ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 539/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 09 septembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. - Primarul Comunei Miheșu de Câmpie, Consiliul Local al Comunei Miheșu de Câmpie, Comuna Miheșu de Câmpie și chematul în garanție Curtea de Conturi a României:

- obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând daune pentru prejudiciul moral cauzat onoarei, demnității si reputației reclamantului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 252/9 aprilie 2020, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția lipsei capacității procesuale a Consiliului local al comunei Miheșu de Câmpie și a Primarului comunei Miheșu de Câmpie și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de Primarul comunei Miheșu de Câmpie.

S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu B., Consiliul local al comunei Miheșu de Câmpie, Comuna Miheșu de Câmpie și Primarul comunei Miheșu de Câmpie.

S-a respins cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reținut de prima instanță că în privința excepției lipsei capacității procesuale a pârâților Consiliul local si Primarului comunei Miheșu de Câmpie, se au in vedere prevederile Legii nr. 215/2001, respectiv cele ale O.U.G. nr. 57/2019, care reglementează existența si funcționarea acestor autorități administrative.

Prin decizia nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă s-a admis apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 252/9.04.2020, pronunțată de Tribunalul Mureș și a schimbat în parte hotărârea atacată după cum urmează:

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local al comunei Miheșu de Câmpie și a Primarului comunei Miheșu de Câmpie.

S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Consiliul local al comunei Miheșu de Câmpie A. și Primarul comunei Miheșu de Câmpie A., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON daune morale.

S-au respins restul pretențiilor.

A menținut restul dispozițiilor primei instanțe care nu contravin prezentei hotărâri.

A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 2100 cheltuieli de judecată în primă instanță.

A obligat intimatul B. la plata către apelant a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29 aprilie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluția din 22 iunie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 din C. proc. civ. și s-au consemnat mențiunile referitoare la timbrarea cererilor de recurs.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului solicitând: respingerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ca inadmisibil; respingerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. civ. ca neîntemeiate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Miheșu de Câmpie și a Primarului Miheșu de Câmpie, constatare nulității recursului reclamantului, întrucât criticile vizează netemeinicia hotărârii atacate, și, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Chemata în garanție Curtea de Conturi a României, prin întâmpinare, a invocat excepția autorității de lucru judecat a încheierii din 16 ianuarie 20202 prronunțată de Tribunalul Mureș în prezentul litigiu prin care s-a statuat că nu are calitate de parte în litigiu, apărare susținută de recurenbtul-reclamant A. prin răspunsul la întâmpinare.

Prin rezoluția din 17 decembrie 2021, după epuizarea etapei comunicărilor, s-a acordat termen pentru soluționarea recursului în ședință publică.

I. Recursul formulat de reclamantul A.

Reclamantul a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut că, în opinia sa, au fost încălcate dispozițiile art. 252 din C. civ. potrivit cărora orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.

Instanța de apel, chiar dacă a admis apelul său și a schimbat în parte sentința atacată, a stabilit un cuantum al despăgubirilor care nu acoperă prejudiciul moral suferit în urma denigrărilor aduse.

A susținut că jurisprudența Înaltei Curți este constantă în sensul de a se lua în calcul la determinarea despăgubirilor a caracterului și importanței valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.

Consideră că instanța de apel în mod greșit a aplicat prevederile dreptului material care prevăd sancțiunile care se pot aplica pentru încălcarea drepturilor inerente personalității, în sensul că a acordat despăgubiri insuficiente, raportat la întreaga stare de fapt.

Din probatoriul administrat în cauză și anume, declarațiile martorilor audiați, care dincolo de orice echivoc au demonstrat faptul că intimatul B., prin atitudinea manifestată atât la ședințele de Consiliu Local din cadrul UAT Miheșu de Câmpie, cât și cu alte ocazii, i-a adus injurii.

Instanța de apel a considerat în mod eronat că suma de 5000 de RON este suficientă și echitabilă raportat la prejudiciul moral pe care l-a suferit.

Recurentul a avut calitatea de primar al UAT Miheșu de Câmpie până în anul 2016 și a fost un om respectat în comunitate. După injuriile aduse de către pârâtul B. reputația sa personală și profesională a avut de suferit semnificativ, oamenii și-au schimbat părerea despre el, nu a mai avut parte de același respect din partea cetățenilor și a ajuns în situația în care oamenii din comunitate să îl privească cu dispreț.

