ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Galați sub nr. de dosar x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul UAT Municipiul Galați prin Primar, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 526.176 euro, constând în daune-interese reprezentând despăgubiri echivalente pentru lipsa de folosință parțială a imobilului-teren în suprafață de 7.308 mp situat în intravilanul municipiului Galați, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011, calculată de la data depunerii cererii și până la plata efectivă. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu susținerea procesului. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 555 și 1349 și următoarele C. civ.

Sentința civilă pronunțată pe fondul cauzei Prin sentința civilă nr. 934/2018 din 15 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților. Totodată a respins, ca nefondată, cererea pârâtului de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 112/A din 4 noiembrie 2020 a Curții de Apel Galați – secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 934 din 15 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Galați.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 112/A din 4 noiembrie 2020 a Curții de Apel Galați – secția I civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

Motivele de recurs În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat, în esență, următoarele critici: Hotărârile instanțelor de fond sunt nule, din perspectiva nemotivării lor, și contradictorii, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În privința nemotivării hotărârii, arată că aceasta survine din împrejurarea că instanța nu a analizat argumentele reclamanților, înscrisurile depuse la dosar și expertiza efectuată, din a cărei concluzii reiese că pe terenul acestora au fost pozate conducte ce aparțin pârâtei, încălcându-se astfel dreptul de proprietate asupra terenului ce este traversat de conductele care duc spre stația de epurare. Judecătorul fondului nu motivează nici în fapt și nici în drept corespondența depusă la dosarul cauzei, ce atestă faptul că pârâtul recunoaște acest aspect și că îl va remedia. Relevă recurenții că raționamentul aflat la pagina 7 penultimul aliniat din decizia civilă, prin care se reține că "Situația suprapunerii parțiale a terenului a fost generată, probabil", aflată în considerentele hotărârilor pronunțate, se bazează pe supoziții și nu pe fapte/acte concrete, aspecte ce se subscriu prescripțiilor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În privința contradictorialității hotărârii instanței de apel (pagina 6 alin. (2) și alin. (4)-(5) din hotărârea instanței de apel), se reține în mod contradictoriu că, pe de o parte, din raportul de expertiză efectuat în apel de către expert C. rezultă că terenul pârâtului UAT Mun. Galați se suprapune cu terenul reclamanților pe o suprafață de 2.064 mp, iar expertul D. concluzionează că "suprapunerea reală dintre terenurile părților este pe o suprafața de 2.064 mp", iar pe de altă parte, tot instanța de apel reține la pagina 7, ultimul și penultimul aliniat din aceeași hotărâre că "situația suprapunerii parțiale a terenului a fost generată de coordonatele prezentate în documentația atașată titlului reclamanților, care este eronată și astfel, se naște prezumția rezonabilă că situația generatoare de probleme a fost creată de autorii reclamanților", un raționament vădit contradictoriu în raport de concluziile experților tehnici topo-cadastriști. Critică recurenții că s-a făcut o interpretare și aplicare eronată a normelor de drept material în cauză, prin simplul fapt că ambele instanțe de fond au îndepărtat neîntemeiat argumentele cu privire la împrejurarea că pe terenul reclamanților au fost executate lucrări de montare în subteran a conductelor pârâtului și că exista o suprafață de teren de protecție a conductelor, aspect ce rezultă din concluziile celor doi experți topo-cadastriști, ce au fost înlăturate nelegal de către instanțe, fără a avea specialitatea necesară în acest sens, încălcându-se inclusiv principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a concluziilor experților și prin prisma faptului că, potrivit dispozițiilor art. 877 și urm. C. civ. cu referire la un drept real tabular, coroborat cu dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, prevăd că, odată intabulat un drept de proprietate, acesta devine opozabil oricărui terț, iar comparând titlurile de proprietate aparținând reclamanților și pârâtului, rezultă fără niciun dubiu că titlul de proprietate al reclamanților este cel mai bine caracterizat, fiind întabulat anterior titlului deținut de către pârât. Sub un alt aspect, cum din concluziile specialiștilor topo-cadastriști rezultă că suprafața de teren afectată de conducte ce străbate terenul reclamanților este de 516 mp, iar zona de protecție a conductelor este de 3.629 mp, în mod greșit au concluzionat instanțele că nu există o faptă ilicită generatoare de prejudiciu și că