Decizia nr. 2628/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 308/2019 a Tribunalului Mureș

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la 13 iulie 2018, dosar nr. x/2018, reclamantul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la stingerea debitului, a dobânzii și penalităților de întârziere prin virarea sumei datorate de 273.569 RON în contul ANCPI. A invocat în drept Legea nr. 7/1996, Ordinul MAI nr. 39/2009, Ordinul nr. 309/2010. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, respinse prin încheierea din 21.09.2019.

Hotărârea Tribunalului Mureș Prin sentința nr. 308 din 7 martie 2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș.

Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 258 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș împotriva sentinței nr. 308 din 7 martie 2019, pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă. A schimbat în tot hotărârea atacată și a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 258.111 RON, reprezentând diferență de tarif pentru servicii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Târgu-Mureș, str. x, la care se vor adăuga dobânzi și penalități calculate de la data scadenței și până la data plății.

Recursul Împotriva deciziei nr. 258 din 9 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, astfel cum este formulat și, în consecință, casarea hotărârii atacate, iar, în condițiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Târgu Mureș. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 21 septembrie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, a aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (13) 1 din Legea nr. 7/1996, din perspectiva subiectului de drept care are obligația calculării tarifului, a colectării și virării acestuia (notarul public) și a subiectului de drept care trebuie să se conformeze dispozițiilor celui dintâi (beneficiarul), care nu poate achita altă sumă față de cea stabilită. Astfel, raportul juridic nu este stabilit direct între beneficiar și OCPI, ci este mediat de către notarul public. Beneficiarul nu poate achita nici mai mult, nici mai puțin decât este stabilit de către notarul public. Textul indicat stabilește neechivoc posibilitatea notarilor publici de a încasa tarifele percepute de către OCPI, urmând ca raportul juridic cu privire la plata tarifului cuvenit să fie stabilit între OCPI și notar. Participarea acestuia în acest mecanism juridic nu poate fi omisă, în condițiile reținute în hotărârea recurată. Art. 9 alin. (13) 1 din Legea nr. 7/1996 nu distinge între situațiile create pretorian de către instanța de apel, nu vizează exclusiv ipoteza în care notarul public încasează tariful și nu îl virează, ci și atunci când nu virează integral tariful datorită unei greșeli de calcul. Or, interpretarea dată de instanța de apel lipsește de aplicare dispozițiile citate. În opinia recurentei-pârâte, intimatul-reclamant trebuia să procedeze la recuperarea pretinsului prejudiciu de la notarul public ce avea obligația virării diferenței de tarif. În condițiile în care legea prevede o procedură specială de recuperare a diferenței de tarif neîncasat, acest demers judiciar se prezintă ca inadmisibil. Recurenta-pârâtă a arătat că aceleași considerente determină și greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive. Totodată, a învederat că, în speță, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 23 din Legea nr. 7/1996, prin raportare la Anexa 1 din Ordinul MAI nr. 39/2009. A susținut că nu rezultă că edificiile cu destinația de hotel, restaurant și sală de conferință fac parte din categoria clădirilor comerciale. În cauză, recurenta-pârâtă a contestat valoarea de înscris legal doveditor a raportului de evaluare active imobiliare B. S.A. de care s-a prevalat intimatul-reclamant pentru a justifica încadrarea în categoria amintită. Or, din prevederile art. 23 din Legea nr. 7/1996 reiese că destinația bunului se stabilește prin cartea funciară, prin urmare documentul legal în accepțiunea definiției date de expertiza camerei notarilor publici neputând fi decât cartea funciară. Alternativ, se putea proceda la administrarea unei expertize tehnice de specialitate, aspect nesolicitat de intimatul-reclamant. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a dat caracter de înscris legal doveditor unui raport de expertiză care nu a fost administrat în condiții de contradictorialitate, or, suprafața spațiilor și destinația acestora nu poate fi stabilită decât prin înscrisuri legale, însă astfel de scripte nu au fost depuse la dosar. A menționat că, în vederea stabilirii destinației bunului, intimatul-reclamant trebuia să se procedeze conform art. 34 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 7/1996 și să identifice suprafața arondată destinației înscrise în CF, însă curtea a încălcat art. 23 din acest act normativ, prin raportare la Anexa 1 a Ordinului MAI nr. 39/2009 și art. 34 alin. (3) și (4) din lege. Mai mult, în condițiile în care nu s-a stabilit în niciun moment caracterul corect al tarifului, deși recurenta-pârâtă a contestat calculația, hotărârea instanței de apel este nemotivată, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a criticat și greșita interpretare a art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 în momentul în care instanța de apel a concluzionat că acest articol conferă natura acțiunii. A arătat că Decizia nr. 13/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că mecanismul răspunderii civile delictuale este mecanismul de drept comun la care entitatea audiată poate recurge în vederea recuperării prejudiciului constatat de Curtea de Conturi. În speță, însă, curtea a confundat obiectul acțiunii cu temeiul acestuia. Art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 poate constitui temeiul acțiunii, însă obiectul acestuia rămâne acela de acțiune în răspundere delictuală, motiv pentru care instanța de apel trebuia să procedeze la verificarea îndeplinirii condițiilor atragerii acestei instituții în sarcina recurentei-pârâte. De altfel, precaritatea și caracterul eronat al analizei juridice a judecătorului de apel reiese din mențiunea conform căreia este lipsit de relevanță faptul că eroarea de calcul nu a fost sesizată la acel moment, o astfel de împrejurare neputând constitui un impediment pentru recuperarea integrală de la beneficiari a contravalorii serviciilor publice prestate. Această concluzie denotă lipsa oricărei analize cu privire la obiectul acțiunii, culpă, obligația de plată, mai mult interpretarea instanței de apel nu este doar greșită, ci este abuzivă. Prin obligarea la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere aferente diferenței de tarif, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material. Dată fiind natura pretenției (care nu are natură fiscală, în condițiile în care nu este aplicabilă procedura prevăzută de art. 9 alin. (13) 1 din Legea nr. 7/1996), instanța de apel nu putea obliga recurenta-pârâtă la plata penalităților și a dobânzilor potrivit Codului de procedură fiscală. În orice caz, neplata la termen a acestor dobânzi și penalități nu s-a datorat recurentei-pârâtă. Or, obligarea acesteia la plata obligației principale nu atrage ipso facto obligarea la plata de penalități. 5. Întâmpinarea Intimatul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș a formulat întâmpinare 30 septembrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns întâmpinare. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 258 A din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23 noiembrie 2017 de notarul public C., recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcții înscris în C.F. nr. x Târgu Mureș. Ulterior, prin cererea înregistrată la intimatul-reclamant sub nr. z/24 noiembrie 2017, notarul public a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra acestui imobil în cartea funciară, iar prin O.P. nr. x din 23 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă a achitat taxa pentru prestarea serviciului, în sumă de 172.480 RON, astfel cum a fost stabilită de notar. În baza Raportului nr. x/9 februarie 2018 întocmit de auditorii Camerei de Conturi Mureș a fost emisă Decizia nr. 3/9 martie 2018, prin care s-a constatat că au fost diminuate cu suma de 258.011 RON veniturile proprii legal cuvenite din prestări de servicii, ca urmare a stabilirii eronate a tarifului pentru intabularea în favoarea recurentei-pârâte a dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în municipiul Tg. Mureș, str. x, prin încadrarea acestuia la o altă destinație decât cea prevăzută în expertiza Camerei Notarilor Publici, în baza căreia a fost stabilită valoarea sa de piață. De asemenea, s-a reținut că au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1) din Ordinul MAI nr. 39/2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și unitățile sale subordonate, art. 29 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, pct. II.I și pct. III.2 din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea Protocolului de colaborare încheiat între Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Uniunea Națională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operațiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii nr. 7/1996, aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 309/2010. Prin urmare, s-a stabilit în sarcina conducătorului instituției publice auditate, obligația constând în "aplicarea măsurilor legale în vederea încasării veniturilor stabilite suplimentar în timpul misiunii de audit, reprezentând tarif pentru servicii de intabulare a dreptului de proprietate … și obligațiile fiscale accesorii, actualizate la data încasării debitelor". Prin cererea de față se urmărește recuperarea unei diferențe de tarif neachitate de către recurenta-pârâtă