ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 325/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalui Bihor la 3 septembrie 2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. și S.C. C. S.A., în temeiul art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1373 și urm., art. 1381 și urm., art. 58, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 77 și art. 252 și urm. C. civ., art. 82 din Regulamentul UE nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul GDPR), angajarea răspunderii civile delictuale și obligarea pârâtei de rând 1, în solidar cu pârâta de rând 2, la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului nepatrimonial adus persoanei A. prin folosirea de către jurnalista B. a numelui și a imaginii sale (fotografie) în cuprinsul unui articol ce aparține publicației C. S.A., fără obținerea consimțământului său în prealabil.

Sentința Tribunalului Bihor, secția I civilă Prin sentința nr. 161/C din 4 decembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. și B.; a obligat pe reclamant să achite pârâților suma de 1190 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Oradea, secția I civilă Prin decizia nr. 698 din 26 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de A., în contradictoriu cu intimații S.C. C. S.A. și B. împotriva sentinței civile nr. 161/C din 4 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor și a obligat pe apelantul A. la plata către intimata S.C. C. S.A. a sumei de 1785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 698 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 477 din același act normativ, prin încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel nepronunțându-se asupra tuturor criticilor cu care a fost învestită. Învederează că acțiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui și imaginii reclamantului în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite și folosirea numelui și imaginii fără acordul reclamantului. Arată că, în privința faptei ilicite de a folosi numele și imaginea reclamantului în scopul defăimării acestuia, prin afectarea demnității persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, al vieții de familie, prin folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar, intim, de familie, prima instanță nu s-a pronunțat deloc, lipsind orice analiză a încălcării obligației pârâților de a respecta drepturile nepatrimoniale ale recurentului. Menționează că informațiile defăimătoare reclamate prin cererea introductivă de instanță se refereau la asocierea recurentului cu fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcție ori de pretinse presiuni asupra unei autorități pentru a-și modifica actele administrative emise. Susține că prima instanță a analizat doar fapta utilizării numelui și imaginii recurentului fără acceptul acestuia, iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată prin decizia recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE nr. 679/2016, fără o analiză a faptei de publicare a unor informații cu tentă defăimătoare cu privire la persoana recurentului. Arată că lipsa oricărei dezlegări a instanței de apel asupra acestor aspecte conduce la prejudicierea drepturilor recurentului, atât procesuale, cât și de drept material, dat fiind că nu primesc nicio dezlegare. Recurentul arată că lipsește o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa acceptului său la folosirea numelui și imaginii. Susține că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunțării asupra unor critici referitoare la greșita calificare ca fiind o persoană publică, raportat la incidența dispozițiilor Regulamentului UE nr. 679/2016. Învederează că prin apel a arătat că, în mod greșit, prima instanță a concluzionat faptul că persoana sa are caracteristicile unei persoane publice, cu consecința că protecția oferită recurentului cu privire la viața privată și, în mod special, a dreptului la imagine, este una restrânsă având în vedere că până la data publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu a mai avut nicio apariție publică de peste 10 ani; nu se poate considera că este transmisă automat recurentului notorietatea de care beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează cu noțiunea de persoană publică. Afirmă că aceste argumente nu au fost avute în vedere de instanța de apel, iar calificarea dată de instanță calității de persoană publică, în raport de aceste criterii, ține de esența stabilirii unei comunicări publice licite sau ilicite a intimatelor-pârâte, prin articolul vizat prin acțiune, întrucât inclusiv instanța acceptă că o persoană privată este îndreptățită a-i fi protejat dreptul la imagine, în sensul solicitat prin acțiunea introductivă, respectiv prin necesitatea de a-i fi solicitat consimțământul. Precizează că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim al familiei, fără acceptul recurentului, instanța se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită și în alte articole, fără a menționa în care a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului și fără a oferi vreo argumentație care să susțină dezlegarea dată. Se reține în hotărârea recurată faptul că menționarea numelui și fotografiei recurentului într-un articol, referitor la activitatea unei societăți în care deține o participație la capitalul social, nu aduce atingere vieții private a recurentului, însă nu se analizează deloc faptul că s-a criticat inclusiv modalitatea în care s-a făcut referire la persoana acestuia, de o manieră care să inducă ideea unei activități obscure a recurentului, personal, nu prin intermediul societăților unde au calitatea de asociat și autoritățile locale. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică greșita încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanța a fost învestită, susținând îndeplinirea, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 71 C. civ., art. 8 și 10 din CEDO și ale Regulamentului UE nr. 679/2016 (GDPR) este una greșită, contrară spiritului și scopului normei. Învederează că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dat fiind că interpretarea greșită a legii are la bază și o lipsă a analizei condițiilor normei pe care instanța o aplică. Arată că premisa de la care instanța de apel a pornit în soluționarea căii de atac, aceea că recurentul este o persoană publică, este contrară înțelesului și interpretării prevederilor art. 71 C. civ., precum și ale art. 8 și 10 din CEDO. În acest sens menționează că prin hotărârea recurată s-a reținut, cu rol determinant, că această calitate a recurentului atrage lipsa răspunderii intimatelor pârâte. Constatarea instanței de apel cu privire la calitatea recurentului de persoană publică nu are la bază o analiză concretă, trimiterea la înscrisurile depuse în fața primei instanțe, fără o referire concretă la acestea, respectiv eventualele apariții publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea acestora, expunerea intenționată a recurentului în mod public în alt fel, reprezentând o lipsă a analizei cu privire la calitatea de persoană publică. Învederează că nu este o persoană publică, neavând apariții publice în media și în presă, în general, intimata C. S.A. cunoscând faptul că recurentul își dorește a fi o persoană discretă, departe de lumina reflectoarelor, în legătură cu orice subiect al vieții private sau profesionale. Afirmă că articolele depuse de intimate la dosar, în încercarea acreditării ideii că recurentul este o persoană publică, provin, în mare parte, tot de la intimata C. S.A., iar din toate articolele de presă citate de intimate, cele mai multe fac referire la activitatea și aparițiile publice ale defunctului său tată. Mai arată că nu există niciun element care să conducă la ideea că ar fi persoană publică, aspect ce rezultă din faptul că nu este niciun eveniment public pe care recurentul să îl frecventeze în mod intenționat și care să fi ajuns la cunoștința publică, nu deține conturi pe paginile de socializare, nu este om politic, nu deține nicio funcție de execuție în entitățile publice sau private, nu deține calitatea de administrator/persoană împuternicită în societățile în care deține participații, astfel încât să îi fie arogată calitatea de persoană publică. Susține că hotărârea este viciată și datorită greșitei interpretări și aplicări a limitelor legale privind utilizarea numelui recurentului, din perspectiva art. 71 C. civ., precum și art. 8 și 10 din CEDO, dispoziții potrivit cărora persoanele beneficiază de protecție cu privire la viața personală și atributele personale private, printre acestea regăsindu-se și atributele de identificare a persoanei, precum numele și imaginea, demnitatea/reputația și intimitatea. Afirmă că, în speță, utilizarea numelui și imaginii recurentului, în sine ilicită, a fost făcută și cu încălcarea prevederilor și limitelor dreptului de exprimare al persoanelor care activează în domeniul presei/media, prin asocierea numelui și imaginii recurentului cu pretinse fapte care excedează limitelor legale, în condițiile în care pe parcursul procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu au reușit să identifice implicarea personală a recurentului în acestea. Arată că necesitatea identificării unei legături directe dintre fapta care face obiectul unui subiect de presă cu o anumită persoană reprezintă una dintre exigențele impuse exercitării în mod corespunzător a dreptului la exprimare, prevăzut de art. 10 din CEDO, însă instanța de apel nu a identificat niciun astfel de element de legătură dintre viața personală a recurentului și faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul și nici criteriul exercitării de către jurnaliști, cu bună credință, a dreptului conferit de art. 10 din CEDO. Recurentul arată că activitatea jurnalistică desfășurată de către intimate nu s-a încadrat în limitele art. 7 din Legea nr. 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului UE nr. 679/2016 (care a fost adoptat în scopul reglementării principiului justului echilibru dintre dreptul la viață privată și libertatea de exprimare, în mod deosebit în domeniul presei), instanța de apel dând o interpretare greșită acestei dispoziții legale. Menționează că prin decizia recurată s-a reținut că inserarea numelui și fotografiei recurentului în articolul reclamat este conformă cu exigențele legale întrucât vizează activitatea comercială a unei societăți pe care acesta o conduce. Susține că, din actele dosarului, nu rezultă că recurentul conduce activitatea societății D. S.A., nefiind administratorul acestei societăți, context în care, prin raportare la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 190/2018, publicarea numelui și imaginii recurentului de către intimate nu vizează informații pe care acesta să le fi făcut public în mod intenționat, nu îl vizează în calitate de persoană publică, nefiind fapte personale ale recurentului, ci ale unei entități cu personalitate juridică. Arată că instanța de apel a reținut greșit inexistența unei fapte ilicite, aceasta existând sub aspectul Regulamentului UE nr. 679/2016, prejudiciul rezultând din însăși încălcarea normei de către intimate.

