ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1036/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub nr. x/2018, la data de 29.01.2018, reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., F. și G., obligarea acestora la reîntregirea patrimoniului Regiei Autonome Aeroportul Transilvania Târgu - Mureș cu sumele de bani indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată, respectiv: 2.082.368,4 RON, reprezentând prejudiciul suferit de Regie prin neimplementarea măsurilor dispuse prin decizia directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 725/28.03.2013; 524.417,68 RON, reprezentând beneficii nerealizate calculate până la 31.12.2017 și obligarea pârâților la plata beneficiilor nerealizate în continuare, până la achitarea efectivă a prejudiciului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea nr. 9 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea nr. 19 din 7 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintat dosarul Curții de Apel Târgu Mureș pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență conform art. 135 alin. (3) și (4) C. proc. civ., Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 14 din 19 februarie 2018, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, reținând că fundamentul juridic al litigiului este răspunderea civilă contractuală, derivând dintr-un contract de mandat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă.

Prin întâmpinare, pârâții C., F., E., G., A. și B. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea nr. 38 din 16 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis cererea de reexaminare formulate de petentul Consiliul Județean Mureș, constatând că acesta nu datorează taxă judiciară de timbru.

Prin sentința nr. 1021 din 2 octombrie 2018, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins excepția necompetenței materiale și excepția netimbrării acțiunii. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea. I-a obligat pe reclamanți la plata, în solidar, către pârâtul F. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și către pârâta B. a sumei de 10.000 RON, cu același titlu.

Prin decizia nr. 149 din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul reclamanților Consiliul Județean Mureș, Județul Mureș împotriva sentinței nr. 1021 din 2 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă, pe care a anulat-o, trimițând cauza, spre rejudecare, instanței de fond.

Prin decizia nr. 298 din 5 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâții A., C., F., B., D. și G. împotriva deciziei nr. 149/A din 2 aprilie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în vederea evaluării criticilor reclamanților subsumate motivului de apel referitoare la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție.

Prin decizia nr. 246 din 29 iunie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș împotriva sentinței nr. 1021 din 2 octombrie 2018 a Tribunalului Mureș, secția civilă. I-a obligat pe apelanți la plata, în solidar, după cum urmează: către intimata E., suma de 8.700 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs; către intimatul G., suma de 8.700 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs; către intimata C., suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs; către intimata B., suma de suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs; către intimatul F., suma de suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. A luat act de faptul că intimatul A. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă au declarat recurs reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș la 31 iulie 2020.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 28 august 2020, sub nr. x/2018**, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Recurenții-reclamanți Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș, prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții, ulterior expunerii situației de fapt și parcursului dosarului, au susținut următoarele:

Soluția instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor legale, incidente raporturilor dintre administratori și autoritatea publică tutelară, respectiv a regulilor de drept material aplicabile, a principiului aflării adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și interpretării probelor administrate în cauză (înscrisuri).

De asemenea, au susținut că raporturile dintre părți sunt guvernate atât de O.U.G. nr. 109/2011, aspect asupra căruia Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în cauză, prin decizia nr. 298/2020, cât și de C. civ., conform art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011.

Contractele de mandat încheiate cu administratorii regiilor autonome (executivi și neexecutivi) sunt supuse dispozițiilor imperative ale art. 4 din O.U.G. nr. 109/2011, act normativ cu caracter special față de C. civ.

Recurenții arată că actele organului de control sunt obligatorii, atât pentru Regie, ca persoană juridică, cât și pentru organul de conducere al acesteia, respectiv pentru membrii consiliului de administrație, iar, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, intimații-pârâți au avut calitatea de mandatari ai Consiliului Județean Mureș, autoritate publică tutelară în Consiliul de administrație al Regiei, în baza contractelor de mandat încheiate în temeiul O.U.G. nr. 109/2011.

În considerarea clauzelor asumate prin contractele de mandat, mandatarii aveau obligația de a îndeplini nu numai cele dispuse de organul de control prin decizia nr. 725/2013, dar și a celor subsecvente, respectiv a dispozițiilor ce se impuneau în urma verificării modului de aducere la îndeplinire a obligațiilor stabilite.

Fiecare act administrativ de acordare a unui nou termen de aducere la îndeplinire a celor dispuse inițial a avut ca efect stabilirea, în sarcina membrilor consiliului de administrație, în special în sarcina administratorilor executivi, a aceleiași obligații dispuse inițial prin decizia nr. 725/2013; prin rămânerea definitivă a actelor de control emise urmare verificării modului de îndeplinire a obligațiilor stabilite prin prima decizie și acordarea unor noi termene în sarcina organului de conducere, efectele acestora nu pot fi ignorate.