pentru prestarea serviciului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, tarif care ar fi datorat în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009. Cât privește excepția inadmisibilității prezentului demers judiciar, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (13) 1 din Legea nr. 7/1996, deoarece această reglementare vizează doar ipoteza în care notarii publici nu virează tarifele încasate, în termenul și în condițiile prevăzute la alin. (13), or, situația reclamată în cauză se referă la achitarea de către beneficiarul intabulării a unui tarif într-un cuantum mai mic decât cele legal datorat. Făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a arătat că norma invocată nu distinge în raport de subiectului de drept care are obligația calculării, colectării și virării tarifului (notarul public) și beneficiarul, cel care trebuie să se conformeze dispozițiilor celui dintâi, aceasta deoarece raportul juridic nu este stabilit direct între beneficiar și OCPI, ci este mediat de către notarul public. Critica nu este fondată. Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (13)-(13) 3 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data promovării litigiului pendinte, "(13) Tarifele pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenția Națională și unitățile sale subordonate pot fi încasate de notarii publici în numele și pe seama Agenției Naționale … Tarifele încasate de notarii publici în contul biroului notarial, în condițiile prezentei legi, prin oricare dintre mijloacele prevăzute anterior sunt virate, până la data de 25 a lunii următoare, în contul Agenției Naționale, deschis la Trezoreria Statului, conform evidențelor ținute de biroul notarial … (13^1) În cazul în care notarii publici nu virează tarifele încasate, în termenul și în condițiile prevăzute la alin. (13), tarifele, inclusiv accesoriile aferente acestora, se stabilesc prin decizia oficiului teritorial, semnată de director și de contabilul-șef, avizată de legalitate. Decizia oficiului teritorial constituie titlu executoriu, iar executarea silită se efectuează cu respectarea prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. (13^2) Pentru neachitarea tarifelor încasate de către notarii publici la termenul prevăzut la alin. (13), se aplică dispozițiile Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțele datorate bugetului de stat. (13^3) Tarifele prevăzute de prezenta lege sunt creanțe bugetare asimilate creanțelor fiscale". Norma juridică are în vedere situația în care notarul public, cel care intermediază raportul juridic dintre beneficiar, în cazul de față recurenta-pârâtă, și unitatea subordonată a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, respectiv intimatul-reclamant, nu virează tarifele încasate de la beneficiar pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenția Națională, iar nu ipoteza în care beneficiarul a achitat cu acest titlu o sumă mai mică față de valoarea stabilită potrivit legii (chiar și atunci când aceasta a fost determinată eronat de către intermediar - notarul public). De altfel, pentru neachitarea la termen a tarifelor încasate de către notarul public, se aplică dispozițiile Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțele datorate bugetului de stat urmând a se proceda la executarea silită a celui ce a intermediat, în baza titlului executoriu emis, decizia oficiului teritorial. În speță, însă, se solicită obligarea S.C. A. S.R.L. la stingerea debitului, a dobânzii și penalităților de întârziere prin virarea sumei datorate de 273.569 RON în contul ANCPI, respectiv a diferenței de tarif datorat, dar neîncasat de notarul public C. pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului achiziționat de această parte prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23 noiembrie 2017. Or, recurenta-pârâtă este beneficiara serviciului privind înscrierea imobilului în cartea funciară, astfel încât aceasta datorează și diferența dintre tariful datorat și cel încasat, tarif datorat conform art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009, potrivit cărora "persoanele fizice și juridice care solicită prestarea serviciilor prevăzute de prezentul ordin au obligația de plată a tarifelor, cu excepția situațiilor în care prin lege se prevede în mod expres exceptarea de la plata acestora". Susținerea recurentei-pârâte în sensul că intimatul-reclamant trebuia să procedeze la recuperarea pretinsului prejudiciu de la notarul public ce avea obligația virării diferenței de tarif nu poate fi primită, întrucât această diferență nu a fost stabilită și încasată în concret de notarul public pentru a se putea urma procedura specială reglementată de Legea nr. 7/1996 în cazul în care suma pretinsă nu ar fi fost virată în contul ANCPI. Prin Ordinul nr. 39 din 6 aprilie 2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și unitățile sale subordonate și