ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele U.A.T. Ungheni, reprezentată prin Primar, și O.C.P.I. Mureș, să se dispună: obligarea pârâtei de rând unu să-i lase, în deplină proprietate și folosință, imobilul înscris în C.F. nr. x Ungheni, având număr cadastral x, în suprafață de 10.264 m.p. în acte și 10.685 m.p. din măsurători, înscris în A1, provenit din conversia C.F. vechi nr. x/N și nr. top vechi x, ca urmare a constatării că titlul reclamantei este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, înscris în C.F. nr. x Ungheni, având nr. cadastral x, provenit din conversia C. F. x/N Ungheni și, ca urmare, să se dispună nulitatea parțială a titlului de proprietate al pârâtei, cu privire la suprafața deținută de reclamantă, rămânând valid C.F. x Ungheni, pentru suprafața de 9.132 m.p.; să se constate că imobilul înscris în C.F. x, având număr cadastral x, în suprafață totală de 10.264 m.p., înscris sub A1, provenit din conversia C.F. vechi x/N se suprapune, în întregime, peste parte din imobilul deținut de pârâta de rând unu, înscris în C.F. x Ungheni, în suprafață totală de 19.817 m.p., înscris în A1, provenit din C.F. vechi x/N și nr. cad vechi, respectiv că nu se suprapune și cu imobilul din C.F. x Ungheni, având top./cad. x, în suprafață de 11.836 m.p., provenit din C.F. vechi x/N și cadastral vechi; să se dispună obligarea pârâtelor să recunoască noua poziție a imobilului; să se dispună obligarea pârâtei de rând 2 să rectifice poziția imobilului înscris în C.F. x, având nr. cadastral x, în suprafață de 10.264 m.p., înscris sub A1, provenit din conversia C.F. vechi x/N, în sensul că acesta se suprapune, în întregime, peste parte din imobilul deținut de pârâta de rând unu și înscris în C.F. x Ungheni, în suprafață totală de 19.817 m.p., înscris sub A1, provenit din C.F. vechi x/N și nr. cad. vechi, cu cheltuieli de judecată în sarcina primei pârâte. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din C. civ. de la 1864, pe prevederile Legii nr. 7/1996 precum și cele ale Ordinului 700/2014. Pârâtul O.C.P.I. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 1484/4 iunie 2020, Judecătoria Târgu Mureș, secția civilă a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Mureș.

Hotărârea pronunțată în primă instanță în primul ciclu procesual. Prin sentința civilă nr. 1412 din 28 octombrie 2021, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Orașul Ungheni și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureș; a respins, ca nefondată, cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 107 A din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1412 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Mureș.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia civilă nr. 238 din 9 februarie 2023 a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 3 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. A casat decizia recurată și trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia civilă nr. 626/A din 06 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate. A respins sesizarea având ca obiect excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 26/09.03.1999 emis de Prefectul Județului Mureș, ca inadmisibilă. A respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1412 din 28 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Mureș. II. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 626/A din 06 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 23 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 26 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând: mențiunile privind denumirea, sediul social și sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură ale recurentei-reclamante, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional, avocat B. (împuternicire avocațială la dosar). În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, se constată că recurenta-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.981,7 RON ce a fost achitată conform dovezilor aflate la dosarul de recurs. 1. Motivele de recurs. În susținerea criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a arătat că judecata apelului s-a făcut în lipsa citării societății reclamante aspect care atrage sancțiunea nulității absolute a actului emis în urma acestei încălcări, adică a deciziei recurate. În acest sens, recurenta a invocat incidența prevederilor art. 153 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 158 din același act normativ în contextul în care aceasta a fost citată la sediul fostului reprezentat convențional. Astfel, a arătat că, în faza recursului, societatea reclamantă a fost reprezentată de către avocat B., fiind depusă împuternicire avocațială la dosarul cauzei în fața instanței de recurs. Aceasta a solicitat prin două cereri comunicarea hotărârii care urma să fie redactată de către Înalta Curte la sediul ales din București, str. x, adresă la care se găsește atât biroul avocatului, cât și sediul social al reclamantei. Cu toate acestea, în data de 15 aprilie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea hotărârii la sediul din Cluj Napoca al fostului avocat al recurentei iar actele au fost transmise Primăriei În acest