Consideră recurenții că instanța de apel a reținut greșit că "prelungirea de către organul de control a termenului de implementare a măsurilor nu are nicio influență asupra curgerii termenului de prescripție", ignorând actele administrative ale organului de control, deși acestea au devenit definitive și obligatorii pentru conducerea Regiei.

De asemenea, se apreciază că instanța de apel a interpretat greșit reglementările incidente și din perspectiva faptului că a reținut că, din moment ce autoritatea publică tutelară a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul, respectiv data nașterii dreptului la acțiune, precum și autorii prejudiciului, actele organului de control de prelungire/acordare a unui nou termen nu au vreo influență asupra curgerii termenului de prescripție.

Astfel, în literatura juridică s-a stabilit că termenul de prescripție este susceptibil de întrerupere, altfel nu s-ar putea vorbi de împlinirea lui, iar în situația dată, ca efect al actelor administrative de acordare a unor noi termene, la expirarea fiecărui termen stabilit de organul de control a început să curgă un nou termen de prescripție.

O altă interpretare ar presupune nerecunoașterea efectelor actelor organului de control, iar în speță, cursul termenului de prescripție a fost întrerupt și prin îndeplinirea, de către intimații-pârâți, a unor acte voluntare de executare în implementarea măsurilor dispuse și de recunoaștere a propriilor obligații, conform art. 2537 pct. 1 C. civ. (raportul de follow-up din 26.02.2015, anexat cererii de chemare în judecată).

Se mai arată că instanța de apel a reținut că actele de începere a executării sunt emise de un organ al autorității controlate de Curtea de Conturi, iar nu de persoana fizică chemată în judecată în prezenta cauză și contrar celor stabilite cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 298/2020, în sensul că raporturile dintre părți sunt guvernate de prevederile O.U.G. nr. 109/2011, instanța de apel, indirect, a reținut lipsa calității procesuale pasive a intimaților, fără să dispună asupra acesteia.

Deși este de netăgăduit că actele voluntare de executare (acte juridice) provin de la un organ al entității controlate, nu se poate ignora cauza prezentei acțiuni, respectiv că organul de conducere i-a avut în componență pe intimații-pârâți, în calitate de mandatari ai autorității tutelare, și nici faptul că actele materiale au fost săvârșite de aceștia, astfel că se solicită a se constata că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ. și art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, conform cărora "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor", acțiunea în răspundere introducându-se împotriva acestora, răspunderea fiind personală pentru actele și faptele săvârșite în timpul mandatului.

Recurenții apreciază că instanța de apel a golit de conținut prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, prin acest act normativ fiind reglementat un organ colegial de conducere al Regiei - consiliul de administrație - iar nu unul unipersonal, iar în condițiile în care adoptarea hotărârii nr. 5/26.02.2015 de către administratorii Regiei și transmiterea acesteia Consiliului Județean Mureș a avut ca efect recunoașterea, în sensul art. 2537 pct. 1, raportat la art. 2538 C. civ., a existenței obligației din prezenta acțiune, precum și recunoașterea, de către toți intimații-pârâți, a propriilor obligații în îndeplinirea celor dispuse prin decizia nr. 725/2013, decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2537 pct. 1 C. civ., coroborate cu cele ale art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011.

Ca atare, recurenții au solicitat să se constate că autoritatea publică tutelară a acționat în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani care a început să curgă la 30.06.2013, dar care a fost întrerupt la 26.02.2015.

Prin întâmpinările depuse, intimații F., B., E., G. și C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul A. a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 13 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o acțiune în angajarea răspunderii civile contractuale a foștilor administratori ai Regiei Autonome "Aeroportul Transilvania Târgu - Mureș" pentru neluarea măsurilor dispuse prin Decizia Directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 725/28 martie 2013, acțiune ce a fost fundamentată pe prevederile contractelor civile de mandat (guvernate de dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice) încheiate între Consiliul Județean Mureș și pârâții persoane fizice.

Soluționând acțiunea, prima instanță a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune în temeiul dispozițiilor art. 2523 din C. civ., în condițiile în care a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 30 iunie 2013 - termen limită stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute prin Decizia nr. 725/28 martie 2013 a Camerei de Conturi Mureș - și s-a împlinit la 30 iunie 2016, în timp ce acțiunea a fost formulată la 29 ianuarie 2018.

