ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 162/2023

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 162/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, în contradictoriu cu pârâții L. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței:

- obligarea indivizibilă a pârâților la plata sumei reprezentând prețul evicțiunii, respectiv prețul de circulație al imobilului la data pronunțării hotărârii, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, estimată la valoarea de 4.940.086 RON (echivalent a suinei de 1.109.183 euro), conform expertizei de evaluare din data de 16.12.2013 (întocmită de A.), dar nu mai puțin de prețul imobilului la data achiziționării - respectiv suma de 611.020 RON (361.358 USD) - construcții și teren și a cheltuielilor de investiții și cheltuieli adiacente (avize, autorizații manoperă) stabilite la valoarea de 2.690.975 RON (522.207 USD), cheltuieli ce au fost efectuate, astfel cum au fost constatate cu putere de lucru judecat prin expertizele judiciare efectuate în cadrul acțiunii în revendicare ce a format obiectul dosarului nr. x/2006, reprezentând cheltuielile necesare, utile și de întreținere a imobilului;

- obligarea indivizibilă a pârâților la plata prețului perfectării contractului de vânzare-cumpărare în cuantum de 28.579.770 RON (ROL), plătit cu O.P. nr. x/1999, respectiv suma de 29.000.000 RON (ROL) - onorariu notar și suma de 50.000 RON - timbru judiciar, adică suma totală de 5763 RON (RON), preț ce va fi actualizat cu indicele de inflație;

- obligarea indivizibilă a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, atât cele ocazionate de prezentul litigiu, cât și cele la care a fost obligat de instanța care a judecat acțiunea în revendicare, respectiv 1/3 din suma de 13.000 RON (RON), suma integrală fiind deja achitată către proprietari;

- obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente fiecărei obligații până la plata efectivă a tuturor sumelor anterior menționate.

Prin cererea adițională din 18 februarie 2016, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș a arătat că înțelege să-și extindă cadrul procesual și cu privire la terții evingători, respectiv în privința următorilor pârâți: B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K..

Totodată, reclamantul și-a modificat petitele cererii de chemare în judecată.

Prin cererea adițională din 06 aprilie 2016, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș a arătat că își precizează acțiunea introductivă, astfel cum a fost modificată la data de 15.02.2016, pornind de la faptul că temeiul juridic al acțiunii formulate împotriva pârâților

L.

S.A., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și terții evingători îl reprezintă atât dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 48 și următoarele din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cât și prevederile art. 1337 și următoarele C. civ.. Acțiunea introductivă a fost formulată ca fiind o acțiune în garanție împotriva evicțiunii, dar, pentru că este necesară o acțiune comună împotriva tuturor pârâților menționați, cu efectuarea unei expertize comune și stabilirea distinctă a obligațiilor fiecăruia, acțiunea se vrea a fi o acțiune în despăgubire, grefată, în principal, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe dispozițiile Normelor metodologice de punere în aplicare a acestei legi, iar în completare pe dispozițiile generale ale C. civ.

Ca urmare, reclamantul a solicitat instanței obligarea indivizibilă a pârâților de rang I, II și III la plata sumei reprezentând prețul evicțiunii, respectiv prețul de circulație al imobilului la data pronunțării, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, sumă estimată la valoarea de 5.036.691 RON (1.130.266 euro), actualizată cu indicele de inflație la data plății, din care va fi scăzută contravaloarea părții din imobil și teren care nu a fost retrocedată către foștii proprietari și asupra căreia a rămas în posesie, în situația în care instanța de judecată va confirma dreptul de proprietate asupra mansardei și a CF nr. x nr. top x și y.

În subsidiar, reclamantul a solicitat instanței:

- cuantumul prețului vânzării de la data achiziționării, adică suma de 611.020 RON (361.358 USD) - construcții și teren, respectiv prețul perfectării contractului, cheltuieli de judecată plătite în procesul cu terțul evingător, precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, toate aceste sume actualizate cu indicele de inflație și doar raportat la partea din imobil și teren care a fost retrocedată către foștii proprietari și asupra căreia nu a rămas în posesie, sume solicitate de la pârâții de rang I și II și, în subsidiar, de la terții evingători;

- cuantumul daunelor interese, adică sporul de valoare constând în cheltuieli necesare și utile stabilite la suma de 2.690.975 RON (522.207 USD), precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, toate aceste sume actualizate cu indicele de inflație, și doar raportat la partea din imobil și teren care a fost retrocedată către foștii proprietari și asupra căreia nu a rămas în posesie, sume solicitate, în principal, de la terții evingători, foștii proprietari ai imobilului, respectiv pârâții de rang III și, în subsidiar, de la pârâții de rang I și II.