context, Curtea de Apel Târgu Mureș a comunicat citația la același birou al fostului avocat, fără ca această să observe schimbarea sediului ales al recurentei. Astfel, cauza s-a judecat în lipsa legalei citări a societății recurente fapt care, în opinia recurentei, atrage casarea hotărârii curții de apel. Recurenta a criticat hotărârea instanței de apel în baza aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și din perspectiva prevederilor art. 501 C. proc. civ. care prevăd că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Astfel, Înalta Curte a dispus ca instanța de apel să analizeze excepția de nelegalitate a ordinului prefectului, invocată de recurenta-reclamantă, însă instanța de apel a invocat din oficiu excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a ordinului prefectului, excepție pe care a admis-o cu nesocotirea indicațiilor Înaltei Curți din decizia de casare. Recurenta a arătat și faptul că, în contextul în care Înalta Curte a indicat clar că legalitatea ordinului prefectului trebuie analizată în orice stare a pricinii, conform prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Mureș explicitează în mod greșit că nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate, prevăzute de art. 4 din același act normativ, actele unilaterale care sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ, respectiv cele pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară. Această alegație vine să înfrângă obligația instituită de către art. 501 C. proc. civ. motiv pentru care, în opinia recurentei, instanța de apel nu a respectat limitele rejudecării după casare, cu atât mai mult cu cât acestea sunt trasate de însăși instanța supremă. De asemenea, recurenta a susținut și faptul că instanța de apel a săvârșit și o gravă eroare de logică juridică. În acest sens, recurenta a arătat că, în cazul contestării unui act administrativ, Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ este norma generală, însă, în cazul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, legiuitorul a stabilit, prin art. 53 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, că hotărârile comisiei județene asupra contestațiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispozițiilor cuprinse în cap. II, și cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesați prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire iar împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare. Ulterior, Legea nr. 169/1997 de modificare a Legii nr. 18/1991, prin art. III, a dispus că actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată își suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluționarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepția terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie. Recurenta a făcut precizarea că antecesoarea sa în drepturi s-a aflat în situația reglementată de dispozițiile legale citate având în vedere că aceasta a solicitat încă din martie 1991 reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu și care a fost pusă în posesie, după cum rezultă din actele depuse chiar de către Prefectul județului Mureș la dosarul cauzei. Ulterior, prefectul nu mai avea vreun drept de a transfera proprietatea terenului ce face obiectul prezentei cauze către UAT Ungheni. De fapt, dacă ar fi făcut-o, actul administrativ și-ar fi suspendat efectele, după cum expressis verbis este menționat în textul de lege menționat mai sus, până ce comisia județeană de fond funciar, aflată în subordinea aceluiași prefect, urma să emită titlul de proprietate în favoarea numitei C., antecesoarea în drepturi a recurentei. În schimb comisia județeană a tergiversat emiterea titlului de proprietate în favoarea persoanelor fizice îndrituite la reconstituire, dar le-a validat pe cele ale UAT, contrar principiului egalității în fața legii și al prevederilor mai sus citate. În susținerea aceluiași motiv de recurs recurenta a susținut și faptul că instanța de apel a indicat dispozițiile art. 44 10 din Legea nr. 169/1997 ce prevăd că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este aplicabilă în cazul în care terții sunt vătămați în drepturi prin actele emise de comisiile județene de fond funciar sau prefect, aceștia putând formula acțiuni în revendicare, ceea ce recurenta a și făcut, motiv pentru care legalitatea actului administrativ trebuie să fie analizată conform prevederii legii generale respectiv Legea 554/2004 și nu în baza Legii 18 sau 169/1997. În ceea ce privește judecarea cauzei după casare, recurenta a solicitat, în baza art. 497 C. proc. civ., judecarea cauzei de către instanța de recurs iar, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, a solicitat trimiterea cauzei către o altă curte de apel deoarece Curtea de Apel Târgu Mureș nu ar putea asigura o soluționare imparțială a cauzei, în contextul dat. Pe fondul dreptului, invocând incidența motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta critică soluția instanței de apel de comparare a titlurilor și concluzia acesteia conform căreia titlul U.A.T. Ungheni este preferabil deoarece fusese cel dintâi înscris în cartea funciară, în contextul în care, în opinia sa, ordinul este lovit de nulitate absolută