ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2022

Obiectul cauzei: Prin acțiunea înregistrată la 28 ianuarie 2019 pe rolul Judecătoriei Timișoara sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.A. Periam a chemat în judecată pe pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Periam prin primar și B. S.A. prin lichidator judiciar C., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 600.000 euro reprezentând echivalentul prejudiciului pe care acestea i l-au cauzat prin fapta lor ilicită și culpabilă. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357, art. 1358, art. 1365 și art. 1370 C. civ. Prin sentința civilă nr. 5351 din 17 aprilie 2019, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin încheierea din 20 septembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătorului sindic care administrează procedura insolvenței debitoarei B. S.A.. Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și funcționale a judecătorului sindic, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul de competență și a înaintat cauza la Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Regulatorul de competență: Prin sentința civilă nr. 437 din 18 decembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Timiș.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 934/PI din 1 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. Periam, în contradictoriu cu pârâtele Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Periam prin primar și B. S.A. prin lichidator judiciar C., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală. A obligat pe reclamantă să plătească 2.500 RON cheltuieli de judecată pârâtei B. S.A. și 2500 RON cheltuieli de judecată parțiale pârâtei UAT Comuna Periam prin primar.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 81 din 26 mai 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamata apelantă A. S.A. Periam împotriva sentinței civile nr. 934 din 1 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș. A respins apelul incident declarat de intimata Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Periam împotriva sentinței civile nr. 934 din 1 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș. A obligat pe reclamanta-apelantă la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs către intimata Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Periam și a sumei de 2500 de RON către intimata B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 81 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamanta A. S.A. Periam a declarat recurs. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în condițiile în care pornește de la premise și raționamente greșite, inaplicabile cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, a apreciat ca fiind incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2500 alin. (1), art. 2617 și art. 2528 alin. (1) C. civ. În mod greșit, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut că reclamanta ar fi solicitat despăgubiri pentru prejudiciul pe care pârâții l-au cauzat prin emiterea adreselor nr. x/19.09.2001 și y/14.12.2001, iar momentul cunoașterii faptei ilicite este situat cel mai târziu la 16 ianuarie 2014, având posibilitatea de a alătura, încă de la momentul formulării acțiunii în anularea celor două adeverințe, capătul de cerere privitor la plata despăgubirilor. Recurenta-reclamantă a arătat că dreptul la acțiunea în despăgubiri s-a născut la 19 aprilie 2014, când a fost pronunțată decizia nr. 94 de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2014, iar fapta ilicită constă în acțiunea de falsificare corespunzătoare infracțiunii de fals intelectual. Până la stabilirea definitivă a falsului de către instanța de judecată, adeverința păstra aparențele unui act valabil, astfel încât nu avea cum să solicite despăgubiri. Cu referire la cele două repere legale instituite de art. 2528 alin. (1) C. civ., precizează că începutul cursului prescripției trebuie să se raporteze la momentul stabilirii existenței ilicitului prin acțiunea de falsificare a adeverinței nr. x/19.09.2001 eliberată de Primăria Periam. Până la acest moment, reclamanta apreciază că nu ar fi avut la dispoziție nicio acțiune civilă împotriva vreunei persoane fizice sau juridice, lipsind constatarea falsului, stabilirea culpei, identificarea celui vinovat de producerea falsului. Recurenta-reclamantă apreciază că, dacă ar fi solicitat despăgubirile din prezenta cauză în dosarul nr. x/2014 - așa cum au reținut instanțele de fond, ar fi fost previzibil că soluția instanței ar fi fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii.