prejudiciul nu a fost dovedit. Simpla încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților reprezintă o faptă generatoare de prejudiciu. Din aceasta perspectivă, susțin recurenții că a fost făcută o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ. Mai arată recurenții că răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtei întrunește elementele prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., și anume fapta ilicită rezidă din ocuparea, fără drept, a unei suprafețe de teren proprietate a reclamanților; cât privește existența și întinderea prejudiciului, susțin că acesta a fost stabilit raportat la perioada pentru care au fost lipsiți de folosința terenului, în termenul general de prescripție de 3 ani, având în vedere chiria ce putea fi percepută, în zonă, de la terțe persoane; existența vinovăției rezultă din faptul că pârâta cunoștea că terenul aparține reclamanților, l-a ocupat fără drept și a executat lucrări fără acordul acestora; cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, acesta constă în folosirea (ocuparea) suprafeței de teren fără a deține vreun titlu în dauna proprietarilor de drept, fiind lipsiți de folosința acestui teren, ce a avut drept consecință producerea unui prejudiciu în patrimoniul celor doi proprietari, reclamanți în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate Intimatul Municipiul Galați a depus întâmpinare la data de 07 octombrie 2021, solicitând în principal, anularea recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. La data de 19 octombrie 2021, recurenții A. și B. au depus răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că argumentele și susținerile din întâmpinare sunt nefondate.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în cauză, s-a reținut că recursul a fost depus în termenul legal, timbrat, urmând a aprecia completul de judecată asupra încadrării motivelor expuse în ipotezele de casare prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere. Prin încheierea din 7 iunie 2022, s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Municipiul Galați, prin Primar și s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 112A din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă. A fost fixat termen de judecată la 8 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin primul motiv de recurs invocat de recurenții-reclamanți, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre pe de o parte, nemotivată, și, pe de altă parte, contradictorie. În esență, arată recurenții că instanța de apel nu le-a analizat argumentele, înscrisurile depuse la dosar și nici nu a ținut cont de expertiza administrată în cauză, fiind încălcate, în viziunea acestora, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În ceea ce privește caracterul contradictoriu al deciziei recurate, relevă reținerea concluziilor expertului potrivit cu care terenul pârâtului se suprapune cu terenul reclamanților pe o suprafață de 2.064 mp și, pe de altă parte, concluzia instanței de apel că situația generatoare de probleme ar fi fost creată de autorii reclamanților. În referire la critica nemotivării deciziei, Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ.. Decizia atacată conține elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea este clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Contrar criticilor recurenților reclamanți, instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de aceștia, respectiv existența motivării hotărârii prin prisma analizării răspunderii civile delictuale pentru lipsa de folosință a terenului aparținând reclamanților, traversat de conducte care aparțin pârâtei, critica privitoare la caracterul contradictoriu al sentinței apelate, precum și criticile expuse pe fondul cauzei, referitoare la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale. În acest sens, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care instanța de fond și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în speță, este neîntemeiată acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului (respectiv pentru faptul că fiecare parte deține titlu de proprietate pe teren, îl are intabulat iar amplasarea conductelor pentru stația de epurare nu reprezintă un fapt ilicit în sine), nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. A mai arătat că faptul că judecătorul interpretează sintetic elementele bazei factuale și într-o altă manieră decât cea agreată de parte și antamează succint unele dintre aspectele invocate prin apărările părților nu echivalează cu o nemotivare a soluției dispuse, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. A mai indicat instanța de apel că deși succintă, motivarea tribunalului este una clară și logică, cu referiri la toate mijloacele probatorii administrate în cauză, inclusiv la expertiză, prin considerentele sale tribunalul răspunzând aspectelor esențiale tipului de acțiune generat de reclamanți și principalelor apărări ale fiecărei părți. În ceea ce privește