Consideră că este inacceptabil ca într-un stat de drept, membru a Uniunii Europene, pârâtul- actual primar -să aducă injurii la adresa oricărui cetățean și să fie sancționat" doar cu suma de 5000 de RON.

Sumă este insuficientă, în primul rând pentru repararea prejudiciului suferit de către reclamant prin fapta ilicită a pârâtului, dar, totodată, și din punct de vedere sancționator, pentru a preveni pentru viitor săvârșirea repetată a unor astfel de fapte ilicite.

O persoană care are calitatea de primar ar trebui să fie un exemplu demn de urmat pentru comunitatea pe care o conduce, or, în speță, pârâtul B., în calitate de primar a UAT Miheșu de Câmpie a dat întocmai un exemplu negativ, motiv pentru care consider că se impune acordarea pretențiilor în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanță.

Consideră că trebuiau avute în vedere și posibilitățile financiare ale pârâtului, care avea posibilitatea să compenseze integral prejudiciul creat.

Nu în ultimul rând, în vederea acordării despăgubirilor pentru prejudiciile aduse unor drepturi nepatrimoniale, instanța este pusă în situația în care trebuie să judece în echitate, cuantificarea prejudiciului fiind lăsată la înțelepciunea și lumina judecătorului. În acest sens, practica și doctrina de specialitate au trasat câteva criterii directoare de care trebuie să se țină cont în momentul cuantificării acestui prejudiciu și anume: consecințele suferite pe plan fizic și psihic; gradul de expunere la disprețul public; notorietatea persoanei; sentimentul de frustrare etc.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, persoana care se face vinovată de comiterea unei fapte ilicite este obligată să repare prejudiciul produs în mod integral. Doar în acest fel persoana lezată în drepturile sale va simți cu adevărat că scopul justiției a fost atins, că drepturile sale sunt apărate în mod real și efectiv, nu doar simbolic, iar cel mai important, va avea siguranța că pe viitor persoana care a încălcat aceste drepturi se va abține de la asemenea comportamente ilicite.

II. Recursul formulat de pârâtul B.

Pârâtul B. a invocat încălcarea unor reguli de procedură, critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A susținut că la instanțele de fond a fost citat numai la sediul Primăriei Miheșu de Câmpie. Regulile privind citarea, specifică faptul ca în calitate de reprezentant al UAT putea fi citat la sediul primăriei, dar în calitate de persoană fizică, trebuia să fie citat la adresa de domiciliu.

Astfel, au fost încălcate regulile de procedură privind citarea, ceea ce determină în condițiile art. 178 alin. (1) din C. proc. civ. nulitatea absolută a actului de procedură, ce poate fi invocată de oricare dintre părți sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Privitor la încuviințarea probelor, instanța de apel, a încuviințat proba testimonială cu martorul C., deși a solicitat respingerea acestei probe, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care prevede faptul că cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți nu pot avea calitatea de martori.

Intimatul A. împreună cu martorul menționat anterior nu numai că fac parte din același partid politic, ci acesta din urmă a fost și contracandidat al pârâtului pentru funcția de primar.

A invocat și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., considerând că deciziei atacate îi lipsesc considerentele pentru care a fost încuviințată declarația martorului C., în condițiile în care a arătat motivele pentru care se opune audierii acestei persoane în calitate de martor.

Critică și cuantumul despăgubirilor acordate, considerând că aprecierea acestora a fost subiectivă, în contextul în care reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta considerată prejudiciabilă și comportamentul concetățenilor față de reclamant, nu a dovedit prejudiciul.

Consideră că în mod eronat instanțele de fond au reținut existența unui prejudiciu și angajarea răspunderii sale civile, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 1349 din C. civ.

Dacă se au în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită pe care și prima instanță consideră că există, chiar săvârșită cu vinovăție, este lipsită de relevanță și efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu.

Contrar celor considerentelor instanța de apel, prima instanță a reținut faptul că din declarațiile martorilor s-a tras concluzia, că nici onoarea si nici demnitatea intimatului nu au fost afectate de remarcile nepotrivite ce i-au fost adresate de pârât.