întrucât terenul trecut din proprietatea Statului Român în proprietatea privată a orașului Ungheni făcuse anterior obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei în drepturi a recurentei, numita C.. Or, art. III din Legea nr. 169/1997 prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 respectiv actele de reconstituire și constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foștilor proprietari, solicitate de către aceștia, în termen legal. În susținerea motivelor de recurs, recurenta invocă și dispozițiile art. 1 1 din același act normativ susținând că transferul în proprietatea privată a U.A.T. Ungheni ar fi trebuit suspendat, iar, la data emiterii titlului de proprietate pe numele său, dreptul antecesoarei noastre s-ar fi consolidat cu efect retroactiv. Totodată, a arătat ca după ce este recunoscut unui fost proprietar dreptul la reconstituirea proprietății de către comisia de fond funciar aflată în subordinea prefectului, adică a reprezentantului guvernului/statului în teritoriu, același prefect nu poată să emită ulterior un ordin prin care să dispună trecerea în proprietatea privată a U.A.T. Ungheni, persoană juridică de drept public, același teren motiv pentru care trecerea terenului numitei C. în proprietatea privată a primăriei a reprezentat o încălcare a dreptului de proprietate protejat prin dispozițiile articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, conform actelor depuse la dosarul cauzei de către Instituția Prefectului Județului Mureș la data de 17.06.2021 rezultă că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost depusă de autoarea recurentei, numita C., la data de 13 martie 1991, în schimb titlul de proprietate al pârâtei reprezentat de Ordinul 26/9 martie 1999 al Prefectului Mureș - are evident dată ulterioară 09 martie 1999. Invocând incidența dispozițiilor art. 9 alin. (10)-(12) din Legea 18/1991 în forma aplicabilă la data emiterii Ordinului Prefectului Mureș nr. 29/09.03.1999 precum și prevederile art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii 18/1991 în baza căruia a fost emis Ordinului Prefectului Mureș nr. 29/09.03.1999 recurenta a susținut nelegalitatea emiterii Ordinului Prefectului Mureș nr. 29/09.03.1999, în ceea ce privește suprafața de teren pentru care autoarea sa a solicitat, prin cerere, reconstituirea dreptului de proprietate, în contextul în care aceasta a fost pusă în posesie și a stăpânit legal terenul. Din moment ce exista cererea de reconstituire a dreptului de proprietate aceasta trebuia inclusă în tabelul privind suprafețele de teren pentru care s-a realizat cerere de reconstituire și, împreună cu actele doveditoare, trebuia trimis tabelul spre validarea cererilor de către Comisia Județeană și Instituția prefectului chiar în lipsa emiterii titlului de proprietate. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă și considerentele de la punctul 115 din decizia nr. 36/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cărora sintagma "revin de drept proprietarilor" din cuprinsul art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 nu produce consecințe asupra obligației de a depune cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente în termenul prevăzut în alin. (4) al aceluiași articol, ci asupra deciziei prefectului de a recunoaște dreptul pretins, prin imposibilitatea acestuia de a refuza emiterea titlului de proprietate în cazul în care s-a făcut dovada îndreptățirii petentului la reconstituire pe vechiul amplasament și dacă este îndeplinită și a doua condiție din art. 11 alin. (21), aceea ca terenurile să nu fi fost atribuite legal altor persoane. Recurenta a susținut, astfel, că ordinul în cauză a fost emis cu încălcarea prevederilor legale, emiterea titlului de proprietate a fost amânată, iar, fără titlu, aceasta nu s-a putut terenul nu a putut fi intabulat motiv pentru care, în opinia recurentei amânarea emiterii titlului de proprietate este responsabilitatea comisiei județene aflate în subordinea prefectului, așa că acesta nu avea cum să emită ulterior un ordin pentru atribuirea terenului U.A.T. Ungheni. În final, recurenta a susținut faptul că titlul de proprietate al pârâtei este emis și cu încălcarea prevederilor art. 31 din Legea 18/1991 formă valabilă la data emiterii titlului de proprietate ai pârâtei astfel că titlul de proprietate al pârâtei nu putea fi emis pentru terenurile asupra cărora s-a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, chiar dacă procedura de reconstituire nu s-a finalizat la data emiterii Ordinului, prin emiterea Titlului de Proprietate. În acest context, recurenta a susținut că deși titlul de proprietate al pârâtei a fost înscris în cartea funciară anterior titlului de proprietate al autoarei noastre, având în vedere motivele de nulitate exprimate mai sus, este evident că titlul autoarei noastre este preferabil titlului pârâtei, iar înscrierea inițială a titlului UAT Ungheni este datorată amânării de către comisia județeană și prefect a formalizării emiterii titlului nostru de proprietate. Față de aceste considerente recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. 2. Apărările formulate în cauză La data de 16 octombrie 2024 intimata-pârâtă Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Târgu Mureș - Târgu Mureș a depus întâmpinare prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția privind recursul formulat în cauză. La data de 06 noiembrie 2024 intimatul-pârât Prefectul Județului Mureș a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 26/09.03.1999 al Prefectului Județului Mureș intimatul a arătat că raportat la situația de fapt constatată și a dispozițiilor legale invocate de către recurentă și incidente în cauză, în mod corect instanța de apel a reținut că printr-o lege organică, legiuitorul a stabilit în mod expres o altă procedură judiciară pentru modificarea, respectiv desființarea Ordinului Prefectului și anume prin intermediul acțiunii de drept comun. Pe cale de consecință actele administrative contestate prin aceasta procedură, în speță, cea prevăzută de art. III din Legea nr. 169/1997 nu pot fi atacate în procedura contenciosului administrativ, context în care și excepția de nelegalitate, invocată în baza de art. 4 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă, în opinia intimatei. Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. III, alin. (1) pct. ii) din Legea nr. 169/1997 invocat de către recurentă având în vedere că nu au fost solicitate amplasamentele care au fost înscrise în actul de reconstituire a cărui anulare se solicită. Astfel, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de autoarea recurentei pentru o suprafață de 0,71 ha teren agricole - arabil și 0,33 teren intravilan, în total 0,74 ha iar rubricile "Fânețe" și "Pășuni" nu au fost completate iar din documentația aflată la dosar nu rezultă că aceasta a solicitat terenul cu privire la care se susține că se suprapune cu parcela identificată în parcela x din tarla x - extravilanul localității Ungheni, înscrisă în anexa la OP nr. x/1999, așa cum se menționează în cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la incidența dispozițiilor art. III alin. (1) 1 din Legea nr. 169/1997 privind suspendarea efectului ordinului contestat intimatul-pârât a susținut că acestea sunt nefondate în lipsa dovezii faptului că amplasamentele din OP nr. x/1999 au fost solicitate de antecesoarea în drepturi a recurentei. Având în vedere aceste aspecte, în opinia intimatului-pârât cererea recurentei privind anularea Ordinului nr. 26/09.03.1999 al Prefectului Județului Mureș este neîntemeiată, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La data de 28 noiembrie 2024 recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate în cauză și admiterea recursului formulat. 3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 07 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. O primă categorie de critici, care trebuie examinate împreună, au ca obiect legalitatea procedurală a deciziei instanței de apel, cu privire la care recurenta arată că nu a fost legal citată în etapa rejudecării în apel, precum și că instanța de apel a nesocotit dezlegările instanței de recurs, deși acestea erau obligatorii cu privire la problemele de drept (art. 501 alin. (1) C. proc. civ.). Aceste critici, care sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt fondate. În fața instanței de recurs, reclamanta a fost, inițial, reprezentată de avocat D., cu domiciliul ales indicat în cuprinsul cererii de recurs, la sediul profesional al acestui avocat, în municipiul Cluj-Napoca. Pe parcursul judecății în recurs, recurenta a fost reprezentată de dna avocat B., care însă nu a modificat mențiunile referitoare la schimbarea sediului procesual ales, această schimbare fiind, în etapa judecății în recurs, neluată în seamă, în condițiile art. 172 C. proc. civ., ale cărui prevederi nu au fost respectate. Cu toate acestea, anterior redactării și comunicării deciziei instanței de recurs, reclamanta, prin noul avocat, a depus două cereri de urgentare a redactării deciziei, în cuprinsul cărora a fost ales sediul nou pentru comunicarea actelor de procedură, în București, str. x, persoana împuternicită cu primirea actelor de procedură fiind avocat B.. Contrar acestei solicitări, decizia a fost comunicată la fostul sediu procesual ales, iar în etapa rejudecării, citarea de către Curtea de Apel Târgu Mureș a fost realizată, în mod eronat, la sediul procesual anterior, schimbat între timp, conform cererilor adresate instanței de recurs. De vreme ce dispozițiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt aplicabile decât în fața "aceleiași instanțe", se constată că, în tot cazul, sancțiunea neluării în seamă a schimbării de domiciliu ales care nu a fost comunicată, în mod cumulativ, instanței și părții adverse (acesteia din urmă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire), nu a privit și etapa rejudecării apelului. Prin urmare, în mod întemeiat învederează recurenta-reclamantă că nu a fost legal citată în fața instanței de apel, neregularitate care atrage anularea deciziei recurate, în condițiile art. 153 alin. (2), art. 160 alin. (2) și art. 178 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru a da o rezolvare completă criticilor formulate și a preveni noi tergiversări ale soluționării cauzei, contrar dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va examina și