a taxei de autorizare pentru persoanele care realizează lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei și cartografiei s-au aprobat tarifele pentru serviciile furnizate de agenție și de unitățile sale subordonate, care au fost prevăzute în anexa nr. 1, iar, potrivit alin. (2) al art. 1 din ordin, "Persoanele fizice și juridice care solicită prestarea serviciilor prevăzute de prezentul ordin au obligația de plată a tarifelor, cu excepția situațiilor în care prin lege se prevede în mod expres exceptarea de la plata acestora". Conform art. 2 alin. (1) și (2) din ordin, "(1) Tarifele prevăzute în anexa nr. 1 se achită de către solicitant sau de către orice altă persoană interesată, dacă părțile convin astfel. (2) Tarifele prevăzute în anexa nr. 1 se încasează anticipat înregistrării cererilor pentru furnizarea serviciilor solicitate". Prin urmare, cel ce datorează tariful pentru înscrierea imobilului în cartea funciară este proprietarul bunului, în temeiul dispozițiilor anterior citate, iar eventualul calcul eronat ca urmare a încadrării imobilului la o altă destinație decât cea prevăzută de Camera Notarilor Publici nu poate fi opus celui care intermediază serviciul furnizat de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și de unitățile sale subordonate. Tariful în cauză se achită de către solicitant și se încasează anticipat înregistrării cererilor pentru furnizarea serviciilor solicitate. Din această perspectivă, conform textelor de lege sus indicate, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă are calitate procesual pasivă în cauză, fiind beneficiarul înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, respectiv a serviciului prestat de intimatul-reclamant. Ca atare, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 23 din Legea nr. 7/1996 prin raportare la Anexa 1 din Ordinul nr. 39/2009, întrucât nu rezultă din raportul de evaluare active imobiliare că edificiile cu destinația de hotel, restaurant și sală de conferință fac parte din categoria clădirilor comerciale și, în plus, a fost contestată valoarea de înscris legal doveditor a raportului de evaluare active imobiliare B. S.A. de care s-a prevalat intimatul-reclamant pentru a justifica încadrarea în categoria amintită. A susținut, de asemenea, că destinația bunului se stabilește prin cartea funciară, iar, în cauză, nu s-a administrat o expertiză tehnică de specialitate, pentru a se identifica destinația conform art. 34 alin. (3) și alin. (4) din același act normativ. Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că diferența de tarif la plata căreia se solicită a fi obligată pârâta a fost determinată de încadrarea eronată în categoria "construcții industriale, de prestări servicii, de depozitare" a unei părți din imobilul achiziționat de aceasta, respectiv a construcțiilor C1 - hotel, C19 - restaurant și C20 - sală de conferință, care, potrivit expertizei întocmite de Camera Notarilor Publici Mureș, trebuiau încadrate la categoria "clădiri comerciale, administrative (clădiri de birouri)" și tarifate la o valoare de 3.700 RON/mp (fiind situate în zona B), iar nu la valoarea de 1.100 RON/mp - corespunzătoare spațiilor de "prestări servicii", cum greșit s-a procedat. Totodată, a apreciat că, dacă valoarea din act este mai mică decât valoarea de circulație a bunurilor imobile stabilită prin expertiză de camerele notarilor publici sau nu este disponibilă, procentul de tarifare se aplică la aceasta din urmă, iar, în vederea stabilirii valorii de piață a construcțiilor nerezidențiale, acestea au fost grupate prin expertiză în trei categorii: "clădiri comerciale, administrative (clădiri de birouri)"; "construcții industriale, de prestări servicii, de depozitare"; "construcții agricole", fiind evident că cele cu destinația de hotel, restaurant și sală de conferință fac parte din prima categorie. Cu referire la această critică, Înalta Curte observă că argumentele invocate de recurenta-pârâtă nu pot fi cenzurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, în realitate, critici de netemeinicie, legate de situația de fapt în raport de care s-a procedat la încadrarea și stabilirea destinației imobilului pentru care s-a calculat tariful datorat în temeiul Legii nr. 7/1996. În speță, recurent-pârâtă contestă raportul de evaluare active imobiliare, respectiv o probă administrată în cauză, sub aspectul conținutului său, în ceea ce privește destinația unei părți din imobilul achiziționat de aceasta, chiar dacă face trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 7/1996 și Anexa 1 din Ordinul nr. 39/2009. Așa cum rezultă din art. 23 din Legea nr. 7/1996, care definește conținutul cărții funciare, partea I a cărții, referitoare la descrierea imobilelor, va cuprinde și "suprafața imobilului, reieșită din măsurători cadastrale, destinația, adresa administrativă, categoriile de folosință și, după caz, construcțiile". Aceasta