Apărările formulate în cauză Intimatele S.C. C. S.A. și B. au formulat întâmpinare la 19 octombrie 2021, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că motivarea instanței de apel este una riguroasă și se află în consonanță cu jurisprudența Înaltei Curți, cu referire la Decizia nr. 1954/2014, precum și că nu poate fi vorba despre o faptă ilicită având în vedere că recurentului nu i-a fost încălcat, în concret, un drept subiectiv, iar celelate condiții esențiale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu au fost dezvoltate sau probate. Mai arată că, dacă s-ar presupune că i-ar fi fost încălcat dreptul la viață privată, această vătămare trebuie pusă în balanță cu dreptul la liberă exprimare a jurnalistului, garantat de art. 10 din CEDO, care, exercitat cu bună credință, justifică întregul demers publicistic și, în conformitate cu art. 1353 C. civ., înlătură potențialul caracter antijuridic al conduitei intimatelor. Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 septembrie 2021, fiind repartizată, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția completului din 22 noiembrie 2021 s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 10 februarie 2022, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, recurentul apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 477 din același act normativ, prin încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel nepronunțându-se asupra tuturor criticilor cu care a fost învestită. Se susține că acțiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui și imaginii reclamantului în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite și folosirea numelui și imaginii fără acordul reclamantului. Curtea de Apel a analizat cu prioritate criticile apelantului referitoare la nemotivarea hotărârii, constatând că sentința primei instanțe este suficient motivată, aceasta reținând în considerente în mod corect situația de fapt, pe baza aprecierii probațiunii administrate, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, cu aplicarea dispozițiilor legale corespunzătoare, motivul de apel formulat cu privire la acest aspect fiind apreciat ca nefondat. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, obiectul acțiunii cu care instanța de fond a fost învestită, obiect care a rămas neschimbat pe întreg parcursul judecății în fața primei instanțe, este reprezentat de solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale pentru folosirea de către jurnalista B. a numelui și a imaginii sale (fotografie) în scop defăimător, în cuprinsul unui articol ce aparține publicației C. S.A., fără obținerea consimțământului său în prealabil. Deși în cererea de recurs se susține că, în realitate, reclamantul a sesizat instanța cu două fapte ilicite, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a indicat în mod expres ca faptă ilicită folosirea fără drept a numelui și a imaginii sale. Faptul că a adăugat la un moment dat sintagma și cu scop defăimător, articolul fiind în mod evident scris cu intenția de a pune într-o lumină proastă societatea la care reclamantul deține participații, reprezintă un alt element al faptei ilicite, din modul de formulare a acțiunii nerezultând că reclamantul a sesizat instanța cu analiza unei fapte ilicite distincte, asupra căreia aceasta nu s-ar fi pronunțat. Din această perspectivă, în mod corect a constatat Curtea de apel că prima instanță a răspuns argumentelor principale formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, considerentele sentinței explicând inteligibil hotărârea luată, neimpunându-se un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o prezentare a argumentelor fundamentale, a acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze hotărârea, fiind respectate exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României privind dreptul la un proces echitabil. Recurentul mai arată că lipsește orice dezlegare a instanței de apel asupra pretinsei fapte ilicite de a folosi numele și imaginea reclamantului în scopul defăimării acestuia, prin afectarea demnității persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, al vieții de familie, prin folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar, intim, de familie și prin asocierea recurentului cu fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcție ori de pretinse presiuni asupra unei autorități pentru a-și modifica actele administrative emise. Susține că prima instanță a analizat doar fapta utilizării numelui și imaginii recurentului fără acceptul acestuia, iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată prin decizia recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE nr. 679/2016, fără o analiză a faptei de publicare a unor informații cu tentă defăimătoare cu privire la persoana recurentului. Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamantul a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, nefiind deci incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, situația de fapt reținută de către instanța anterioară, ce nu poate face obiectul controlului judiciar de legalitate în calea de atac a recursului, a fost enunțată în preambulul considerentelor atacate, fiind aceea că în ziarul E. nr. 1012/29 iunie - 5 iulie a fost publicat articolul "Noul restaurant construit de firma D. în zona zero a Oradiei, pe malul Crișului Repede, nu respectă proiectul care a câștigat concursul primăriei! D. face legea!", iar în data de 30.06.2020, același articol a apărut și pe site-ul publicației sub titlul "D. face legea! Noul restaurant din centru, construit pe malul Crișului, nu respectă proiectul pe care Primăria l-a promis orădenilor". În cuprinsul articolului apar fotografia reclamantului, a arhitectului, a primarului și a viceprimarului. Deși reclamantul susține că a fost analizată cererea sa doar prin prisma faptei de folosire de către pârâte a numelui și fotografiei sale, fără consimțământul său prealabil și că în hotărârea recurată nu se analizează deloc folosirea numelui și imaginii reclamantului în scopul defăimării și afectării demnității acestuia prin modalitatea în care s-a făcut referire la persoana lui, de o manieră care să inducă ideea unei activități obscure, personale, se observă că, în concret, la paginile 13,14,15 ale deciziei recurate au fost analizate elementele faptei imputate pârâților în cererea de chemare în judecată, prin raportare atât la prevederile Regulamentului, în special ale art. 85 privind prelucrarea și libertatea de exprimare și de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului, cât și prin prisma temeiurilor de drept ale răspunderii civile delictuale, precum și ale art. 8 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Analizând circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de apel a apreciat că nu au fost încălcate drepturile la viață privată, la demnitate, la reputație sau onoare ori la propria imagine ale apelantului (pagina 14 paragraful 4). De asemenea, după analiza teoretică a temeiurilor de drept cu care a fost sesizată și prin raportare la actele și lucrările dosarului, instanța a arătat că în speță, subiectul articolului analizat este, fără îndoială, unul de interes public, vizând modalitatea controversată în care firma deținută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un teren din centrul municipiului Oradea, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, fiind menționat numele reclamantului și fiind publicată o fotografie a acestuia. Articolul incriminat nu a relatat niciun detaliu privind viața personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron al companiei D. S.A, aspect, de altfel, necontestat, astfel încât în mod corect s-a constatat că în speță sunt incidente situațiile de excepție în sensul art. 10 din Convenție și art. 30 din Constituția României, ce ocrotesc libertatea de exprimare în cazurile în care ziaristul acționează cu bună-credință în scopul informării corecte și judicioase, cu privire la subiecte de interes general. Ca atare, nu se confirmă solicitarea recurentului de aplicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu ar fi examinat motivele de apel din perspectiva elementelor care caracterizează fapta reclamată, de defăimare și lezare a demnității sale, ci, așa cum s-a arătat anterior, aceasta a analizat, în esență, aspectele cu care a fost învestită, dar a apreciat că exprimarea jurnalistului a vizat un subiect de interes general și reținând buna-credință a acestuia, în condițiile în care nu a fost făcută în cauză dovada contrară, a apreciat că exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnalist în limitele permise de lege nu poate constitui un delict civil, iar obligarea sa la plata de despăgubiri, în circumstanțele concrete ale cauzei, ar reprezenta o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului la liberă exprimare, disproporționată față de scopul legitim urmărit și care nu poate fi considerată "necesară într-o societate democratică". Recurentul mai susține că lipsește o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa acceptului recurentului la folosirea numelui și imaginii sale. Curtea a reținut la pagina 15 paragrafele 6-7, că în ceea ce privește fotografia publicată, aceasta este una neutră, care nu conține elemente de natură să aducă vreo atingere vieții private, de mici dimensiuni, care a fost folosită anterior și în alte articole ale aceleiași publicații, precum și în presa internațională, iar menționarea numelui apelantului-reclamant și inserarea unei fotografii a acestuia, deja publice, în cuprinsul unui articol de presă vizând societatea comercială pe care o conduce, cu referire la aspecte de interes public legate de proiecte ale municipalității, nu pot fi considerate ca aducând atingere dreptului său la viață privată, demnitate sau la propria imagine, încadrându-se în limitele libertății de exprimare, în sensul art. 10 par. 1 din Convenție. Ca atare, nu se confirmă susținerile potrivit cărora nu există o motivare în ceea ce privește aceste aspecte și că instanța de apel nu a examinat și nu a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor de fapt și de drept în speța dedusă judecații, decizia recurată prezentând, în esență, motivele avute în vedere la pronunțarea soluției adoptate. Întrucât dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici în privința acestor motive de recurs. Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunțării asupra unor critici referitoare la greșita calificare a reclamantului ca fiind o persoană publică, raportat la incidența dispozițiilor Regulamentului UE nr. 679/2016, cum ar fi faptul că până la data publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu a mai avut nicio apariție publică de peste 10 ani și că nu se poate considera că este transmisă automat recurentului notorietatea de care beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează cu noțiunea de persoană publică. Se arată că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim al familiei, fără acceptul recurentului, instanța se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită și în alte articole, fără a menționa unde a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului și fără a oferi vreo argumentație care să susțină dezlegarea dată. Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a arătat la pagina 15, paragrafele 4-5 că s-a dovedit în cauză, cu înscrisurile depuse la dosarul de primă instanță, calitatea apelantului-reclamant de persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care deține și administrează, printre altele, cel mai mare și mai vechi mall din Oradea, firma pe care o patronează fiind implicată în diverse proiecte publice, astfel încât limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestuia. Notorietatea apelantului-reclamant a fost confirmată și de multiplele sale apariții în mass-media națională și internațională, fapt dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de primă instanță. Se observă că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că reclamantul poate fi încadrat în categoria persoanelor publice, nu neapărat din perspectiva aparițiilor sale publice, a notorietății defunctului său tată sau strict a calității de antreprenor, ci a activității sale profesionale, care a însemnat inclusiv implicarea în diverse proiecte publice. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perpectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile apelantului reclamant, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, recurentul încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică greșita încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanța a fost învestită, susținând îndeplinirea, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 71 C. civ., art. 8 și 10 din CEDO și ale Regulamentului UE nr. 679/2016 (GDPR) este una greșită și are la bază și o lipsă a analizei condițiilor normei pe care instanța o aplică. Curtea de apel, interpretând prevederile Regulamentului, în special pe cele ale art. 85 privind prelucrarea și libertatea de exprimare și de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului, a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că, în speță, se pune în discuție conflictul dintre dreptul reclamantului la respectarea vieții private, drept consacrat de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și libertatea de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenție, dar analizând circumstanțele concrete ale cauzei, a apreciat că nu au fost încălcate drepturile la viață privată, la demnitate, la reputație sau onoare ori la propria imagine ale reclamantului, întrucât articolele supuse analizei urmăresc unul dintre scopurile legitime arătate de textul Convenției, iar subiectul lor este unul de interes public. Criticile recurentului în sensul că s-a făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 7 din Legea nr. 190/2018 și că acțiunea reclamantelor de a publica, respectiv de a asocia numele și imaginea lui cu împrejurări ce nu au legătură directă cu persoana sa, reprezintă o încălcare a prevederilor Regulamentului UE nr. 679/2016, în mod deosebit a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din acesta, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte reține că, este adevărat că potrivit Regulamentului UE nr. 679/2016, nicio dată cu caracter personal (în care se includ numele și imaginea persoanei, conform art. 4 pct. 1 și 2) nu poate fi prelucrată, adică adusă la cunoștința publicului, fără acceptul titularului lor, dar cu toate acestea, legiuitorul european a stabilit prin Regulament faptul că statele membre pot adopta la nivel național legislații care să prevadă astfel de excepții pentru domeniul jurnalistic. Acest lucru s-a și întâmplat la nivel național, legiuitorul român adoptând Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) prin care a reglementat materia protecției datelor cu caracter personal, aplecându-se asupra problematicii prelucrării datelor cu caracter personal de către jurnaliști în art. 7 din actul normativ menționat anterior. Potrivit art. 7 din Legea nr. 190/2018, în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare și dreptul la informație, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată. În concordanță cu situația de fapt reținută de instanța anterioară în sensul că aceasta a stabilit calitatea apelantului-reclamant de persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care deține și administrează, printre altele, cel mai mare și mai vechi mall din Oradea, firma pe care o patronează fiind implicată în diverse proiecte publice și că articolul în discuție vizează modalitatea controversată în care firma deținută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un teren din centrul municipiului Oradea, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, Înalta Curte reține că pârâtele s-au aflat în situația derogatorie prevăzută de dispozițiile citate mai sus, care au fost interpretate astfel în mod corect de către instanțele anterioare, întrucât faptele prezentate aveau un caracter public, de