critica referitoare la caracterul contradictoriu al deciziei pronunțare în apel, Înalta Curte reține că nici aceasta nu este fondată, urmând a o înlătura. Considerentele contradictorii reprezintă ipoteza în care din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. În cauză, o astfel de ipoteză de nelegalitate nu se identifică. Într-adevăr, instanța de apel a reținut, așa cum arată recurenții, că, din rapoartele de expertiză topografică întocmite în apel de expert C., precum și din concluziile expertului D. rezultă că terenul pârâtului UAT Municipiul Galați se suprapune cu terenul reclamanților pe o suprafață de 2.064 mp, dar este o suprapunere virtuală, generată de documentațiile cadastrale neconforme cu realitatea din teren. A mai arătat instanța de apel că, din aceleași concluzii ale experților rezultă că, dacă fiecare dintre cele două părți din dosar și-ar actualiza documentațiile cadastrale, zona de conducte și zona de protecție a acestora din proprietatea apelanților reclamanți va fi diminuată considerabil. În ultimul și penultimul paragraf de pe pagina 7 a deciziei pronunțate în apel, instanța de apel relevă că situația suprapunerii parțiale a terenului a fost generată, probabil, de coordonatele prezentate în documentația atașată titlului reclamanților, care este eronată, iar, față de cele arătate, a reținut că se naște prezumția rezonabilă că situația generatoare de probleme a fost creată de autorii reclamanților care au deținut la un moment dat întreaga suprafață de teren, inclusiv cea dobândită prin schimb de pârâtă și a procedat la dezmembrarea și lotizarea ei, cu nerespectarea normelor de cadastru și topografie. Înalta Curte reține că pretinsul caracter contradictoriu al acestor paragrafe nu se verifică, dimpotrivă, concluziile respective au caracter complementar. Astfel, pe de o parte instanța reține fără dubiu că, din rapoartele de expertiză administrate, cele două documentații cadastrale aparținând reclamanților și pârâților se suprapun pe o suprafață de 2064 mp, iar părțile nu au contestat această concluzie. Pe de altă parte, se arată că respectiva suprapunere a fost cauzată cel mai probabil de autorul comun al părților, și anume proprietarul inițial al celor două proprietăți, care, cu ocazia dezmembrării acestora, a întocmit documentații cadastrale incorecte, acestea trebuind rectificate, așa cum arată și rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Întrucât nu rezultă din unele susțineri prezentate temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, Înalta Curte urmează a înlătura și aceste critici, ele având caracter nefondat. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții A. și B. susțin că s-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349 C. civ., motivând că instanța de apel ar fi îndepărtat concluziile expertizelor potrivit cu care s-au executat lucrări de montare a conductelor pârâtului în subteranul terenul reclamanților și existența unei suprafețe de teren de protecție a conductelor, fiind încălcat și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. Au mai criticat recurenții greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., susținând că sunt întrunite condițiile în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului în cauză. De asemenea, impută recurenții instanței de apel și nesocotirea principiului rolului activ al instanței de judecată, în sensul că, în caz de dubiu în privința încălcării dreptului lor de proprietate, instanța de apel era obligată să dispună un obiectiv suplimentar vizând delimitarea proprietăților reclamanților și pârâtului, pentru a lămuri situația titlurilor de proprietate exhibate de părți în cauză. Mai adaugă aceștia că instanța de apel a interpretat greșit concluziile experților, întrucât, potrivit art. 877 și urm. C. civ., coroborat cu art. 21 și urm. din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, odată întabulat un drept de proprietate, acesta devine opozabil oricărui terț. Arată că, dacă s-ar fi realizat o comparație între titlurile de proprietate ale părților s-ar fi concluzionat că titlul reclamanților este cel mai bine caracterizat, fiind întabulat anterior titlului deținut de pârât, ceea ce ar duce la concluzia că generarea suprapunerii nu s-a datorat reclamanților, ci pârâtului. Printr-un prim aspect, instanța de apel a apreciat că prejudiciul nu a fost dovedit prin prisma faptului că dreptul de folosință asupra terenului respectiv, unul din atributele fundamentale ale proprietății, nu le-a fost îngrădit reclamanților, aceștia putând cultiva, valorifica sau închiria terenul, deoarece plasarea conductelor este subterană și zona de protectie nu a fost delimitată. A mai motivat instanța de apel că destinația terenului este una de vegetație forestieră, însă din descrierea făcută de experți rezultă că, în partea de sud, unde se învecinează cu drumul și terenul pe care sunt amplasate conductele de apă și canalizare, este defrișat fiind un drum de exploatare iar din schița de