ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 434/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 11 aprilie 2018, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 euro (echivalentul al 699.300 RON) cu titlu de despăgubiri, sumă ce ar urma să fie actualizată la data plății efective a debitului. S-au solicitat și cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași: Prin sentința nr. 568 din 10 aprilie 2019, Tribunalul Iași a constatat că nu s-a impus suspendarea judecății până la soluționarea dosarelor x/2018 și y/2018, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în suma de 1000 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași: Prin decizia nr. 1 din 8 ianuarie 2020, Curtea de Apel Iași a respins apelul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A.. În motivarea recursului, reclamanta a susținut în esență, următoarele. - prin prisma situației de fapt expuse în cererea de recurs și a prevederilor art. 14 și art. 1349 C. civ., respectiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultă că este eronată aprecierea instanței de apel în sensul că a fost alegerea reclamantului să vândă bunurile în condițiile existenței sechestrului asigurător; - cele mai multe dintre demersurile judiciare ale pârâtului au reprezentat o proiecție a relei-credințe a acestuia concretizate într-un abuz de exercitare a dreptului de acces la justiție; - a fost dovedit caracterul ilicit al conduitei pârâtului, respectiv exercitarea demersurilor judiciare în scop abuziv și șicanator; - sunt îndeplinite și condițiile privind prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate; - imixtiunea pârâtului în dreptul de proprietate al reclamantului nu era permisă și nu poate fi certificată în prezent printr-o hotărâre judecătorească; - interpretarea normelor de drept material a fost deficitară. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză, pârâtul B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 9 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1 din 8 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Secți civilă și s-a stabilit termen de judecată la 1 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos: Prioritar, Înalta Curte reține că reclamanta A. S.A. a învestit instanța cu o acțiune prin care a susținut că datorită demersurilor judiciare șicanatorii ale pârâtului B., a fost prejudiciată cu suma de 150.000 euro, reprezentând diferența dintre prețul propus inițial de cumpărător pentru bunurile imobile, de 2.800.000 € și suma de 2.650.000 € cu care s-a încheiat vânzarea. Reclamanta a susținut că pârâtul ar fi săvârșit o faptă civilă delictuală prin exercitarea în mod abuziv, a dreptului de petiționare, intenționând în realitate, să împiedice realizarea vânzării bunurilor din patrimoniul reclamantei. Fapta ilicită pretinsă de reclamantă recurentă constă așadar, în apelarea pârâtului la mijloace juridice puse la îndemână de lege (sechestru asigurator) pentru a-și proteja creanța pe care o deținea față de reclamantă. Înalta Curte notează că prin marea majoritate a criticilor din cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă A. S.A. critică în realitate, situația de fapt și nu combate prin motive de nelegalitate soluția adoptată de curtea de apel. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri. Astfel, criticile recurentei (cu ansamblul argumentelor dezvoltatoare ale lor) relative faptului că: instanța de apel nu a înțeles de fapt, situația reală, întrucât bunurile au fost vândute când erau libere de sarcini și nu când erau sub sechestru; că nemenționarea secundului sechestru în cartea funciară nu este imputabilă recurentei; că scopul real urmărit de către intimat, acela de blocare a vânzării imobilelor de către recurentă (și deci, nu de protejare a unui drept), ar fi ilustrat de numărul mare de cauze promovate de către intimat, de cursul concret (inclusiv ulterior) al acestor proceduri judiciare, de modul în care a acționat intimatul ce a ales mijloace de apărare disproportionate, dând astfel dovadă de rea - credință în exercitarea dreptului său, rea - credință care ar rezulta inclusiv din abandonarea de către intimat, imediat după vânzarea bunurilor, a scopului invocat a fi fost în realitate urmărit; că vinovăția (nota Curții - atitudine subiectivă a persoanei) intimatului este dovedită astfel, în cauză; că prejudiciul și legătura de cauzalitate au fost dovedite în cauză prin ansamblul probelor administrate; sunt critici care repun în discuție situația de fapt a cauzei. Or, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul instanței de recurs este unul exclusiv de legalitate, în lipsa administrării de probe noi în această cale de atac, astfel cum este cazul în prezena pricină dedusă judecății, instanța de recurs grefându-se astfel pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Din această perspectivă expusă, Înalta Curte constată că atât timp cât prin prisma situației de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv astfel cum s-a expus, curtea de apel a reținut că scopul intimatului prin promovarea acțiunilor sale judiciare nu a fost acela de blocare a tranzacționării vânzării de către recurentă a imobilelor societății și atât timp cât instanța de apel a reținut în cadrul aceleiași situații de fapt, pe baza probatoriului administrat, că nu se poate stabili cu certitudine existența unui prejudiciu, evaluând în cadrul deciziei recurate, inclusiv istoricul ofertertelor de preț realizate de cumpărător, precum și prețul obținut efectiv, atunci nu se poate aprecia asupra unei incorete aplicări în cauză, de către curtea de apel, a prevederilor art. 14 C. civ., art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. sau ale art. 1558 C. civ. - toate privite din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - astfel cum eronat invocă recurenta Din perspectiva aceluiași motiv de recurs prevăzut de norma procesuală enunțată, Înalta Curte reține că criticile din cererea de recurs conform cărora procedând în modul invocat de recurentă, intimatul ar fi realizat o imixtiune în dreptul de proprietate al acesteia, imixtiune care nu este permisă însă de prevederile art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale și care nu poate fi certificată în prezent printr-o hotărâre judecătorească, au fost invocate direct în recurs, nu și în cererea de apel, adică omisso medio, cu încălcarea astfel a art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât ele nu pot fi primite de prezenta instanță de recurs, dat fiind impedimenult procedural enunțat. Oricum, Înalta Curte constată că atât timp cât în cauză, s-a statuat în cadrul situației de fapt stabilite definitiv că intimatul nu și-a exercitat în mod abuziv dreptul de a sesiza instanțele de judecată și că nu a urmărit prin demersurile judiciare promovate, blocarea vânzării imobilelor de către recurentă, atunci nu se poate aprecia asupra vreunei atare imixtiuni a intimatului în dreptul de proprietate al recurentei consacrat inclusive de norma convențională enunțată. Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.