interes general, fiind strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate. Instanța de apel a concluzionat în mod distinct că subiectul articolului este unul de interes public, dar și că reclamantul are calitatea de persoană publică, ceea ce are importanță din perspectiva art. 7 din Legea nr. 190/2018 pentru a se analiza dacă este ilicită sau nu fapta de folosire a numelui și imaginii reclamantului fără acordul său, din perspectiva Regulamentului GDPR dar și pentru analiza păstrării sau nu a justului echilibru între dreptul la viața privată consacrat de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și libertatea de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenție. Recurentul, deși citează dispozițiile art. 7 din Legea nr. 190/2018, omite să observe că derogarea de la regulile de protecție a datelor cu caracter personal este prevăzută nu numai în situația în care acestea au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată ci și când faptele descrise au caracter public și sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate, aspecte deja reținute de către instanța de apel ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză. Ca atare, în mod corect au constatat instanțele anterioare că nu sunt aplicabile sancțiunile Regulamentului privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și ale legii de aplicare a acestuia. Consideră recurentul că este greșită motivarea instanței de apel în sensul că inserarea numelui și fotografiei lui în articol este conformă cu exigențele legale întrucât vizează activitatea comercială a unei societăți pe care "o conduce", deoarece în realitate, din actele dosarului nu rezultă în niciun fel faptul că reclamantul "conduce", în genere, activitatea societății D. S.A., nici că, în raport de afacerea analizată de intimate în articolul cu pricina, ar fi fost implicat în mod direct, nefiind administrator al acestei societăți, iar premisa de la care instanța de apel a pornit în soluționarea căii de atac, aceea că recurentul este o persoană publică (fără o analiză concretă, a înscrisurilor depuse în fața primei instanțe, a eventualelor apariții publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea acestora, expunerea intenționată a recurentului în mod public în alt fel), este contrară înțelesului și interpretării prevederilor art. 71 C. civ., precum și ale art. 8 și 10 din CEDO. Or, cu aceste susțineri se tinde în realitate la reținerea unei alte situații de fapt (aceea că deținerea de participații nu echivalează cu activitatea de conducere a unei societăți) decât cea deja stabilită, în sensul implicării reclamantului în activitatea de conducere a societății în discuție și asupra căreia nu se mai poate interveni cu ocazia controlului judiciar. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Un alt motiv de recurs a vizat greșita interpretare și aplicare a art. 71 C. civ., precum și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând dispozițiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere". Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută, ci exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări. În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituție, statuează că cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești. Jurisprudența CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt. Totodată, trebuie menționat că, în ceea ce privește libertatea de exprimare, art. 70 C. civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75, iar dreptul la viață privată este reglementat de art. 71 C. civ., potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat de ce consideră că afirmațiile pârâtelor nu se încadrează în sfera ilicitului și nu depășesc limitele criticii acceptabile. Astfel, Curtea de Apel a apreciat că obligarea pârâtelor la plata de daune morale pentru publicarea articolelor în discuție reprezintă o ingerință în dreptul acestora la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenție, în acest sens pronunțându-se CEDO în cauza Cumpănă și Mazăre c. României, cauza Cârstea și Grecu c. României, cauza Morar c. României, cauza Barb c. României, iar o asemenea limitare adusă dreptului la liberă exprimare este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cumulativ trei condiții, și anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puțin unul din scopurile legitime prevăzute de alin. (2) din art. 10 din Convenție și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop. În speță, Înalta Curte reține că în mod corect instanța anterioară a apreciat că informarea publicului cu privire la proiectul imobiliar al societății în cadrul căreia este implicat reclamantul reprezintă un subiect de interes general pentru comunitatea din Oradea, iar cu privire la acest aspect CEDO s-a exprimat încă din anul 1992, argumentând în cauza Thorgeirson c. Islandei că "art. 10 apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia". Chiar dacă reclamantul nu ar fi fost o persoană publică, trebuie observat că, prin articolele publicate, pârâta nu a furnizat aspecte ale vieții private ale reclamantului, ci a supus dezbaterii modul în care cetățenii și bugetul public sunt afectați de acest proiect imobiliar, iar față de aceste considerente, Curtea a reținut în mod corect că aspectele aduse la cunoștința opiniei publice de către pârâtă sunt de interes general și se circumscriu rolului pe care îl are presa într-o societate democratică. Detaliind motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, în speță, utilizarea numelui și imaginii acestuia a fost făcută și cu încălcarea prevederilor și limitelor dreptului de exprimare al persoanelor care activează în domeniul presei/media, prin asocierea numelui și imaginii recurentului cu pretinse fapte care excedează limitelor legale, în condițiile în care pe parcursul procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu au reușit să identifice implicarea personală a recurentului în acestea și nici legătura dintre viața personală a recurentului și faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul. Ca atare, se constată că se invocă faptul că împrejurările relatate au fost lipsite de bază factuală suficientă, din perspectiva implicării reclamantului ca persoană fizică, ceea ce, de principiu, ar conduce la o încălcarea a dispozițiilor art. 10 §2 CEDO. Sub acest aspect, este important de menționat că, CEDO a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, tocmai făcând această distincție dintre categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, Curtea Europeană a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). În ceea ce privește situația factuală reținută de instanța anterioară cu referire la persoana reclamantului s-a arătat de către instanța de apel că în articol se menționează: " Două luni mai târziu, Primăria a atribuit contractul firmei D., patronate de A. jr. (foto), la prețul de 230 RON/mp/an, adică 59.800 RON anual. La licitație au mai fost două oferte, dar numai sub aspect formal, căci proveneau de la firme controlate tot de A.: F. și G.. Arhitectul susține că D. a cerut de la bun început ca restaurantul să fie pe două niveluri, lucru care se putea face doar renunțând la promenada de la suprafață. "Am tras cât am putut ca să se păstreze conceptul inițial. Dar dacă spuneam în continuare că nu fac compromisuri, investiția nu se mai făcea deloc. Eu singur nu puteam să determin un investitor", zice el, confirmând că Primăria nu s-a opus dorinței lui A.." Analizând textul supus cenzurii, Curtea de apel a apreciat că articolul incriminat nu a relatat niciun detaliu privind viața personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron al companiei D. S.A, aspect, de altfel, necontestat. Recurentul încearcă în calea de atac a recursului să aducă argumente suplimentare care nu au fost formulate anterior, pentru a extinde cadrul procesual cu care a învestit instanțele de fond, ceea ce nu este admisibil din perspectiva caracterului de cale extraordinară de atac, numai pentru motive de nelegalitate, a recursului. De altfel, o reinterpretare a probelor administrate, pentru a se trage concluzia existenței unor afirmații în cadrul articolelor reclamate referitoare la implicarea personală a recurentului în faptele redate în articolul jurnalistic, nu este posibilă în prezenta cale de atac, astfel încât vor fi înlăturate criticile recurentului sub acest aspect. În plus, cu privire la afirmațiile ce vizau activitatea profesională a acestuia, cu implicare în activitatea S.C. D. S.A, se poate observa că pârâtele au acționat cu bună-credință în demersul jurnalistic și că faptele relatate de acestea nu au fost lipsite de bază factuală suficientă, făcându-se trimitere la date privind desfășurarea licitației în discuție, dar și la declarațiile arhitectului șef al Primăriei, astfel că atitudinea acestora, analizată global, demonstrează că au acționat cu bună-credință și că afirmațiile lor au avut o bază factuală suficientă și se înscriu în doza de exagerare și de provocare acceptabilă, așa cum a fost definită de CEDO în cauza Barb împotriva României. Susținerile enumerate în articolele în discuție reprezintă aspecte de informare publică în privința cărora trebuia să fie deținută și prezentată publicului sursa reală a informației, așa numita probă a verității, care nu înseamnă în mod automat dovedirea faptelor imputate stricto sensu, (care aparține organelor abilitate- instanțe de judecată, organe de cercetare penală, etc. și nu presei) ci, existența aparenței unei baze factuale care a creat în mod justificat presei nevoia de a aduce în atenția opiniei publice aspectele de interes general în discuție. Or, a fost identificată chiar în cadrul articolelor în discuție sursa reală a informațiilor, respectiv documente privind datele referitoare la licitație și declarațiile arhitectului șef al Primăriei Oradea. Instanța de recurs reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - hotărârea pronunțată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente". Față de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în speță demersul pârâtelor în mod corect a fost considerat legitim de către instanțele anterioare și se bucură de protecția art. 10 din Convenție, fiind respectat echilibrul între dreptul reclamantului la viață privată, protejat de art. 8 din Convenție, și dreptul pârâtelor la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenție, astfel încât vor fi respinse criticile recurentului încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste motive instanța de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurent nu este fondat, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 698 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimați a sumei de 3570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform actelor doveditoare aflate la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,