Reclamantul a mai arătat că renunță la cererea de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare pentru CF nr. x nr. top x și y, cu acordarea despăgubirilor aferente, astfel că înțelege să-și exercite în continuare dreptul de proprietate asupra acestor părți din imobil (mansardă) și teren, având în vedere că prin acțiunea în revendicare s-a dispus restituirea imobilului înscris în CF nr. x nr. top x.

În ceea ce privește celelalte aspecte menționate în acțiunea introductivă și în cererea modificată la 15.02.2016, în măsura în care nu vin în contradicție cu cele anterior menționate, reclamantul a arătat că înțelege să le mențină.

Prin încheierea de ședință din 11 aprilie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș în favoarea secției a II-a civilă a Tribunalului Timiș.

Prin încheierea de ședință din 27 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția a II-civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civilă a Tribunalului Timiș; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în vederea soluționării conflictului.

Prin sentința civilă nr. 32 din 25 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Prin încheierea de ședință din 22 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la restituirea a o treime din suma de 13.000 RON, achitată cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2011, formându-se dosarul nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 10 iulie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect plata sumei de 13.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2011 în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 12546 din 17 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect pretenții formulate de reclamantul Inspectoratul teritorial Timiș în favoarea Tribunalului Timiș; a constatat că există conflict negativ de competență între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara; a înaintat Curții de Apel, Timișoara dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Timișoara pentru soluționarea conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 202 din 16 noiembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a Il-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1184 din 01 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția perimării, invocată din oficiu, și a constatat perimată acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, în contradictoriu cu pârâții S.C.

L.

S.A., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J., prin mandatar L., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C.

L.

S.A., în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin sentința civilă nr. 109/PI din 02 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J. și a respins acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș în contradictoriu cu pârâta S.C.

L.

S.A. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 4.333,33 RON, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, 19.11.2015, și până la data plății efective, sume actualizate cu indicele de inflație. Prin aceeași hotărâre, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C.

L.

S.A. în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și a respins cererile formulate de reclamant și de pârâta S.C.

L.

S.A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 124 din 12 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș împotriva încheierii de ședință din 22 mai 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Timiș; a respins apelul declarat de pârâta S.C.

L.

S.A. împotriva aceleiași încheieri.

Prin decizia civilă nr. 305 din 23 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins recursul formulat de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș împotriva sentinței civile nr. 1184 din 01 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul Timiș; a respins recursul incident formulat de recurenta S.C.

L.

S.A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe recurentul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș la plata către intimata S.C.

L.

S.A. a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 212 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de pârâta apelantă

L.

S.A. împotriva sentinței civile nr. 109/02.02.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2017; a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de pârâta

L.

S.A., în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei

L.

S.A.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

L.

S.A., în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a obligat chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata către pârâta

L.

S.A. a sumei de 4333,33 RON, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, 19.11.2015, și până la data plății efective, sume actualizate cu indicele de inflație; a obligat chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata către pârâta

L.

S.A. a sumei de 1000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 212 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-chemată în garanție a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința respingerii apelului declarat de pârâta

L.

S.A., a anulării deciziei instanței de apel și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate de recurentă, cu efectele juridice specifice, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei, ca netemeinică și nelegală.

În esență, recurenta a formulat următoarele critici:

- în mod nelegal instanța de apel nu a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 73 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 196 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâta S.C.

L.

S.A. avea obligația ca, în cuprinsul cererii de chemare în garanție, să precizeze obiectul și valoarea acțiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, sens în care a solicitat instanței de recurs să pună în vedere acestei părți să precizeze valoarea totală a pretențiilor față de obiectul cererii de chemare în garanție, în caz contrar, fiind aplicabile dispozițiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., cu consecința anulării cererii de chemare în garanție;

- în mod nelegal instanța de apel a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, raportat la atribuțiile prevăzute de legea specială în sarcina recurentei. A susținut, în acest sens, că imobilele la care a făcut referire reclamantul nu au constituit obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract s-au vândut acțiuni și nu active; potrivit atribuțiilor instituției recurente din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul a fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I, si O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, și nu activele care aparțin societății. Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale si asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză. În conformitate cu lit. d) a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului are atribuția de a vinde acțiunile/părțile sociale "deținute de stat la societățile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, si în Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare", sens în care recurenta, în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. Recurenta nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul S.C.

L.