celelalte critici formulate, care sunt de asemenea fondate. Prin decizia recurată, Curtea de Apel Târgu-Mureș a reținut inadmisibilitatea excepției de nelegalitate invocate, prin raportare la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din același act normativ, actele unilaterale care sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ, respectiv, cele pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară. S-a apreciat că, față de prevederile art. 44 10 , respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997, verificarea legalității titlului de proprietate emis în folosul intimatei-pârâte comuna Ungheni este de competența instanțelor de drept comun. Pe de altă parte, instanța devolutivă a cărei hotărâre a fost recurată a înlăturat motivele de apel referitoare la nulitatea titlului de proprietate opus de intimata-pârâtă, pe care le-a apreciat a reprezenta o cerere nouă, care nu este permisă în apel; instanța de apel a arătat că își va limita examinarea la cele invocate la prima instanță. Recurenta-reclamantă critică și această statuare, arătând, în esență, că în acest mod este nesocotită dezlegarea obligatorie a Înaltei Curți, dată prin prima decizie de casare, dezlegare golită de conținut. De asemenea, arată în esență că prevederile art. art. 44 10 , respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997 trebuie interpretate în sensul că este posibilă verificarea legalității titlului de proprietate pe calea dreptului comun, respectiv pe calea acțiunii în revendicare formulate, precum și pe calea dreptului comun al verificării legalității actelor administrative, care este în cauză excepția de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Aceste critici sunt fondate. Prin efectul combinat al statuărilor evocate, instanța de apel a încălcat dezlegările obligatorii date de instanța de recurs în primul ciclu procesual și a nesocotit dispozițiile art. 478 alin. (2) și (4) C. proc. civ., prevederi referitoare la efectul devolutiv al apelului. Procedând astfel, instanța de apel a refuzat să judece, ceea ce reprezintă o veritabilă denegare de dreptate, contrară dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În această privință, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele U.A.T. Ungheni, reprezentată prin Primar, și O.C.P.I. Mureș, să se dispună: obligarea pârâtei de rând unu să-i lase, în deplină proprietate și folosință, imobilul înscris în C.F. nr. x Ungheni, având număr cadastral x, în suprafață de 10.264 m.p. în acte și 10.685 m.p. din măsurători, înscris în A1, provenit din conversia C.F. vechi nr. x/N și nr. top vechi x, ca urmare a constatării că titlul reclamantei este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, înscris în C.F. nr. x Ungheni, având nr. cadastral x, provenit din conversia C. F. x/N Ungheni și, ca urmare, să se dispună nulitatea parțială a titlului de proprietate al pârâtei, cu privire la suprafața deținută de reclamantă, rămânând valid C.F. x Ungheni, pentru suprafața de 9.132 m.p. Fără a dezvolta în drept încadrarea unor motive de nulitate, în cuprinsul cererii introductive, reclamanta a invocat, în substanță, că terenul revendicat a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea autoarei sale, chiar de către UAT Ungheni, iar în aceste coordonate, dreptul de proprietate asupra terenului asupra căruia se dispusese punerea în posesie nu mai putea fi transferat către UAT Ungheni prin Ordinul Prefectului Jud. Mureș. La interpelarea tribunalului, ca primă instanță de fond, avocatul reclamantei a învederat că nulitatea este solicitată pe cale accesorie, ca o consecință a revendicării, însă trebuie observat că, în lipsa împuternicirii exprese de a face acte de dispoziție, această precizare nu echivalează cu renunțarea la un capăt de cerere și nici cu o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, nefiind de altfel îndeplinite condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în primul rând condiția formei scrise. Pe de altă parte, prin motivele de apel formulate în termen, reclamanta a dezvoltat motivele pentru care solicită deopotrivă admiterea cererii în revendicare, respectiv în constatarea nulității parțiale a titlului de proprietate opus în apărare de intimata-pârâtă, arătând că autoarea sa a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate încă din anul 1991, iar prin raportare la dispozițiile Legii nr. 18/1991, nu era legal posibil să se dispună trecerea în proprietatea comunei Ungheni a unui teren cu privire la care s-a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate (art. 31 din Legea nr. 18/1991). Or, în condițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă în apel nu pot formula pretenții noi, părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. Prin Decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a reținut cu putere obligatorie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și al derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în primă instanță. În considerentele acestei decizii, s-a arătat, între altele, că: "41. Reglementarea alin. (4) al art. 478 din C. proc. civ. este de inspirație franceză, preluând, în parte, dispozițiile art. 566 din C. proc. civ. francez (text potrivit căruia părțile pot explicita pretențiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în cererile și apărările formulate în primă instanță și să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecința acestora sau sunt complementare acestora). 