nu înseamnă că destinația bunului este stabilită de cartea funciară, ci că această evidență va face vorbire și despre categoria construcțiilor înscrise în această, categorie ce rezultă din înscrisurile în baza cărora se solicită intabularea. În acest context, invocarea art. 34 alin. (3) și (4) din Ordinul nr. 39/2009 nu subzistă. De altfel, recurenta-pârâtă recunoaște că a contestat calculația și arată că în niciun moment instanța de apel nu a stabilit caracterul corect al tarifului, așadar invocă chestiuni legate de interpretarea probelor, care nu mai pot fi analizate în recurs. Din această perspectivă, în opinia acesteia hotărârea instanței de apel este și nemotivată, însă Înalta Curte apreciază că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurată fiind redactată în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a criticat și greșita interpretare a art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 în momentul în care instanța de apel a concluzionat că acest articol conferă natura acțiunii deduse judecății și a învederat că, raportat și la Decizia nr. 13/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obiectul acesteia rămâne acela de acțiune în răspundere delictuală, motiv pentru care instanța de apel trebuia să procedeze la verificarea îndeplinirii condițiilor atragerii acestei instituții în sarcina recurentei-pârâte. În cauză, instanța de apel, după prezentarea contextului factual care a determinat demersul juridic inițiat de către reclamant, a reținut că rezultă din ansamblul considerentelor și prevederilor legale expuse în motivarea acțiunii că se urmărește recuperarea unei diferențe de tarif neachitate de către pârâtă pentru prestarea serviciului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, tarif datorat în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009. Drept consecință, a considerat că tribunalul a analizat în mod greșit cererea prin raportare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, întrucât motivarea acesteia permitea identificarea temeiului juridic relevant. În opinia Înaltei Curți, această calificare a obiectului cererii de chemare în judecată este corectă, intimatul-pârât invocând dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 39/2009, în vederea stingerea debitului, a dobânzii și penalităților de întârziere datorate pentru serviciul prestat, iar nu o faptă care să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte. Cât privește calculul penalităților, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut eronat că sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală, întrucât obligația principală este civilă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 174 alin. (1) și (5) coroborat cu art. 176 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, obligând pârâta să suporte și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente diferenței de tarif menționate, calculate de la data scadenței și până la data plății efective a debitului. Or, potrivit art. 13 3 din Legea nr. 7/1996, "Tarifele prevăzute de prezenta lege sunt creanțe bugetare asimilate creanțelor fiscale", astfel că le sunt aplicabile și dispozițiile art. 174 alin. (1) și (5), respectiv art. 176 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În înțelesul Codului de procedură fiscală, creanța fiscală principală semnifică dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar creanță fiscală accesorie dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii. Cum recurenta-pârâtă este debitoarea unei creanțe fiscale principale, constând în diferența de tarif datorat conform art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 39/2009, aceasta datorează dobânzi calculate potrivit art. 174 alin. (1) și (5) din Legea nr. 207/2015, respectiv penalități de întârziere stabilite conform art. 176 alin. (1) și (2) din același act normativ. Obligația prevăzută de Legea nr. 7/1996 de plată a tarifelor pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenția Națională și unitățile sale subordonate este una fiscală, fără a avea relevanță, pentru natura juridică a acestei obligații, dispozițiile art. 9 alin. (13) 3 din lege, care se referă, așa cum s-a arătat anterior, doar la încasarea sumelor aferente prevăzute de Ordinul nr. 39/2009 în vederea furnizării serviciilor prestate în domeniul specific de activitate al intimatului-reclamant. În ceea ce privește susținerea conform căreia neplata la termen a dobânzilor și penalităților nu s-a datorat culpei recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că în materie fiscală accesoriile curg de drept de la data scadenței fiscale neachitate, cătâ vreme acestea au un izvor legal, nu delictual, neprezentând relevanță forma vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale. Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 258/A din 9 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.