amplasament furnizată de actul de proprietate al reclamanților rezultă că între limita de sud a terenului reclamanților și banda transportoare a E. se află o porțiune ce aparține Municipiului Galați, destinată conductelor de apă și drumului. A conchis instanța de apel că nu se probează fapta ilicită imputabilă pârâtului constând în ocuparea fără drept a unei suprafețe din terenul recurenților de către pârât, motivând că din înscrisuri rezultă că pârâtul deține teren în zonă și a amplasat conductele și stația de epurare pe terenul propriu; de asemenea, din rapoartele de expertiză rezultă că documentația cadastrală a celor două terenuri este neactualizată, existând suprapuneri de teren și neputându-se stabili cu exactitate, ci doar în teorie, care ar fi suprafața ocupată de conducte din terenul reclamanților. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. Înalta Curte constată că, deși recurenții, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă încălcarea dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., în expunerea argumentelor fac trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel. Argumentele la care recurenții fac trimitere, respectiv concluziile expertizei administrate în cauză, documentațiile cadastrale ale părților, aspecte care, în opinia acestora, demonstrează îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Reiese, prin urmare, că invocarea încălcării dispozițiilor art. art. 1349 și 1357 C. civ. de către instanța de apel este formală. Înalta Curte constată că instanța de apel, realizând o interpretare corectă a dispozițiilor legale invocate, în baza probelor administrate în cauză, respectiv a documentațiilor cadastrale și expertizelor, a reținut neîndeplinirea condițiilor existenței faptei ilicite și vinovăției pârâtului. Curtea de apel a apreciat că prejudiciul nu a fost dovedit, deși reclamanții pretind că prejudiciul constă în lipsa de folosință a terenului pe perioada ultimilor trei ani anteriori formulării acțiunii și o estimează la valoarea chiriei percepută în zonă de terțe persoane. S-a arătat că folosința terenului nu le-a fost îngrădită reclamanților prin prisma faptului că terenul acestora se suprapune parțial cu terenul pârâtului în zona amplasării conductelor, aspect necontestat de părți, ceea ce invalidează argumentul potrivit căruia ar exista o ocupare fără drept a unei suprafețe din terenul reclamanților de către pârât. De asemenea, instanța de apel a procedat la verificarea incidenței dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., validând argumentația primei instanțe, prin prisma unei analize proprii. Dovadă în acest sens sunt înseși paragrafele citate de recurenți sub acest aspect în expunerea recursului, paragrafe care cuprind în egală măsură atât constatări ale instanței de apel pe marginea sentinței civile de fond, cât și evaluări proprii, respectiv elemente de raționament judiciar realizate de aceasta. În ceea ce privește criticile referitoare la nesocotirea rolului activ al instanței de judecată întrucât nu a dispus un obiectiv suplimentar vizând delimitarea proprietăților reclamanților și pârâtului, pentru a lămuri situația titlurilor de proprietate exhibate de părți în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora raportat la obiectul cererii cu care reclamanții au învestit instanța de judecată. Pe de o parte, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care solicitau obligarea pârâtei la plata de daune-interese și a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a prejudiciului. Instanța nu a fost învestită și cu o acțiune în revendicare, nefiind pus în discuție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Într-adevăr, în probatoriul administrat în cursul judecării unei astfel de cereri, în ipoteza în care ambele părți exhibă un titlu de proprietate, va avea loc o comparare de titluri spre a se vedea care dintre le este mai bine caracterizat. Însă, în cauză, în lipsa unei astfel de cereri cu care să fi fost învestită instanța de judecată, o astfel de probă apare a fi inutilă. Pe de altă parte, argumentele privitoare la nesocotirea rolului activ al judecătorului nu pot fi primite și prin prisma faptului că acesta constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului. Ordonarea probelor din oficiu nu reprezintă o obligație, ci o facultate a judecătorului, așa cum prevede art. 254 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., precum și alin. (6) al aceluiași articol, care arată că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Întrucât obligația de a-și proba pretențiile și apărările primează față de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu, instanța poate soluționa cauza numai prin raportare la probele propuse de părți. Drept urmare, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenții reclamanți sub aceste aspecte, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate aceste critici sunt nefondate. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul.