ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 9 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanții A. și B. - prin reprezentant legal A., au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra, C., D. și E. la plata sumei de 250.000 RON, către B., și a sumei de 50.000 RON, către A., cu titlu de despăgubiri morale și a cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1349, 1357, 1365, 1373, 1381, 1382 din C. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, Tribunalul Vrancea a luat act că prin sentința civilă nr. 34/F/CC din 20 aprilie 2018, Curtea de Apel Galați a admis cererea de strămutare a cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Tribunalul Galați, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la 7 mai 2018, dosar nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 328 din 23 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., prin reprezentant legal A..

Au fost obligați pârâții Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra și C. să plătească, în solidar, reclamantului B., suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de același reclamant, în contradictoriu cu pârâtele D. și E..

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra, C., D. și E..

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 121/A din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A., în nume propriu și ca reprezentant legal al minorului B., împotriva sentinței civile nr. 328 din 23 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost obligați pârâții C., D. și E., în solidar, la plata către reclamantul A. a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, din care 10000 RON ca reprezentant legal al minorului B. și 10.000 RON pentru sine.

Au fost obligați pârâții C., Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra, D. și E., în solidar, la plata către reclamantul A., în nume propriu și ca reprezentant legal al minorului B., la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată fond si 4250 RON cheltuieli de judecată în apel.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții C. și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra împotriva sentinței civile nr. 328 din 23 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați.

Împotriva deciziei nr. 121/A din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pârâții Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra și C. au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 05 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluția din 11 martie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ. și au fost menționate obligațiile privind taxele judiciare de timbru datorate în recurs.

După etapa comunicărilor, s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 din C. proc. civ., iar, la 17 decembrie 2021, completul de filtru a luat act de raportul asupra admisibilității în principiu, s-a dispus comunicarea acestuia, pentru a da posibilitate părților să formuleze un punct de vedere la raport.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 03 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen în ședință publică în vederea soluționării lui.

Magistratul-asistent raportor a menționat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este formulat în termenul legal, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că prin acțiunea introductivă, instanța a fost învestită cu o acțiune în pretenții daune morale întemeiată pe dispozițiile art. 1349, 1357, 1365, 1373, 1381 și 1382 din C. civ., texte subsumate răspunderii civile delictuale.

Deși cu privire la ambii reclamanți prima instanță a constatat că aceștia nu au indicat care este fapta ilicită din care decurg pretențiile formulate, atât tribunalul cât și instanța de apel au suplinit acesta lipsă, făcând referire la Legea nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal și la Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996.

Recurenții au susținut că reclamanții nu si-au întemeiat acțiunea pe aceste legi, nici în drept și nici în fapt. În toate demersurile efectuate de A., în nume propriu și ca reprezentant legal al minorului B. (plângeri penale, sesizarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici etc.), acesta nu s-a referit niciodată la legea anterior menționată.

Instanța de apel a făcut referire la această critică a apelanților-pârâți doar în treacăt, susținând că "trimiterea la Legea 677/2001 se face numai pentru analiza obligațiilor legale pe care aceștia nu și le-au îndeplinit", iar analiza obligațiilor legale neîndeplinite prin prisma Legii nr. 677/2001 este amplă, incluzând și prezentarea unor hotărâri CEDO.

Deși reclamanții nu au indicat în concret care este fapta ilicită, în sensul încadrării sale într-un text de lege, acest fapt a fost complinit de către instanțe, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților, fără să solicite reclamantului să precizeze care este temeiul de drept, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului, al disponibilității, al oralității, al contradictorialității și al dreptului la apărare.

Astfel cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii de ședință din 29 mai 2020, abia cu prilejul concluziilor, după încheierea cercetării judecătorești, reclamanții au depus la dosarul cauzei Directiva UE nr. 95/46 cu privire la protecția datelor cu caracter personal și Carta Europeană a Drepturilor Omului.

La acel moment instanța a solicitat reclamanților să precizeze în ce constă situația denigratoare, fără a preciza și care este fapta ilicită, norma sau normele de drept încălcate de pârâți.

Invocând Legea nr. 677/2001 abia în motivarea sentinței, pârâții nu au avut posibilitatea de a face nicio apărare cu referire la aceste prevederi, cu atât mai mult cu cât de la data învestirii instanței și până la data pronunțării instanței de fond, Legea nr. 677/2001 fusese abrogată, potrivit alin. (1) al art. V din Legea nr. 129/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 503 din 19 iunie 2018, astfel încât se impunea o discuție și asupra aplicării legii în timp.

Instanța de apel nu a pus nici ea în discuția părților reținerea ca temei de drept, cu privire la fapta ilicită, a prevederilor Legii nr. 677/2001, ci a motivat că este doar o explicitare a faptei ilicite, deși reclamanții nu o indicaseră.

Astfel, au fost puși în situația de a nu putea formula apărări, cu atât mai mult cu cât fapta ilicită nu a fost încadrată în niciun articol din Legea nr. 677/2011 sau Legea nr. 16/1996.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâții precizează că nu a existat nicio hotărâre definitivă a instanței de judecată penale. Definitivă a rămas doar ordonanța nr. 144/II/2/19.09.2017, prin care s-a respins plângerea reclamanților împotriva ordonanței de clasare din 01.08.2017, prin care Parchetul a reținut că nu este realizată latura subiectivă a infracțiunii de neglijență în serviciu, respectiv vinovăția făptuitorului sub forma culpei.

Instanța de apel, deși a consemnat că nu există o hotărâre definitivă a instanței penale care să aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, a reținut că situația de fapt reținută de instanța penală este cea pe care trebuie să se grefeze soluția instanței civile, fără a preciza la ce hotărâre a instanței penale se raportează.

Pentru a defini fapta ilicită, prin indicarea normelor de drept încălcate, instanța de apel a făcut o generoasă trimitere la art. 20 din Legea nr. 677/2001, dar articolele invocate în motivarea instanței de apel nu sunt aplicabile împrejurărilor concrete ale cauzei, deoarece acestea se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal. Aplicând dispozițiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 677/2001 (text legal ce definește operațiunea de prelucrare a datelor cu caracter personal), reiese că pârâții nu au dezvăluit către terți prin transmitere sau în orice alt mod alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau tragerea, direct sau indirect niciuna din aceste operațiuni.

Instanța de apel a apreciat că Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra ar fi fost operator de date cu caracter personal ope legis, astfel încât una dintre persoanele obligate în solidar la plata despăgubirilor ar fi trebuit să aibă calitatea de persoană împuternicită conform art. 3 lit. f) din Legea nr. 677/2001.

Instanța de apel a reținut că se poate antrena răspunderea civilă delictuală a comitentului (operatorul - UAT Vidra în cauză) pentru faptele prepușilor (procesatorii - intimații),în baza dispozițiilor art. 1373 din C. civ., și răspunderea prepușilor pentru fapta proprie, în baza dispozițiilor art. 1357 din C. civ., apreciere criticată de recurenții-pârâți prin prisma faptului că, atât primarul cât și cele două salariate ale Primăriei Vidra, sunt funcționari publici, iar legea aplicabilă este Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost consolidată la nivelul anului 2015 (faptele incriminate petrecându-se în anul 2014). Prevederile acestei legi au fost preluate de actualul Cod administrativ, însă instanța de apel nu a pus în discuția părților acest aspect pe care l-a antamat abia în motivarea deciziei recurate.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

La dosar nu au fost depuse întâmpinări și nici puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 03 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială comuna Vidra și C. împotriva deciziei nr. 121/A din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, are în vedere următoarele:

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenții au susținut că instanțele de fond au depășit limitele învestirii și au soluționat cauza dedusă judecății pe un alt temei de drept, ce nu a fost indicat de reclamanți și nici nu a fost pus în discuția părților, și anume, au făcut aplicarea Legii speciale nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și nu a dispozițiilor C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Aceste critici au fost inserate și în cadrul cererii de apel, iar Curtea de Apel Galați a analizat, pe larg, în limitele cadrului procesual trasat de reclamanți, condițiile răspunderii civile delictuale.

Principiul consacrat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată ca mai întâi de toate să dea acțiunii calificarea juridică exactă, inclusiv în ceea ce privește obiectul judecății, și, în funcție de aceasta, să verifice condițiile de admisibilitate a cererii și să se pronunțe în concret.

În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocate, judecătorul este îndreptățit să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, iar, dacă formulările reclamantului sunt confuze, este dator, respectând regula dezbaterii contradictorii, să ceară precizările necesare.

În speță, instanța de apel a reținut că, raportat la situațiile factuale și faptele pârâților, a fost inițiată și o acțiune penală iar, prin încheierea din 22.11.2017 a Judecătorului de Camera Preliminară s-a respins ca nefondată plângerea reținându-se că în cauză nu s-a realizat latura subiectivă a infracțiunii de neglijență în serviciu și, pe cale de consecință, nu poate opera tragerea la răspunderea penală a inculpaților C., D. și E..

Așa fiind, judecătorii apelului au constatat că hotărârile date de judecătorii de camera preliminară au statuat asupra fondului cauzei astfel încât, in conformitate cu art. 28 din C. proc. pen., acestea au autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la fapte si făptuitori, nu si cu privire la vinovătie si prejudiciu și că situația de fapt reținută de instanța penală nu poate fi ignorată de instanța civilă. Totodată, s-a apreciat că situația de fapt reținută de prima instanță este conformă cu cea reținută de instanța penală.

S-a statuat prin hotărârea penală că a intimații E., D. și C. au nesocotit dispozițiile legale privind protecția datelor personale, astfel încât, nerespectarea îndatoririlor legale de serviciu de către aceștia au permis să se facă publică starea de sănătate a copilului minor B., fiul reclamantului A..

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acțiuni, este definită ca situația de fapt calificată juridic. Așadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acțiunii, ci instituția de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul acțiunii.

Totodată, se reține că judecătorul nu poate schimba cauza acțiunii dedusă judecății, față de principiul disponibilității în procesul civil, însă este ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect.

În aceste sens, doctrina reține regula iura novit curia (judecătorul cunoaște legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte.

Or, în speță, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale și a reținut că răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existența unor relații speciale între autorul faptei prejudiciabile și persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu, aceste relații speciale existând atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare. Mai departe, invocând decizia RIL nr. 16/2016 prin care s-a statuat că raporturile juridice dintre UAT și primar sunt raporturi juridice de muncă și că nu se poate nega raportul de subordonare care are însă un caracter specific, neputându-se identifica cu cel clasic, specific contractului de muncă, Curtea a constatat că în cauză există rapoarte de prepușenie între UAT si toți intimații fapt ce determina analiza devolutivă a cauzei din perspectiva incidenței art. 1373 din C. civ. pentru UAT Vidra și din perspectiva art. 1357 pentru ceilalți trei intimați, în concordanță cu raționamentul juridic al primei instanțe.

Analizând critica din apel referitoare la menționarea în considerentele deciziei apelate a Legii 677/2001, Curtea a argumentat că trimiterea la acest act normativ a avut în vedere că cercetarea penală s-a fundamentat pe aceste dispoziții legale, iar prezenta acțiune civilă decurge din nesoluționarea laturii civile în procesul penal. Instanța de apel a cercetat, însă, raportat la art. 1349, 1357 și 1373 din C. civ., temeiul juridic indicat de reclamanți, dacă au fost sau nu îndeplinite obligațiile legale ce le incumbau pârâților, și anume atribuțiile de serviciu în legătură cu confidențialitatea datelor referatului de anchetă socială a fiului reclamantului. Prin urmare, contrar celor susținute de recurenți, nu era necesară punerea în discuție a temeiului acțiunii promovate - răspundere civilă delictuală- sau recalificarea acesteia, și nu a avut loc încălcarea vreunuia din principiile procesului civil, neputându-se reține, din această perspectivă, că sunt întrunite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. cu referire la încălcarea unei norme de procedură.

Nu este fondată nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții au reclamat o nelegală aplicare a normelor de drept material, atât în ceea ce privește reținerea autorității de lucru judecat a încheierii instanței penale pe aspectul existenței faptei ilicite și a făptuitorilor, cât și în ceea ce privește ignorarea de către instanțele de fond a aplicabilității legii speciale, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Se reține că prin cererea introductivă reclamanții au indicat că nu a fost asigurată de către pârâți protecția datelor, astfel încât, aceștia trebuie să fie obligați la repararea prejudiciului creat prin fapta lor culpabilă.

Instanțele de fond au analizat pe tărâmul răspunderii civile delictuale solicitarea reclamanților și, analizând materialul probator administrat, inclusiv hotărârile instanței penale, au stabilit situația de fapt, ce nu poate fi cenzurată în recurs, că pârâții aveau o obligație pozitivă de a asigura protejarea datelor cu caracter personal împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat.

S-a apreciat că nerespectarea obligației de a lua toate măsurile necesare pentru protejarea datelor cu caracter personal colectate ca urmare a atribuțiilor de serviciu aferente postului menționat împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat, atrage răspunderea din punct de vedere juridic în situația în care o asemenea ingerința s-a produs și, prin urmare, această inacțiune constituie in sensul art. 1349,1357 si 1373 C. civ. faptă ilicită.

Cât privește înlăturarea de la aplicare a legii speciale, se reține că recurenții aveau posibilitatea să invoce această chestiune la instanța de fond, dar nu au valorificat această apărare. Totodată, nu au înțeles să critice în apel aplicabilitatea legii speciale, care ar fi pus în discuție, implicit, și aspecte referitoare la competența materială procesuală a instanței

Critica nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, se reține că reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și limitele judecării cauzei, așa cum de altfel, au afirmat și recurenții în primul motiv de recurs.

Or, în speță, reclamanții au ales să formuleze o acțiune civilă de drept comun și nu a urmat procedura instituită de legea specială.

Pe de altă parte, se rețin și dispozițiile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, iar neinvocarea acestei apărări echivalează cu neexercitarea unui drept procesual într-un termen prevăzut de lege și atrage, pe cale de consecință, decăderea părții din exercitarea dreptului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.. Totodată, invocarea pentru pentru prima dată în recurs a acestui aspect, conduce la încălcarea art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte va constata că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente, drept pentru care, în baza art. 496 din C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Vidra și C. împotriva deciziei nr. 121/A din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.