Cu titlu prealabil, se observă că mare parte din problemele de drept deduse judecății deja au primit dezlegare într-un ciclu procesual anterior prin Decizia nr. 298/5 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, prin care au fost admise recursurile declarate de pârâți împotriva deciziei nr. 149/A din 2 aprilie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și, ca urmare a casării acesteia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În cadrul acestei decizii s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2532 pct. 3 C. civ., potrivit cărora prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă "între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate".

Pentru a ajunge la această concluzie s-a stabilit că sfera atribuțiilor membrilor consiliului de administrație așa cum rezultă din dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 109/2011 era una mult mai largă și complexă decât cea la care se referă dispozițiile art. 2532 pct. 3 cu trimitere la art. 793 C. civ. (ce descrie conținutul instituției juridice a administrării bunurilor altuia) și că nu există niciun argument de a sublima raporturile juridice (de mandat) dintre părți la raporturile specifice celui ce administrează bunurile altuia ori de a le caracteriza după conținutul limitat al acestora din urmă, pentru a justifica reținerea ca fiind incidentă acestora a cauzei legale de suspendare prevăzută de norma art. 2532 pct. 3 din C. civ.

Totodată concluzionând că nici în conținut, dar nici în rațiunea normei, dispozițiile art. 2532 pct. 3 C. civ. nu pot fi reținute ca incidente raporturilor juridice dintre părți, Înalta Curte, admițând recursurile declarate, a casat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se evalua criticile reclamanților subsumate celui de-al doilea motiv de apel referitoare la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție.

Instanța de apel învestită cu rejudecarea cauzei, având în vedere cele statuate în cadrul deciziei de casare a ajuns la concluzia că în speță nu se poate considera incidența motivelor de întrerupere a cursului prescripției invocate de către apelanți, nefiind aplicabile dispozițiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora prescripția se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția."

Recurenții critică hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar prin prima interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material, respectiv a art. 2537 pct. 1 C. civ. (enunțat anterior) și art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, conform căruia " administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute de lege și de actul de înființare".

Trebuie precizat că, urmare a epuizării ciclului procesual anterior, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, a intrat în puterea lucrului judecat statuarea instanței de fond potrivit căreia termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 30 iunie 2013, aspect care, de altfel, nici nu a fost criticat prin cererea de recurs de față.

S-a apreciat că la această dată reclamanții cunoșteau, sau ar fi trebuit să cunoască, faptul că măsurile dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 725 din 28 martie 2013 nu au fost aduse la îndeplinire, iar ca urmare a acestei inacțiuni a fost cauzat un prejudiciu regiei și, de asemenea, aveau posibilitatea de a determina întinderea prejudiciului și persoanele care au avut un grad de vinovăție la producerea acestuia, astfel că acesta este momentul de la care, potrivit dispozițiilor art. 2523 C. civ., începe să curgă termenul de prescripție, la această dată luând naștere dreptul reclamanților de a se îndrepta împotriva celor responsabili de producerea prejudiciului prin acțiunile sau inacțiunile săvârșite.

Pornind de la aceste statuări care se bucură de autoritate de lucru judecat în temeiul dispozițiilor art. 430 alin. (4) și 501 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza susținerile recurenților în sensul că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile privind existența unor cazuri de întrerupere a prescripției.

Astfel, în esență, recurenții au arătat că o primă cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată ca fiind acordarea de către organul de control de noi termene de aducere la îndeplinire a obligațiilor dispuse prin actul inițial, decizia nr. 725/2013, cea de-a doua cauză de întrerupere a cursului prescripției ar fi aceea că intimații, în calitatea lor de foști mandatari, respectiv administratori ai Regiei, au îndeplinit acte materiale de aducere la îndeplinire a celor dispuse de organul de control, iar cea de-a treia recunoașterea de către intimați a obligației de implementare a măsurilor dispuse de către organul de control.

Cu privire la cele susținute de recurenți se observă că aceștia se raportează în exclusivitate, atunci când susțin întreruperea cursului prescripției prin acte întreruptive, la cele ce vizează măsurile dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 725 din 28 martie 2013.

