ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin acțiunea înregistrată la 15 ianuarie 2018, pe rolul Judecătoriei Câmpina, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate dreptul său de proprietate asupra terenului de 2.500 mp situat în Câmpina, Calea x, jud. Prahova.

Prin sentința civilă nr. 2500 din 12 septembrie 2018, Judecătoria Câmpina a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Câmpina, invocată, din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii formulate de reclamantă în favoarea Tribunalului Prahova, raportat la valoarea provizorie a terenului în litigiu este de 658.700 RON.

Prin sentința 324 din 13 februarie 2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 2246 din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 324 din 13 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Totodată, a stabilit că, în temeiul prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, cheltuielile procesuale avansate de stat, constând în ajutor public judiciar în sumă de 7.644 RON acordat apelantei pentru taxa de timbru, rămân în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 2246 din 17 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, reclamanta A. a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluția din 15 aprilie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ. și s-a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de recurentă pentru soluționarea recursului.

Prin încheierea din 10 mai 2021, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurentă și s-a dispus scutirea acesteia de la plata taxei judiciare de timbru în recurs, în cuantum de 5196 RON.

După etapa comunicărilor, la 21 decembrie 2021, completul de filtru a luat act de raportul asupra admisibilității în principiu și a dispus comunicarea acestuia, pentru a da posibilitate părților să formuleze un punct de vedere la raport.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, a fost stabilit termen, în complet de filtru, fără citarea părților, în vederea soluționării căii de atac.

Magistratul-asistent raportor a menționat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi recurată, iar recursul a fost declarat în termenul legal.

Raportorul a apreciat că mențiunile inserate în cuprinsul cererii de recurs privesc modul de apreciere a probelor de către instanța de apel, neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, reclamanta A. a susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu s-a făcut dovada întrunirii celor două elemente constitutive ale posesiei, corpus și animus. Recurenta a combătut considerentele instanței de apel și a afirmat că din probele administrate, înscrisuri și declarațiile martorilor audiați, rezultă fără urmă de tăgadă faptul că între numita F. și defuncta G. nu a existat nicio legătură de rudenie, că reclamanta a efectuat o serie de plăți aferente terenului în litigiu și anterior anului 2001, așa cum a dovedit cu chitanțele depuse ca probe. Nu au fost avute în vedere declarațiile martorilor audiați, respectiv H. și I., din care rezultă fără urmă de tăgadă exercitarea de către defunctul J. și reclamantă a unei posesii utile asupra terenului în litigiu.

S-a reținut că viciul echivocității poate fi înlăturat prin acte din care să rezulte intenția fermă a unuia dintre coindivizari de a se comporta ca un proprietar exclusiv. Astfel, a arătat că din actele aflate la dosarul cauzei reiese faptul că J. și reclamanta au exercitat o posesie exclusivă asupra terenului în litigiu timp de 41 de ani, respectiv de 39 de ani.

Dispozițiile art. 1837 și urm. din C. civ. privind uzucapiunea de lungă durată au fost aplicate greșit, în condițiile în care exercitarea unei posesii utile (continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar) de către reclamantă și de către defunctul său soț, reiese din întreg materialul probator.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

La termenul din 17 martie 2022, instanța a analizat admisibilitatea în principiu a recursului și a rămas în pronunțare asupra excepției nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară și pe care o găsește incidentă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 487 din C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Dispozițiile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamă considerente străine de natura cauzei prin raportare la materialul probator administrat în cauză.

Astfel, în cadrul acestui motiv de nelegalitate, invocat formal, recurenta critică de fapt modul în care instanța a interpretat materialului probator - declarațiile de martori și înscrisurile depuse în dovedire- probe administrate la instanțele de fond, și, implicit modul în care instanța de apel a configurat o anumită situație de fapt în litigiul dedus judecății.

Recurenta nu precizează, punctual, care este argumentul pentru care consideră că instanța de apel a omis, în dezacord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele deciziei atacate să motiveze pentru ce a apreciat că se impune respingerea apelului și nici de ce consideră că nu s-a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel, astfel încât instanța de recurs, în exercitarea controlului judiciar, să poată aprecia că aceasta echivalează cu o necercetare a fondului.

Lipsa argumentelor, pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia deciziei atacate.

Recurenta a menționat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând în mod generic că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1837 și urm. din C. civ., prin raportatre la materialul probator administrat.

Prin urmare, susținerile recurentei se referă la chestiuni de fond ale cauzei, aspecte care au fost supuse controlului devolutiv de către instanța de apel.

Însă, aceste critici, care vizează modul în care instanțele de fond au interpretat probatoriul administrat în cauză și, raportat la aceasta, au stabilit situația de fapt, nu susțin o argumentare pe aspecte de nelegalitate, care să permită instanței de control judiciar să le încadreze în vreunul dintre motivele de recurs expres prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății.

Nemulțumirile generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de administrare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Or, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel în motivarea deciziei atacate, respectiv cele ce au determinat respingerea apelului, ca nefondat, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.

În această situație, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 489 din C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2246 din 17 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.