ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 425/2022

Circumstanțele litigiului: 1. Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2019, format prin disjungerea cererii reconvenționale din dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galați prin primar, a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului prefectului nr. 1288/10.11.2011 și constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.573,57 m.p. situat în Galați, str. x, prin uzucapiunea de 30 ani.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 84 din 27 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galați. A fost obligat pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 70/A din 13 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 84 din 27 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați. A fost obligat pe recurentă la plata către intimat a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 70/A din 13 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs. Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admi­terea apelului și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii ce­rerii de chemare în judecată, constatării nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011 privind atribuirea în proprietate publică a Municipiului Galați a su­prafeței de 1573,57 mp teren situat în intravilanul Municipiului Galați, județul Galați și a constatării dreptului de proprietate asupra acestei su­prafețe de teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Cu privire la respingerea motivului de apel privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011, instanța de apel nu a adus niciun argument juridic care să completeze sau să motiveze soluția instanței de fond privind respingerea acestuia, limitându-se la a califica drept succintă motivarea instanței de fond privind respingerea acestui capăt de cerere, în condițiile în care a reținut că prima instanță nu a analizat în detaliu condițiile nulității. În aceste condiții, se impunea ca instanța de apel să completeze cu argumente juridice proprii fundamentul soluției instanței de fond, iar nu să rețină că soluția acesteia, deși succint motivată, este suficientă întrucât a analizat în concret cauza. Acest raționament a condus la o analiză insuficientă a motivelor de nulitate invocate de reclamantă cu privire la ordinul emis de Prefectul județului Galați. În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că sunt contradictorii considerentele expuse în decizia recurată referitoare la dreptul invocat sau pe care ar fi putut să-1 invoce A. cu privire la terenul aflat sub construcțiile proprietate sa. Pe de o parte, instanța de apel a reținut faptul că aceasta ar fi putut solicita, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991 și/sau cele ale Legii nr. 169/1997, constituirea dreptului său de proprietate asupra terenului din str. x, iar pe de altă parte, a reținut faptul că terenul este proprietate publică, știut fiind că, potrivit legii, bunurile aflate în proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, neputând, așadar, să facă obiectul unei constituiri/reconstituiri a dreptului de proprietate. Această contradicție între raționamentele expuse în motivarea deciziei lipsește de legalitate hotărârea atacată și se înscrie în cazurile de casare prevăzute de lege. Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În expunerea raționamentului logico-juridic, instanța a încălcat următoarele norme de drept material: dispozițiile Legii nr. 18/1991- art. 36 alin. (1), ale Legii nr. 169/1997, ale Legii nr. 213/1998, precum și cele cuprinse în C. civ. la art. 858 și următoarele. Faptul că A. nu a formulat, în termenul prevăzut de legile fondului funciar, cerere de constituire a dreptului său de proprietate asupra acestui teren nu lipsește de efect juridic normele de drept invocate cu privire la nulitatea Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011. Municipiul Galați nu este/era persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în accepțiunea art. 36 din Legea nr. 18/1991. Prefectul nu putea face abstracție de faptul că terenul se află în posesia A. și este ocupat de construcțiile proprietatea acestuia încă din anul 1978. În speță, Ordinul Prefectului nr. 1288/10.11.2011 nu a fost dat cu respectarea prevederilor legale, suprafața de teren aferentă construcției fiind, la data emiterii ordinului, respectiv anul 2011, teren ocupat de o construcție proprietatea reclamantei A., astfel încât acesta nu putea fi atribuit în proprietate decât reclamantei la data apariției Legii nr. 18/1991. Prin emiterea Ordinului Prefectului Județului Galați prin care s-a atribuit pârâtului Municipiului Galați dreptul de proprietate publică asupra unei suprafețe de teren stăpânite în fapt și ocupate de construcția proprietatea reclamantei, s-a adus o atingere gravă dreptului de proprietate privată, drept fundamental garantat de Constituția României în art. 44 alin. (2). Mai mult decât atât, decizia recurată a încălcat dispozițiile Legii nr. 213/1998 care stabilesc expres și limitativ bunurile aflate în proprietate publică și regimul acesteia, respectiv dispozițiile art. 858 și 859 din C. civ. De asemenea, arată recurenta, curtea de apel a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează instituția uzucapiunii atunci când a respins motivul de apel vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra suprafeței 1.573,57 mp teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, reținând că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, ci a deținut terenul pentru altul, respectiv pentru stat, comportându-se ca un detentor precar. Recurenta-reclamantă apreciază ca fiind greșită o astfel de reținere, în condițiile în care posesia sa reiese cu forța evidenței din situația de fapt, situație ce rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză. Mai mult, nici chiar pârâtul Municipiul Galați nu contestă această situație de fapt, solicitând contravaloarea pentru lipsă de folosință pentru perioada ulterioară datei emiterii ordinului.