42. Se observă că legiuitorul român a fost mai restrictiv, permițând doar o explicitare a pretențiilor implicite, nu și formularea de cereri accesorii sau complementare în apel. 43. În privința posibilității recunoscute părții de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului trebuie subliniat că ele vizează pretențiile virtuale, adică acelea a căror existență, chiar dacă nu și-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecății în primă instanță, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenției principale (a cărei rezolvare integrală presupunea și rezolvarea unei pretenții virtuale sau implicite). 44. Așa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. se justifică prin două funcții: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții; aducerea în atenția instanței a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului și posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de alta, plenitudinea devoluțiunii, fără a se ignora limitele acesteia. 45. De asemenea s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe, o explicitare a unor pretenții subsecvente judecății în primă instanță fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînțeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din C. proc. civ..]. 46. Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecății în primă instanță este necesar să existe o legătură strânsă, de așa manieră încât în absența acesteia pretenția principală să nu își poată găsi o dezlegare integrală ori o rezolvare corectă. 47. De exemplu, atunci când soluția dată unei chestiuni litigioase presupune ca antecedent logic soluționarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală. 48. Este situația regăsită și într-o contestație la executare în care, punându-se în discuție legalitatea actelor executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului (adică, de o contestație la titlu) și abia apoi să se treacă la o executare corectă a acestuia. 49. Împrejurarea că în conținutul cererii de primă instanță nu s-a precizat expres că, separat de contestația la executare se formulează și contestație la titlu, deși din argumentarea pretenției referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înțeles titlul și se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligația pentru instanță de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din C. proc. civ., la calificarea și la stabilirea corectă a cadrului judecății (care presupunea inclusiv aspecte legate de competență, față de jurisdicțiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestație). 50. În absența unei asemenea clarificări în primă instanță îi revine instanței de apel obligația ca, în condițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să solicite și să primească lămuririle părții în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecății prin actul de sesizare a instanței. 51. Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanței îi revine obligația și puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părții, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăși nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri. 52. Așadar, precizările care pot fi aduse pretențiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiunii și deducerea în fața judecății a unor cereri noi. În același timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum." Aplicând aceste principii în cauza de față, se constată că reclamanta a solicitat explicit, nu doar virtual, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâtului, întrucât acesta nu putea fi emis cu privire la suprafața asupra căreia s-a dispus reconstituirea în favoarea autoarei reclamantei. Așadar, dacă aplicarea art. 478 alin. (4) C. proc. civ. presupune ca instanța de apel să expliciteze pretențiile virtuale, adică acelea a căror existență, chiar dacă nu și-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecății în primă instanță, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenției principale (a cărei rezolvare integrală presupunea și rezolvarea unei pretenții virtuale sau implicite), cu atât mai mult (a fortiori) instanța de apel este datoare să lămurească și să soluționeze o cerere care a fost formulată explicit, dar într-o manieră ambiguă, perfectibilă, fiind totodată motivată într-o manieră lacunară. Așadar, în mod eronat și cu nesocotirea dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., la care nici măcar nu a făcut referire, instanța de apel a reținut că nulitatea titlului de proprietate exhibat de pârâtă nu poate fi analizată, întrucât această chestiune nu a fost invocată la prima instanță, deși în realitate acesta era însuși obiectul acțiunii, astfel cum aceasta a fost explicitată în apel. De altfel, recurenta-reclamantă a subliniat în mod constant că, în concepția sa, analiza nulității titlului de proprietate al intimatei-pârâte este inerentă soluționării înseși acțiunii în revendicare, constituind