Procedura în fața instanței de recurs: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 septembrie 2021. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (28 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Deși a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea criticilor formulate în cererea de recurs pot fi subsumate doar cazului de nelegalitate prevăzut art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2500 alin. (1), art. 2617 și art. 2528 alin. (1) C. civ. Recurenta nu a dezvoltat critici concrete care să fie susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., temeiul de drept fiind invocat formal în lipsa argumentării cu privire la lipsa motivării sau la motivele contradictorii reținute de instanța de apel. În speță, astfel cum reiese din situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive de fond și apel, prin intermediul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar reclamanta a solicitat repararea prejudiciului de natură delictuală cauzat prin emiterea adreselor x/19.09.2001 și y/14.12.2001, eliberate de Primăria Periam, ce au stat la baza înregistrării frauduloase a pârâtei B. S.A. Periam în cartea funciară asupra bunurilor proprietatea reclamantei. Principala critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, partea susținând că, în speță, dreptul la acțiunea în despăgubiri s-a născut la 19 aprilie 2016 - data pronunțării deciziei nr. 94 de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care a fost anulată adeverința nr. x/19.09.2001 emisă de Primăria Periam, reținându-se caracterul fals al acesteia. Cu referire la momentul de început al termenului de prescripție, art. 2528 alin. (1) C. civ. dispune că: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv. Problema ce se impune a fi examinată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, raportat la identificarea (din perspectiva celui vătămat) atât a prejudiciului cauzat, cât și a persoanei vinovate. Așadar, pentru a putea stabili dacă dreptul material la acțiune este prescris sau nu trebuie determinat care este paguba pretinsă de reclamantă și cine răspunde pentru producerea acesteia. În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de emiterea celor două adeverințe de către Primăria Periam. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, fapta din care izvorăște prejudiciul pretins nu este anularea, ci emiterea adeverințelor. Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o justă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, reținând că în cauza dedusă judecății termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut elementele necesare unui eventual demers în repararea prejudiciului său, respectiv data de 16 ianuarie 2014, când Parchetul a formulat acțiunea de anulare a adeverințelor ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel are răspunde de ea. Reclamanta a susținut în cuprinsul motivelor de recurs că prescripția a început să curgă la data la care prin hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 94 din 19 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara) instanța a stabilit care este fapta ilicită, care în aprecierea părții ar fi constatarea existenței falsului adeverinței nr. x/19.09.2001, întrucât, până la acest moment, reclamanta nu cunoștea nici fapta ilicită și nici pe cel care răspunde de ea și nu ar fi putut beneficia de niciun mijloc legal împotriva celor vinovați. Înalta Curte apreciază că această interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției, având în vedere că, astfel cum anterior s-a consemnat, fapta ilicită a constat în emiterea celor două adeverințe. De altfel, dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile indiferent dacă delictul civil se constituie sau nu și într-o faptă penală, calificată ulterior drept infracțiune. Nu se poate justifica susținerea recurentei-reclamante, în sensul că până la stabilirea definitivă a falsului de către instanța de judecată adeverința păstra aparențele unui act valabil, astfel încât nu avea cum să solicite despăgubiri, având în vedere demersurile judiciare efectuate de aceasta - reclamanta a formulat la 13 ianuarie 2009 cerere de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, prin care a tins la remedierea înscrierilor din cartea funciară efectuate în baza adeverinței x/19.09.2001 și, de asemenea, a formulat plângere penală înregistrată sub dosar nr. x/2005, prin care a sesizat săvârșirea mai multor infracțiuni de fals și înșelăciune ce au avut drept urmare intabularea nelegală a terenului și a clădirilor aparținând D. S.A. Periam. În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că reclamanta putea cere antrenarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice care a emis adeverințele în termenul de 3 ani ce a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată (16 ianuarie 2014 - data formulării acțiunii în anulare de către parchet). De asemenea, în mod legal a reținut instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la momentul la care reclamanta a cunoscut elementele necesare unui eventual demers în repararea prejudiciului său, iar faptul cunoașterii conduitei ilicite a emitentului actelor reiese inclusiv din împrejurarea că reclamanta a formulat la 29 octombrie 2014 cerere de intervenție principală în dosarul nr. x/2014 - act procesual ce a configurat atât conținutul faptei ilicite pe care se grefează pretenția dedusă judecății în speță, cât și autorul acestei fapte. Promovarea acțiunii civile având ca obiect răspunderea civilă delictuală nu este dependentă de soluționarea procesului prin care se urmărește anularea celor două adeverințe, iar faptul că anumite elemente din respectivul proces (existența falsului, a persoanei care l-a săvârșit și a vinovăției acesteia) se impun cu de autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, nu înseamnă că prescripția dreptului material la acțiune în cazul răspunderii civile delictuale în cauza pendinte curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă această excepție. În cauza de față, reclamanta nu a promovat acțiunea în termenul de prescripție ce a curs de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de producerea acesteia (cel mai târziu 29 octombrie 2014), ci cu mult după acest termen, respectiv la data de 28 ianuarie 2019, când termenul de prescripție extinctivă era deja împlinit. Aspectele prezentate în cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi reținute ca o motivație a atitudinii procesuale de pasivitate a reclamantei. Dacă pentru a proba existența celor trei elemente, respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, era necesară valorificarea situației juridice stabilite în procesul privind anularea adeverințelor, atunci reclamanta avea posibilitatea să solicite suspendarea procesului pornit, până la stabilirea definitivă a existenței acestor elemente. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, reținând corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speță de către instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.A. Periam la plata sumei de 4760 RON către intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Periam și a sumei de 3000 RON către intimata-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C., cu titlul de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,