Instanța de apel a făcut referire la decizia Înaltei Curți nr. 153 din 27 ianuarie 201, dar, în respectiva decizie s-au avut în vedere afirmații grave, cu caracter scandalos făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfășurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și din presă, care a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate, umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei.

Or, în cauza pendinte nu se pune problema unui atac, respectiv a unor afirmații scandaloase apte pentru a produce consecințe negative în planul moral al intimatului, nefiind incident nici art. 253 alin. (4) din C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

I. Recursul formulat de reclamantul A.

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 487 din C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Dispozițiile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că susținerile reclamantului se referă la chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă, pe de o parte, cuantumul despăgubirirlor ce i-au fost acordate iar, pe de altă parte, modalitatea în care instanțele de fond au apreciat probatoriul administrat în cauză, aspecte care au fost supuse controlului devolutiv de către instanța de apel.

Însă, aceste critici, care vizează modul în care instanțele de fond au interpretat probatoriul administrat în cauză și, raportat la aceasta, au stabilit situația de fapt, nu susțin o argumentare pe aspecte de nelegalitate, care să permită instanței de control judiciar să le încadreze în vreunul dintre motivele de recurs expres prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.. Totodată, faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii ce i se cuveneau nu pune în discuție o încălcare a dispozițiilor art. 252 din C. civ. ce reglementează mijloacelor juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale ale personalității umane, ci greșita stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate.

Este de reținut că recurentul-reclamant reclamă în mod generic o nerespectare a cerințelor de proporționalitate între valorile afectate și remediile nepatrimoniale menite să restabilească dreptul atins, fără însă a se raporta la considerentele deciziei atacte și a indica punctual aspectul de nelegalitate ala acesteia din această perspectivă.

Se reține că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății.

Nemulțumirile generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de administrare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Or, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel în motivarea deciziei atacate, respectiv cele ce au determinat respingerea apelului, ca nefondat, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-reclamant a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.

În această situație, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 489 din C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Față de aceste considerente, recursul reclamantului A. va fi constatat nul.

II. Recursul formulat de pârâtul B.

Un prim aspect de nelegalitate a deciziei atacate a fost încadrat de pârât în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și va fi analizat din această perspectivă.

Recurentul-pârât reclamă o încălcare a normelor de procedură privind citarea în instanțele de fond, raportat la faptul că a fost citat la sediul profesional, și anume la sediul UAT Miheșu de Pădure, deși ar fi trebuit să fie citat la adresa sa de domiciliu, întrucât stă în proces în calitate de persoană fizică nu în calitatea sa de reprezentant al comunei Miheșu de Câmpie.

Înalta Curte reține că recurentul a invocat omisso medio pentru prima dată în recurs chestiunea referitoare la nelegala sa citare în prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul a fost citat pe toată durata judecării procesului în primă instanță la sediul Primăriei comunei Miheșu de Câmpie, în strada x nr. 4, județul Mureș, astfel cum a fost indicată adresa de citare de către reclamant prin cererea introductivă de instanță.

Se constată că la termenul de judecată din 16 ianuarie 2020, când părțile legal citate au solicitat iar instanța a încuviințat probele, pârâtul B., reprezentat de apărător nu a reclamat nelegala sa citare și nici la termenele de judecată ce au succedat, inclusiv 9 aprilie 2020, când instanța a rămas în pronunțare.

Or, recurentul-pârât avea posibilitatea să invoce această neregularitate procedurală în calea de atac a apelului și nu direct prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, se reține că potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (2) din C. proc. civ. orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.

Cum recurentul-pârât nu a acționat în respectul dispozițiilor procedurale sus-menționate, în lipsa unui text care să îngăduie invocarea direct în calea de atac a recursului nesocotirea unui text care ocrotește un interes privat, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmând a fi respins, ca nefondat.

Critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a înlăturat proba testimonială cu martorul C., cu precizarea că recurentul a făcut opoziție la această probă în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi primită întrucât se constată că aceasta a fost legal încuviințată și administrată.