Analizând această decizie cu ocazia stabilirii situației de fapt de către instanțele anterioare, aspect care nu face obiectul prezentului control judiciar, s-a stabilit că prin aceasta s-au constatat o serie de deficiențe, cum ar fi: nu au fost evidențiate potrivit reglementărilor contabile aplicabile, cauțiunile din litigii și garanțiile de bună execuție reținute conform clauzelor prevăzute în contractele de achiziție publică încheiate de regie, au fost angajate și efectuate cheltuieli fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme prestarea serviciilor de audit care au făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x din 18 mai 2012, nu au fost facturate, înregistrate și încasate în cuantumul și în cadrul termenelor prevăzute în contractele de închiriere a unor spații și terenuri aflate în administrarea regiei, veniturile cuvenite, înregistrate și încasate de la operatorul H., au fost angajate și efectuate cheltuieli majorate nejustificat reprezentând remunerații lunare brute, premii și tichete de masă acordate fără temei legal directorului general al regiei, fiind estimate plăți nelegale în sumă totală de 80674 RON, au fost angajate și efectuate cheltuieli de personal majorate nejustificat prin acordarea unor sporuri salariale fără temei legal fiind estimate plăți nejustificate în sumă de 84807 RON și contribuții sociale aferente de 23358 RON, au fost angajate și efectuate cheltuieli de deplasare fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme exactitatea și realitatea sumelor decontate, au fost angajate și efectuate cheltuieli pentru servicii de amenajări florale și spații verzi fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme prestarea și recepționarea serviciilor achitate, au fost angajate și efectuate cheltuieli majorate nejustificat prin achitarea unor servicii de supraveghere tehnică a unor lucrări de reparații peste valoarea prevăzută în oferta financiară contractată, etc.

Obiectul cererii de chemare în judecată de față nu este obligarea pârâților la înlăturarea acestor deficiențe, ci obligarea acestora la reîntregirea patrimoniului Regiei Autonome Aeroportul Transilvania Tîrgu-Mureș, respectiv la plata sumelor de bani indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată: suma de 2082368,4 RON reprezentând prejudiciul suferit de Regie prin neimplementarea măsurilor dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureș nr. 725 din 28 martie 2013, suma de 524417,68 RON reprezentând beneficii nerealizate ca urmare a nerespectării acelorași măsuri calculate până la data de 31 decembrie 2017 și în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

Aplicând dispozițiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., cauzelor întreruptive ale cursului prescripției invocate de recurenți se observă că acestea pot consta doar în acte voluntare de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

Fiind vorba despre modificări ce sunt aduse cursului prescripției, cauzele de întrerupere a termenului de prescripție sunt cele limitativ prevăzute de lege, iar normele ce le instituie sunt de strictă interpretare și aplicare, aplicarea lor prin analogie ori unor situații asemănătoare nefiind permisă.

Astfel, dreptul a cărui acțiune se prescrie este acela de a solicita obligarea pârâților la plata sumelor de bani indicate în petitul acțiunii, astfel că un act voluntar de executare trebuie să vizeze achitarea de bună voie a acestor sume, nicidecum efectuarea unor alte operațiuni cum ar fi luarea unor măsuri impuse printr-o decizie de control sau acordarea de către organul de control de noi termene de aducere la îndeplinire a obligațiilor dispuse prin actul inițial, decizia de control nr. 725/2013.

De asemenea, recunoașterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, în speță pârâții persoane fizice, trebuie să privească existența datoriei lor de a plăti sumele pretinse, nu recunoașterea obligației de implementare a măsurilor dispuse de către organul de control.

În mod cert, este o mare diferență între a lua măsuri, spre exemplu, pentru a recupera prejudiciul de la angajații care au încasat remunerații lunare brute, premii și tichete de masă, sporuri salariale fără temei legal sau de la societățile comerciale cărora li s-au făcut plăți nelegale, și între a recunoaște că tu, ca persoană fizică, ești dator a plăti din patrimoniul propriu sumele pretinse de reclamanți.

Întreruperea cursului prescripției în cazul dreptului pretins de reclamanți, acela de achitare de către pârâții persoane fizice a unor sume cu titlu de prejudiciu, poate avea loc doar în situația în care aceștia recunosc existența în pasivul patrimoniului lor a datoriei către reclamanți, a creanței acestora din urmă.

Față de cele arătate anterior, apar ca fiind fără relevanță susținerile recurenților în sensul că întreruperea prescripției a avut loc prin îndeplinirea unor acte voluntare de executare în implementarea măsurilor dispuse de către un organ al entității controlate, care i-a avut în componență pe intimații-pârâți, în calitate de mandatari ai autorității tutelare și că actele materiale au fost săvârșite de aceștia.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanța de apel ar fi golit de conținut prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, prin care este reglementat ca organ colegial de conducere al Regiei consiliul de administrație, cu atât mai mult cu cât adoptarea hotărârii nr. 5/26.02.2015 de către administratorii Regiei și transmiterea acesteia Consiliului Județean Mureș nu a avut ca efect recunoașterea de către intimații-pârâți a existenței obligației din prezenta acțiune, de a plăti din bugetul propriu sumele solicitate, ci a vizat măsuri pentru îndeplinirea celor dispuse prin decizia nr. 725/2013, respectiv recuperarea banilor de la terți.