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 4 decembrie 2020. La 18 decembrie 2020 intimatul-pârât Municipiul Galați a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 18 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile, astfel cum au fost formulate, vizează mai degrabă un aspect de cantitate a motivării, recurenta-reclamantă arătând că, respingând motivul din apel privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului prefectului, curtea de apel nu a adus niciun argument juridic care să completeze fundamentul soluției instanței de fond. Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil), motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părții sau să fie analizate în detaliu condițiile nulității, astfel cum susține recurenta-reclamantă. Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Astfel, Curtea a reținut că sunt nefondate susținerile reclamantei privind nulitatea ordinului prefectului nr. 1288/10.11.2011, având în vedere că tribunalul a motivat soluția pronunțată și a răspuns criticilor în paragrafele 3 și 4 ale considerentelor, prin referire la legile speciale din materia fondului funciar - Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 - și la restricțiile de transmitere ale dreptului de proprietate din perioada anterioară anului 1989, concluzionând că "raționamentul juridic al primei instanțe poate fi urmărit în considerentele acesteia și converg spre soluția dată de respectiva instanță". Ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel nu avea obligația de a completa fundamentul soluției primei instanțe, astfel cum susține recurenta, ci era ținută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. Or, așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, se constată, contrar susținerilor recurentei, că decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritate, consecvență și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând un răspuns specific și explicit la motivele de apel. Instanța de apel a reținut că: "Prin Ordinul prefectului nr. 1288/10.11.2011, s-a atribuit în proprietatea publică a pârâtului Municipiul Galați, suprafața de teren de 1573,57 mp situat în str. x, făcându-se referire la prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. Apelantul invocă faptul că Municipiul Galați nu era îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate pe terenul situat în str. x pentru că terenul nu era liber ci în folosința reclamantului. Susținerea este însă lipsită de efect juridic în condițiile în care proprietarul construcțiilor care deținea în folosință terenul nu a formulat cerere de constituire a dreptului său de proprietate (cerere care trebuia exercitată în termenul prevăzut de aceeași lege nr. 18/1991 și care a fost prelungit de mai multe ori, până în anul 2001), iar conform alin. (1) al art. 36 din Legea nr. 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data acestei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din lege. Prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu condiționează trecerea terenurilor din intravilanul unui municipiu în proprietatea municipiului respectiv de existența sau inexistența unei construcții amplasate pe acesta. Prin urmare nu s-ar putea considera că în cauză este incident vreunul din cazurile de nulitate absolută care să afecteze actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1191, cazuri care de altfel sunt reglementate de art. III alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 169/1997." Motivarea curții de apel nu este una contradictorie, astfel cum susține recurenta-reclamantă. Faptul că terenul se află în proprietatea pârâtului Municipiul Galați nu constituia un impetiment pentru A. în a formula cerere de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află construcțiile, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991. Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns criticii privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului prefectului și a punctat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele ce susțin decizia pronunțată, arătând care sunt considerentele pentru care a reținut caracterul nefondat al apelului. Ca atare, nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru a se aprecia că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării sau cuprinde motive contradictorii. A doua critică, referitoare la încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 213/1998, precum și cele prevăzute în C. civ. la art. 858 și următoarele are, de asemenea, caracter nefondat. Recurenta-reclamantă se limitează în a susține că "Municipiul Galați nu este/era persoana îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în accepțiunea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991" și că "Prefectul nu putea face abstracție de faptul că terenul se afla în posesia A. și este ocupat de construcțiile proprietatea noastră, încă din anul 1978." Fără a argumenta juridic aceste critici, partea redă în continuare în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 36 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prevederi ce susțin întocmai soluția instanței de apel. Recurenta-reclamantă, proprietar al construcțiilor care deținea în folosință terenul, avea posibilitatea de a formula cerere de constituire a dreptului său de proprietate, însă nu a înțeles să exercite acest atribut în termenul prevăzut de aceeași lege. Faptul că terenul era ocupat de o construcție proprietatea reclamantei A. nu obliga la atribuirea acestuia în proprietatea sa la data apariției Legii nr. 18/1991, în lipsa solicitării exprese în acest sens. În ceea ce privește critica privind încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, precum și a celor prevăzute în C. civ. la art. 858 și următoarele, se constată că instanța de apel a răspuns în mod cuprinzător acestei susțineri a părții, ce a constituit critică și în apel, arătând că, pe de o parte, legea anterior menționată "are caracter general de individualizare a categoriilor de bunuri ce intră în domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale, fără a individualiza în concret categoriile de terenuri cu sau fără construcții", iar pe de altă parte, "deși textul de lege nu enumeră expres ordinul prefectului ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică, la lit. f) a art. 7 din lege se prevede că acest drept de proprietate se dobândește prin "alte moduri prevăzute de lege". Or, prevederile din art. 36 alin. (1) și (6) din Legea nr. 18/1191 (terenurile din intravilan aflate în administrarea primăriilor trec în proprietatea unității administrativ teritoriale prin ordinul prefectului la propunerea primăriilor) reprezintă tocmai o astfel de modalitate prevăzută de lege." Fără să formuleze critici concrete asupra aspectelor reținute în considerentele hotărârii instanței de apel, recurenta-reclamantă reia motivele formulate în apel, arătând că decizia recurată încalcă dispozițiile Legii nr. 213/1998 care stabilesc expres și limitativ care sunt bunurile aflate în proprietate publică și regimul acesteia, respectiv că modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate publică prin ordin al prefectului nu este reglementată de lege și că nu este posibil și nici legal ca un teren aflat sub o construcție proprietate privată a Asociației A. să constituie un bun aparținând proprietății publice a statului sau a unității administrativ teritoriale. Instanța de apel, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale, a argumentat, astfel cum anterior s-a arătat, de ce susținerile reclamantei nu pot fi reținute. Ultima critică din cererea de recurs face referire la faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează instituția uzucapiunii, reținând că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă deoarece a posedat terenul cu titlu de detentor precar. În acord cu susținerile recurentei-reclamante A. din cererea de recurs, referitoare la faptul că posesia sa neîntreruptă timp de 30 de ani reiese cu forța evidenței din situația de fapt, se constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut întocmai acest aspect - faptul că reclamanta posedă și folosește din anul 1978 terenul pe care se află construcțiile proprietatea sa, aspect necontestat în cauză. Considerentul pentru care instanța de apel, validând soluția pronunțată de prima instanță, a respins capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii de lungă durată a fost acela al lipsei unei posesii utile și neafectate de vicii. Curtea a arătat că, din probele existente la dosar (raportul de expertiză efectuat de expert B., documentația cadastrală întocmită la 30 iunie 2004, certificatul de atestare fiscală), reiese cu puterea evidenței faptul că reclamanta deține folosința terenului în calitate de simplu detentor precar, iar nu sub nume de proprietar, astfel cum susține partea, posesia fiind echivocă din momentul în care a făcut declarația de impunere și a început a achita către Municipiul Galați taxă de folosință a terenului. Or, precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, putând fi echivalată cu lipsa însăși a posesiei. Faptul că Municipiul Galați a solicitat achitarea contravalorii pentru lipsa de folosință pentru perioada ulterioară datei emiterii ordinului prefectului (obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Galați) nu face dovada posesiei exercitate cu titlu de proprietar, astfel cum susține recurenta-reclamantă, ci dimpotrivă, atestă calitatea de detentor precar a Asociației A., astfel cum, făcând o corectă aplicare a normelor de drept în materia uzucapiunii, a reținut instanța de apel. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 357 RON către intimatul-pârât Municipiul Galați, cu titlu de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,