Potrivit dispozițiilor art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, iar potrivit art. 264 alin. (2) din Cod în vederea stabiliri existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Rolul activ al judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. implică posibilitatea ca acesta să lămurească aspecte ce țin de parțialitatea martorilor, în condițiile în care constată existența unor împrejurări ce s-ar afla sub incidența dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ.

Împrejurarea că, în limitele competențelor ce-i revin și pentru stabilirea concretă a situației de fapt, instanța de apel a încuviințat ca probă declarația martorului propus de reclamant, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Afirmația recurentului privind pretinsa stare de dușmănie cu respectiva persoană, nesusținută de niciun mijloc de probă, reprezintă o simplă aserțiune, irelevantă sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la decizia atacată.

Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., astfel încât, nici din această perspectivă critica formulată nu ar putea fi primită.

Recurentul a criticat decizia atacată și din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a motivat de ce a încuviințat proba testimonială cu martorul C..

Critica formulată, însă, nu este argumentată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Instanța de apel a încuviințat proba testimonială și a consemnat teza probatorie propusă de reclamant, și anume dovedirea faptelor prin care s-a adus atingere persoanei reclamantului și i s-a creat un prejudiciu moral.

Motivele care au stat la baza pronunțării deciziei atacate nu sunt străine de probatoriul administrat în cauză, iar în considerentele hotărârii se regăsesc, într-o manieră de expunere clară și precisă, argumentele decisive, care fundamentează si explică dispozitivul hotărârii. Decizia conține situația de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte constată, așadar, că și acest motiv de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Relativ la ultimul motiv de recurs invocat, privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nici acesta nu conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just prevederile art. 1348, 1349 C. civ. privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Reluând analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanțele fondului că expresiile adresate reclamantului au potențialul intrinsec și efectul concret de a leza imaginea și demnitatea acestuia.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a constatat că pârâtul s-a adresat reclamantului de o manieră necivilizată, ofensatoare, cu referire la aspecte de ordin fiziologic și de vârstă, cu scop denigrator, ce se constituie într-o formă de înjosire a reclamantului și, în consecință, de natură a-i afecta demnitatea și reputația.

Așa fiind, în acord cu instanțele anterioare, instanța de recurs apreciază că, în cauză, există o faptă ilicită, limbajul licențios folosit de pârât aducând atingerea dreptului la imagine și reputație al reclamantului.

Curtea de apel, având în vedere acestă situație de fapt, ce nu poate fi cenzurată sau modificată de către instanța de recurs, în aprecierea limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, a aplicat principiile europene, care în jurisprudența sa constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, contextul mesajului critic, raportul dintre judecățile de valoarea și situațiile faptice, deducerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât B. a susținut că prejudiciul nu există, reputația reclamantului fiind solidă și neputând fi afectată de derapajele sale de limbaj.

Or, contrar susținerii recurentului, instanța de apel a relevat elementele ce definesc prejudiciul reținut în cauză, anume că acesta este consecința directă a conduitei ilicite descrise anterior- folosirea în public a unui limbaj jignitor la adresa reclamantului, de natură a-l pune într-o postură jenantă, ce i-a cauzat o suferință morală.

Înalta Curte constată că asemenea coordonate ale prejudiciului au fost corect reținute în raport de circumstanțele factuale stabilite, relevând atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale de care reclamantul se bucură în temeiul art. 252 - 253 C. civ.

Deși în demersul de cuantificare a prejudiciului aprecierea este subiectivă, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura personală, lipsită de conținut economic a drepturilor care pot genera acest tip de despăgubiri.

Întrucât întinderea prejudiciului moral nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, iar legea nu conține criterii după care trebuie stabilită întinderea despăgubirilor aferente unui asemenea prejudiciu, în mod judicios instanța de apel a ținut seama de aspectele particulare ale litigiului, de personalitatea reclamantului și vârsta acestuia și a avut în vedere criteriile obiective stabilite în jurisprudența națională și europeană, fiind astfel interpretate și aplicate în mod just prevederile art. 1357 și 1381 C. civ., contrar celor susținute de recurent.

Un asemenea mod de evaluare își găsește fundamentul juridic în principiul echității și în prevederile art. 1 lin. 1 teza finală din C. civ.

Față de toate considerentele arătate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului formulat de pârât, astfel cum acestea au fost susținute prin criticile analizate în precedent.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea recursului pârâtului B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.