chiar fondul chestiunii deduse judecății prin această acțiune. Mai trebuie observat că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, fiind așadar dator să cunoască și să aplice legea, chiar dacă prevederile legale incidente nu sunt menționate, respectiv invocate de părți. Or, analiza legalității Ordinului Prefectului jud. Mureș prin care s-a dispus trecerea în proprietatea privată a unei unități administrativ-teritoriale un teren cu privire la care anterior s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate privată în temeiul legilor fondului funciar era inerentă examinării fondului fie și numai al acțiunii în revendicare, care nu presupune doar o raportare formală la titlurile invocate, ci presupune și o verificare a legalității și eficacității acestora, pentru a determina care este preferabil. Instanța care soluționează acțiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile care sunt exhibate de părți sunt valabile și eficace, pentru a le putea compara în vederea stabilirii adevăratului proprietar, analiză care poate fi realizată chiar și în lipsa unui capăt de cerere distinct în acest sens, în condițiile în care sub imperiul vechiul C. civ. se admitea că nulitatea unui act juridic civil poate fi invocată și pe cale excepție, respectiv pe cale de apărare de fond, iar actualul C. civ. prevede expres această soluție (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce privește nulitățile de ordine publică, se dispune că acestea trebuie verificate și invocate de instanță chiar și din oficiu (art. 1.247 alin. (3) C. civ.). Ca urmare, în mod eronat a omis instanța de apel analiza criticilor formulate cu privire la titlul exhibat de intimata-pârâtă, critici care constituie o chestiune esențială pentru soluționarea legală a acțiunii în revendicare, dar și a cererii în nulitate, astfel cum aceasta a fost explicitată pe calea apelului declarat în cauză, în condițiile îngăduite de art. 478 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, în mod fondat a invocat recurenta-reclamantă și nesocotirea primei decizii de casare, prin care s-a stabilit în sarcina instanței de apel soluționarea excepției de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă în etapa procesuală a recursului, prin raportare la art. 4 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "Din perspectiva excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul județului Mureș, conform art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și deciziei preliminare nr. 36/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, cum este și cel emis în speță, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul procesului, din oficiu sau la cererea părții interesate, excepția de nelegalitate putând fi invocată și direct în recurs. Față de susținerile aferente primului motiv, prin care recurenta a formulat o astfel de excepție, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la instanța de apel în condițiile art. 496 și art. 497 C. proc. civ. cu referire la 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. Înalta Curte nu va proceda la analiza excepției în discuție în prezentul recurs, în contextul în care, pentru cele ce se vor arăta în continuare, aspectul legalității actului emis de Prefect a fost supus dezbaterii și în apel, fără să fie examinat de instanță și fără a fi introdus, în cauză, emitentul actului. Prin urmare, pentru a nu priva partea interesată de un grad de jurisdicție (apelul), cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la instanța de apel. Nu poate fi primită solicitarea recurentei, de a se casa ambele hotărâri și a se trimite litigiul, spre soluționare, la prima instanță, deoarece o astfel de cerere nu s-a formulat în fața Curții de Apel, reclamanta solicitând admiterea apelului, cu reținerea cauzei spre rejudecare." După cum s-a arătat deja, instanța de apel a apreciat că, față de prevederile art. 44 10 , respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997, verificarea legalității titlului de proprietate emis în folosul intimatei-pârâte comuna Ungheni este de competența instanțelor de drept comun. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza. (4) În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat cu putere obligatorie prin Decizia nr. 16/2016 că "dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, permit invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs." În considerentele acestei decizii, instanța supremă a statuat că această regulă se aplică și în ipoteza în care recursul este exercitat împotriva deciziei instanței de apel, prin derogare de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât soluționarea litigiului "pe fond", în sensul normei speciale, are loc și în recurs (în mod parțial, cu privire la aspectele de nelegalitate). Cu toate că instanța de recurs a casat decizia pronunțată în primul ciclu procesual, ca urmare a omisiunii instanței de apel de a se pronunța asupra excepției de nelegalitate, instanța de recurs a reținut, în cuprinsul deciziei sale, că "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, cum este și cel emis în speță, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul procesului, din oficiu sau