ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2021

Ședința publică din data de 07 octombrie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Primarul Municipiului Baia Mare și Prefectul județului Maramureș la plata sumei de 577.903 RON cu titlu de daune materiale. În motivarea în fapt a acțiunii fundamentată pe dispozițiile art. 21 alin. (4), (25) alin. (1), (26) alin. (1), (32), (33) și 38 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au arătat că suma reprezintă cuantumul răspunderii civile, echivalentul nivelului dobânzilor de la data la care trebuia soluționată cererea formulată în baza legii speciale.

Intimatul Primarul Municipiului Baia Mare a invocat în cadrul întâmpinării excepțiile lipsei calității procesuale pasive, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de judecată din 13 decembrie 2018 a fost calificată excepția inadmisibilității ca o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 465 din 2 mai 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiul Baia Mare. A respins, ca nefondată, și acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 231A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Reclamanții A. și B. au exercitat recurs împotriva deciziei instanței de apel.

Aceștia au relevat că hotărârea pe care o contestă este supusă casării din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6 și 8 C. proc. civ.

Prin prima critică subsumată pct. -ului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se reclamă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 83 alin. (1) și (2), art. 85 alin. (1) și (2) și art. 86 din același C. pen. motiv că nu a permis mandatarului apelanților să participe la dezbaterile din apel prin punerea de concluzii. Conform mențiunilor inserate în procura autentificată sub nr. x/24.07.2018, acesta a fost împuternicit de reclamanți, fără studii juridice, să-i reprezinte în cauza pendinte în fața primei instanțe și a celei de apel, până la soluționarea definitivă a litigiului, inclusiv pentru redactarea și susținerea cererii de apel.

A doua critică configurează o pretinsă contradictorialitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susținând că instanța a invocat, în privința apelului, excepția de inadmisibilitate din perspectiva schimbării temeiului juridic al acțiunii în calea de atac, iar ulterior l-a respins, ca nefondat.

A treia critică, cu referire la fondul pricinii, dezvoltă ideea că în mod greșit instanța de apel și-a fundamentat raționamentul pe Decizia nr. XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii și nu a aplicat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001. Aserțiunile recurenților fundamentează soluția de casare a hotărârii în lumina a trei motive de recurs: art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.- instanța a depășit în sensul că s-a substituit puterii legislative prin ignorarea dispozițiilor art. 33 ale Legii nr. 10/2001 în detrimentul aplicării Deciziei nr. XX/2007; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, adică se sprijină pe o decizie a Înaltei Curți care nu modifică prevederile art. 33 din legea specială; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, considerentele făcând trimitere exclusiv la o decizie a instanței supreme și nu la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Curtea a încălcat principiul separației puterilor în stat prin judecarea cauzei sub imperiul respectivei decizii și nu a Legii nr. 10/2001, care reprezintă un izvor de drept.

Ultima obiecție este formulată în legătură cu recuzarea președintelui de complet la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, când instanța a luat concluziile părților pe fondul cauzei. Din modul de formulare a criticii se înțelege că recurenții reclamanți au semnalat starea de incompatibilite a membrului de complet chiar în ședința de judecată de la respectivul termen, așadar recuzarea a fost formulată în condiții procedurale.

Recurenții au solicitat admiterea recursului și desființarea hotărârii atacate. Prin cererea adresată instanței la 14 mai 2021 au solicitat obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată, în cuantum de 2.000 RON, aferentă celor trei faze procesuale.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin care a reținut că recurenții au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii de apel și că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia în vederea formulării unor puncte de vedere. Recurenții au arătat, prin punctul de vedere la raport, că suma actualizată pe care o solicită de la pârâți urmare a nesocotirii dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 10/2001 este în cuantum de 489.808 RON.

Intimații Municipiul Baia Mare și Prefectul Județului Maramureș au invocat prin întâmpinări excepția de inadmisibilitate a recursului raportat la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, precum și excepția de nulitate, întrucât criticile expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În măsura în care vor fi înlăturate excepțiile, au apreciat că se impune respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamanților și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, la 7 octombrie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat de reclamanții A. și C., se constată următoarele:

Susținerile ce conturează prima critică în recurs pot fi examinate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție încălcarea unor norme de procedură referitoare la reprezentarea convențională a persoanelor fizice în proces, respectiv art. 83, 85 și 86 C. proc. civ. În esență, recurenții sunt nemulțumiți de faptul că la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile asupra apelului, instanța de apel a reținut că mandatarul acestora, D. nu are dreptul să pună concluzii, deși prin procura autentificată nr. x a fost învestit cu puteri de reprezentare în fața primei instanțe și a celei de apel, până la finalizarea în mod definitiv a litigiului, așadar inclusiv în vederea redactării și susținerii cererii de apel.

