că, instanța de fond s-a raportat la sentința nr. 3418 pronunțată la 6.07.2017 de Judecătoria Botoșani, secția Civilă, definitivă prin decizia nr. 149A pronunțată la 19.02.2018 de Tribunalul Botoșani, invocând autoritatea de lucru judecat cu privire la creanța de executat.

Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat în litigiile deduse judecății.

Susținerile recurentei sub acest aspect nu sunt fondate, pentru a fi incident motivul de nelegalitate indicat trebuie, așadar, ca instanța de fond să fi încălcat autoritatea de lucru judecat, or, prin sentința atacată nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat a celor statuate prin sentința anterior menționată, așa cum se invocă prin motivele de recurs.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani ca nefondat.

De asemenea, va respinge ca tardiv recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței civile nr. 3368 din 16 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a admiterii excepției tardivității recursului, invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității recursului formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, invocată din oficiu.

Respinge ca tardiv recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței civile nr. 3368 din 16 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, împotriva sentinței civile nr. 3368 din 16 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.