la cererea părții interesate, excepția de nelegalitate putând fi invocată și direct în recurs." Așadar, prin prima decizie de casare, instanța de recurs a dezlegat și natura juridică a Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul județului Mureș, emis în baza prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, aprobat prin H.G. nr. 131/1991, prin care a fost trecută în proprietatea privată a comunei Ungheni suprafața de 765,70 ha izlaz, conform anexei 16, suprafață defalcată pe sate, conform anexei 16A, care face parte din ordin, revocându-se Hotărârea nr. 101/04.10.1991 a Comisiei Județene prin care s-a aprobat suprafața totală de 694 ha, apreciind că este vorba despre un act administrativ cu privire la care se poate invoca excepția de nelegalitate. Astfel, cu privire la acest act emis de prefect, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod explicit că este vorba despre un act administrativ individual ("cum este și cel emis în speță") a cărui legalitate poate fi cercetată oricând în cadrul procesului, în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. A interpreta altfel decizia instanței de recurs, anume că s-ar fi dispus o casare pur formală datorată omisiunii de pronunțare asupra excepției de nelegalitate, fără a dezlega și admisibilitatea mijlocului procesual invocat prin raportare la actul administrativ criticat, ar însemna nesocotirea considerentelor evocate, precum și interpretarea acestora într-un mod în care să nu producă niciun efect. Or, această interpretare reținută de instanța de apel cu ocazia rejudecării nu poate fi admisă, fiind contrară dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare, recursul urmează a fi admis și în considerarea nerespectării deciziei de casare sub aspectul dezlegării naturii juridice a actului contestat, precum și a admisibilității excepției de nelegalitate invocate (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Fondate sunt și criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, critici subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. III din Legea nr. 169/1997, cu modificările ulterioare, (1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare și ale prezentei legi: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (ii) actele de reconstituire și constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foștilor proprietari, solicitate de către aceștia, în termen legal, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenurile intravilane, a Legii nr. 1/2000 și a prezentei legi, precum și actele de constituire pe terenuri scoase din domeniul public în acest scop; De asemenea, potrivit art. III alin. (1) 1 din aceeași lege, actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată își suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluționarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepția terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie. Acest text de lege a fost invocat de recurenta-reclamantă, fiind însă omis întrutotul din analiza instanței de apel, pentru considerentele procedurale analizate în cele ce preced și care determină la rândul lor casarea deciziei recurate. Trebuie observat că antecesoarea recurentei, numita C., a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparținut autorilor săi, cooperativizate, la 12.03.1991, cererea fiind adresată Primăriei comunei Ungheni. La o dată neprecizată, în temeiul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 1/2000 a avut loc punerea în posesie, iar prin Titlul de proprietate nr. x/22.01.2005 emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Mureș s-a atestat dreptul de proprietate al numitei C. asupra terenului în suprafață de 1 ha 9700 mp din comuna Ungheni, sat Ungheni, jud. Mureș. Instanțele devolutive au apreciat că în cauză ar fi vorba despre titluri provenite de la un autor comun, respectiv statul, iar intimata-pârâtă comuna Ungheni ar avea câștig de cauză, întrucât Ordinul Prefectului Jud. Mureș a fost mai întâi intabulat în cartea funciară. În cauză nu este însă vorba despre un teren care să fi fost proprietate socialistă de stat, în sistemul anterior anului 1990, ci despre un teren care a făcut obiectul proprietății cooperatiste, care a aparținut cooperativei agricole de producție (C.A.P.). Legea nr. 18/1991 a fondului funciar reglementa, în forma sa inițială, în mod distinct terenurile aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, cu privire la care s-a reglementat, în ordine, reconstituirea dreptului de proprietate privată în favoarea foștilor cooperatori, respectiv constituirea dreptului de proprietate cu privire la terenurile care nu au făcut obiectul reconstituirii (cap. II), precum și terenurile aflate în proprietate de stat (cap. III). Așadar, în mod eronat au asimilat instanțele devolutive situația juridică a terenurilor care fac obiectul litigiului și cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei recurentei-reclamante, fiind în realitate terenuri cooperatiste, cu terenurile proprietate de stat, care erau supuse unui regim juridic distinct. În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 169/1997, Legea nr. 18/1991, republicată în anul 1998, a prevăzut în cuprinsul ar