Statuarea Curții de apel este corectă, sens în care nu se identifică o nerespectare a normelor procesuale indicate.

Dispozițiile art. 83 C. proc. civ. reglementează ipoteza reprezentării convenționale a persoanelor fizice, stipulând în alin. (1) "În fața primei instanțe, precum și în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor’’, iar în alin. (2), În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soț sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în fața oricărei instanțe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licențiat în drept’’.

Art. 85 din același cod dispune că împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic, iar conform art. 86 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

Se reține că prin procura autentificată sub nr. x/24.07.2018 de Notar Public E., aflată la dosarul tribunalului, mandatarul D. a fost împuternicit de recurenții reclamanți să-i reprezinte în litigiul pendinte având ca obiect solicitarea de daune materiale de la intimații Primarul Municipiului Baia Mare și Prefectul Județului Maramureș.

Legea procesual civilă condiționează posibilitățile procedurale ale mandatarului neavocat (care este soț sau rudă până la gradul al doilea cu partea), cum este situația și în speță, de a asigura reprezentarea părții în fața instanței prin punerea de concluzii, de deținerea unei licențe în drept. Mandatarul nu a depus la dosar diploma de licență care să ateste că este absolvent de studii juridice, atașând foaia matricolă eliberată de Ministerul Educației Naționale, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, din cuprinsul căreia rezultă că a efectuat studii în cadrul unei facultăți cu profil economic (printre materii numărându-se și dreptul).

Acest aspect, învederat și de reprezentantul reclamanților în ședința de judecată din 17 octombrie 2019, confirmă situația de excepție în care se găsește mandatarul, conform art. 83 alin. (2) C. proc. civ., de a nu i se permite să pună concluzii, în consens cu raționamentul Curții de Apel.

Este de observat că prevederile art. 83 din cod, în ansamblul lor, sunt destinate să asigure plenitudinea dreptului de acces liber la justiție, reglementând reprezentarea convențională ca un mecanism de facilitare a exercitării acestui drept fundamental. Însă, restricția mandatarului care nu are licență în drept de a pune concluzii orale în fața instanței nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiție și nici a dreptului la apărare, întrucât mandatarul păstrează posibilitatea de a formula cereri, de a ridica excepții, de a propune probe în tot cursul procesului, precum și de a depune concluzii scrise, iar partea însăși poate participa la dezbateri și poate pune concluzii înaintea instanței de judecată.

În acești termeni se reține, din încheierea de dezbateri din ședința publică de la 17 octombrie 2019, prezența personală a părții reclamante C. la judecarea căii de atac de reformare și formularea de concluzii în susținerea apelului, prin urmare nu a fost încălcat dreptul la apărare prin respectiva măsură dispusă în condițiile legii.

Înalta Curte constată că și cea de-a doua critică a recurenților, fundamentată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la existența unor motive contradictorii, se vădește neîntemeiată.

Instanța de apel nu a pronunțat soluții contradictorii, cum speculează recurenții prin argumentarea adusă în recurs, în sensul că a reținut o inadmisibilitate a apelului și, ulterior, a respins calea de atac, ca nefondată.

Este de netăgăduit că instanța a pus în discuția părților, la termenul din 17 octombrie 2019, excepția de inadmisibilitate, însă aceasta a privit doar un aspect al cererii de apel, respectiv schimbarea cauzei acțiunii în calea de atac prin susținerea temeiurilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală - art. 998, 999 și 1000 alin. (1) C. civ.

Deși acest aspect preliminar a fost pus în discuția contradictorie a părților, apelul nu a fost soluționat pe excepția inadmisibilității, ci a fost respins, ca nefondat, prin decizia contestată în prezenta cauză, Curtea verificând, fără a se limita la dispozițiile Legii nr. 10/2001, evocată în cuprinsul acțiunii, și dacă fapta autorităților pârâte se circumscrie unei răspunderi civile delictuale în sensul temeiurilor indicate de apelanți. Or, în condițiile efectuării unui examen exhaustiv al criticilor de apel din perspectiva dreptului comun și a legii speciale pentru a se aprecia dacă, într-adevăr, se poate reține în sarcina pârâților o culpă de natură a antrena răspunderea materială pentru nesoluționarea în termenul legal sau într-un termen rezonabil a notificării, nu i se poate imputa instanței soluționarea litigiului de o manieră contradictorie.