Așa cum s-a arătat anterior, recunoașterea existenței obligației din prezenta acțiune reprezintă recunoașterea că pârâții persoane fizice au de plată suma de bani pretinsă prin cererea de chemare în judecată și nicidecum că au de îndeplinit anumite măsuri administrative dispuse prin decizia de control.

În aceste condiții, pentru motivele arătate în prezenta decizie, în mod corect instanța de apel a apreciat că în speță nici în conținut, dar nici în rațiunea normei, dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. nu pot fi reținute ca incidente.

Este adevărat că, în primul ciclu procesual, în fața Înaltei Curți, în privința contractelor de mandat ale intimaților s-a stabilit că sunt supuse O.U.G. nr. 109/2011, dar, totodată, s-a statuat că dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 109/2011 care guvernează raporturile juridice dintre părți impun autorității publice tutelare (conform art. 17) obligații de evaluare și verificare anuală a îndeplinirii sarcinilor ce revin administratorilor, conform contractului de mandat și obligațiilor indicatorilor de performanță financiare și nefinanciare, aprobați de autoritate,..., iar în raporturile sale cu membrii consiliului de administrație, autoritatea tutelară este, dimpotrivă, obligată să realizeze permanent un control și o evaluare a îndeplinirii de către aceștia a însărcinărilor date, ceea ce îi asigura sau ar trebui să-i asigure permanent o bună cunoaștere a stării sau situației activității regiei autonome, neputând fi justificată ori prezentă o stare de imposibilitate materială, juridică sau morală în a acționa în sensul protejării drepturilor acesteia, scopul și rolul acestui permanent control fiind, de altfel, tocmai acesta. Ca atare, era în obligația reclamanților a verifica periodic activitatea pârâților și, în măsura în care luau la cunoștință de existența unui prejudiciu, cum s-a întâmplat în cazul de față, să acționeze de îndată.

Câtă vreme s-a stabilit cu putere de lucru judecat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 30 iunie 2013 și că la această dată reclamanții cunoșteau, sau ar fi trebuit să cunoască, prejudiciul pretins și persoanele vinovate de producerea acestui prejudiciu, rezultă că era obligația acestora de a promova cererea de chemare în judecată în termenul de trei ani de la această dată, cu atât mai mult cu cât art. 4 din O.U.G. nr. 109/2011 stabilește clar care sunt persoanele responsabile, statuând: competența luării deciziilor de administrare și a deciziilor de conducere a întreprinderii publice și răspunderea, în condițiile legii, pentru efectele acestora revine consiliului de administrație și directorilor, dacă le-au fost delegate atribuțiile de conducere, sau, după caz, consiliului de supraveghere și directoratului.

Nu are relevanță în speță faptul că raporturile dintre părți sunt guvernate atât de O.U.G. nr. 109/2011, cât și de dispozițiile C. civ. (conform art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011), câtă vreme dispozițiile din legea specială nu cuprind reguli derogatorii de la dispozițiile legii civile în materia prescripției și nu adaugă și alte cauze de întrerupere a cursului prescripției, pe lângă cele de la art. 2537 C. civ., care să fie incidente în speță.

Recurenții susțin că efectul actelor administrative de acordare a unor noi termene este acela că la expirarea fiecărui termen stabilit de organul de control a început să curgă un nou termen de prescripție.

Așa cum s-a arătat anterior, acordarea unor termene de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul de control nu constituie un motiv de întrerupere a prescripției în înțelesul art. 2537 C. civ., raportat strict la obiectul acțiunii de față ce vizează plata unor sume de bani din patrimoniul propriu al pârâților.

Ca atare, întrucât în mod corect s-a stabilit că autoritatea publică tutelară nu a acționat în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani care a început să curgă la 30.06.2013 și că în speță nu au fost dovedite cauze de întrerupere a cursului prescripției, vor fi respinse criticile recurenților în sensul că hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, în considerarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții la plata a câte 3000 RON către fiecare dintre intimații D. și G., cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimați, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

În aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, constată că onorariul fixat de intimați cu apărătorul lor este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la un cuantum care se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Mureș și Județul Mureș împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la plata a câte 3000 RON către fiecare dintre intimații D. și G., cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2021.