O altă critică fundamentată pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., supune dezbaterii legalitatea deciziei atacate sub aspectul greșitei soluționări a cererii de acordare a daunelor materiale pentru soluționarea cu întârziere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Susțin reclamanții că instanța de apel a realizat o analiză defectuoasă a pricinii din perspectiva Deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, și a ignorat prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001, însă hotărârea este legală și în această privință, nefiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 în care se încadrează critica.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata de daune materiale pentru durata nerezonabilă a procedurii administrative desfășurată în temeiul Legii nr. 10/2001, declanșată la 08.02.2002, prin adresarea notificării Primarului Municipiului Baia Mare în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilul casă și teren aparținând antecesoarei reclamanților F.. Demersul judiciar s-a grefat pe nerespectarea dispozițiilor art. 25 din legea specială "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură’’, deoarece notificarea a fost soluționată de pârât abia la 17.11.2014.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă, declanșată prin notificarea adresată unității deținătoare, conform art. 25 din legea specială și alta contencioasă, declanșată prin acțiunea în justiție în temeiul art. 26 din aceeași lege.

Reclamanții au parcurs în procedura instituită în mod expres prin legea specială prima etapă în sensul notificării unității deținătoare să se pronunțe cu privire la drepturile lor în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a făcut o aplicare judicioasă a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, sens în care a analizat conduita autorităților din punct de vedere al respectării obligației impuse prin art. 25 și a stabilit pe de o parte că, într-adevăr, reclamanții au așteptat un timp nerezonabil pentru soluționarea notificării, însă tergiversarea dosarului s-a produs și din culpa lor, deoarece nu au atașat notificării toate înscrisurile relative la dreptul de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și, în acest fel, au prelungit durata procedurii. Pe de altă parte, astfel cum s-a apreciat, depășirea de către pârâți a termenului imperativ pentru soluționarea notificării putea fi evitată prin formularea în instanță a unei acțiuni directe întemeiate pe efectele Deciziei nr. XX/19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, ce a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În acest context, se reține, în consens cu raționamentul expus de instanța de apel, că reclamanții aveau la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării, însă nu au promovat respectivul demers.

În același timp, examinarea culpei pârâților s-a realizat și din perspectiva dreptului comun, respectiv a temeiurilor indicate de apelanți - art. 998, 999 și 1000 alin. (1) C. civ. Sub acest aspect, Curtea a observat că autoritatea nu a răspuns notificării în termenul rezonabil, însă această conduită a fost justificată de o serie argumente, precum necesitatea completării dosarului de reclamanți cu actele de proprietate, apariția unor disfuncționalități și schimbarea legislației în procesul de retrocedare a imobilelor (apariția Legii nr. 165/2013 care prevede că se acordă despăgubiri sub formă de puncte), aspect în raport de care corect s-a stabilit că tergiversarea procedurii administrative nu îmbracă forma unei conduite ilicite, apte de a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Nu în ultimul rând, notificarea a fost soluționată ulterior în baza Legii nr. 165/2013 și s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri prin puncte pentru imobilul în litigiu.

În concluzie, durata nerezonabilă a procedurii putea fi stopată de recurenții reclamanți care au avut la dispoziție o acțiune directă în justiție pentru soluționarea pe fond a notificării, instanța de apel analizând toate circumstanțele lipsei răspunsului la notificare în baza dreptului comun și a legii speciale.

Ultimul motiv de recurs privitor la cererea de recuzare a președintelui de complet, susumabil pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este de-asemenea nefondat.

Conform art. 47 C. proc. civ. "cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească."

Ținându-se seama de caracterul imperativ al normelor enunțate, solicitarea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea dezbaterilor, iar pentru împrejurările ivite în cursul procesului, conform art. 44 alin. (2) C. proc. civ., de îndată ce partea a luat la cunoștință de motivele de recuzare.

Întrucât motivul de recuzare a vizat invocarea excepției de inadmisibilitate sub aspectul schimbării cauzei acțiunii în apel, prin menționarea dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., excepție pusă în discuție în ședința publică din 17 octombrie 2019, prealabil acordării cuvântului asupra căii de atac, în acord cu cele reținute de Curte, petenții aveau posibilitatea și obligația de a semnala lipsa de imparțialitate a judecătorului în cadrul unei cereri de recuzare anterioară momentului procedural al deschiderii dezbaterilor pe fondul apelului.

Actele dosarului evidențiază, contrar susținerilor recurenților, că starea de incompatibilitate a judecătorului a fost semnalată abia în cadrul concluziilor scrise, înregistrate la dosar la 22 octombrie 2019, ulterior închiderii tuturor dezbaterilor în cauză care au avut loc la 17 octombrie 2019.

Față de acest reper, în mod corect instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ. și a aplicat sancțiunea neluării în seamă a cererii de recuzare formulată de petenți. Din modul de formulare a normei rezultă că după reținerea cauzei în pronunțare nu mai pot fi aduse în atenția instanței cereri și pretenții noi care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, pentru că, astfel, ar fi încălcate principiile dreptului la apărare, al contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate argumentele înfățișate, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Soluția de respingere vizează și cererea recurenților de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, aceștia având calitatea de parte căzută în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, nefiind îndreptățiți la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și C. împotriva deciziei civile nr. 231/A din 31 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 octombrie 2021.