S.A., sens în care nu a transmis nici cumpărătorilor, prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri (nemo ad aținem transfere potest quam ipse habet), bunurile din patrimoniul societății rămânând în continuare în proprietatea acesteia. Recurenta a susținut că, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990, în cadrul procesului de privatizare, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului-fostă AVAS (succesor legal al FP5) vinde acțiunile deținute de stat la societățile comerciale și nu activele care fac parte din patrimoniul acestora, context în care cererea de chemare în judecată formulată de S.C.

L.

S.A.. împotriva recurentei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, contract în care nu este parte, este inadmisibilă, făcând trimitere la soluția dată de instanța de fond asupra cererii de chemare în garanție și la considerentele hotărârii cu privire la admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție;

- recurenta a mai arătat că își menține apărările și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând admiterea acestei excepții față de dispozițiile O.G. nr. 88/1997, de cele ale Legii nr. 137/2002, precum și cele ale art. 2550 C. civ.

În acest sens, a susținut că, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

Cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, acțiunea formulată de aceasta este prescrisă.

Astfel cum reiese din dispozițiile textului normativ susmenționat, termenul special de prescripție se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speță O.U.G. nr. 88/1997-art. 32

4

).

Prin cererea de chemare în garanție formulată de S.C.

L.

S.A. împotriva AAAS, nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, astfel că, dreptul la acțiune este prescris, deoarece termenul de prescripție a început as curgă la data de 19.11.2015 și s-a împlinit la data de 19.12.2015.

Cu referire la art. 32

2

8 coroborat cu art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999, astfel cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, a susținut că data la care a luat naștere dreptul pe care-1 valorifică S.C.

L.

S.A. este data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile, sens în care dreptul la acțiune este prescris, întrucât termenul de prescripție a început să curgă la data de 19 noiembrie 2015 și s-a împlinit la data de 19 februarie 2016;

Recurenta a invocat excepția prescripției pretențiilor reclamantului față de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, de dispozițiile art. 2.500, art. 2501, art. 2517, art. 2523 și art. 2528 alin. (1) și (2) Codul civili și de dispozițiile Legii nr. 137/2002, solicitând admiterea acestei excepții, având în vedere că dreptul reclamantului este prescris, întrucât termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, 19 noiembrie 2015, s-a împlinit la data de 19 noiembrie 2018;

- în cadrul unei alte critici, recurenta a arătat că își menține apărările formulate cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a pârâtei S.C.

L.

S.A., față de calitatea de terț în raport de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/25.03.1994, invocat în cererea de chemare în judecată, prin care FPS (actualmente AAAS-fosta AVAS) - în calitate de vânzător - a înstrăinat către Asociația "

L.

-Programul acțiunilor salariaților" (nu societății privatizate) - în calitate de cumpărător - pachetul de acțiuni deținut în numele statului la S.C.

L.

S.A., reprezentând 70% din capitalul social, S.C.

L.

S.A., excepția fiind susținută și de faptul că din actele depuse nu figurează ca parte procesuală în acest dosar, cumpărătorul Asociația "

L.

-Programul acțiunilor salariaților";

- recurenta a arătat că își menține și apărările cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a AAAS, raportat la contractul de vânzare-cumpărare active încheiat în data de 01.11.1999, între S.C.

L.

S.A. (societate privată) și Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, prin care a fost vândut imobilul restituit ulterior de către ITM foștilor proprietari, întrucât nu poate să răspundă pentru evicțiune față de această societate data fiind calitatea de terț față de contract;

- pe fondul cauzei, a susținut că își menține toate apărările, în sensul în care prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când a fost privatizată și nu la valoarea "de piață", pentru că, în caz contrar societatea se va îmbogății fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Recurenta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/25.03.1994, AAAS (prin antecesorul său) a vândut 70% din valoarea capitalului social al S.C.

L.

S.A., cu un preț de 360.010.000 RON, respectiv 36.001 RON și nu este posibil ca doar pentru imobilul în litigiu - S.C.

L.

S.A. deținând mult mai multe active (clădiri și terenuri) - să fie obligată recurenta la plata unei sume la valoare de piață solicitată de reclamantă cu caracter de despăgubire, reținându-se că din valoarea contabilă a imobilelor restituite s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70%, întrucât prin contractual de vânzare-cumpărare de acțiuni, AAAS (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al S.C.

L.

S.A. diferența rezultată urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății, fiind lipsită de fundament legal obligarea AAAS la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la S.C.

L.

S.A.;

În opinia recurentei, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății privatizate ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante, reținând, totodată, că efectele hotărârilor de retrocedare către foștii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă și asupra celorlalți acționari ai S.C.

L.

S.A., care trebuie să suporte diminuarea patrimoniului acestei societăți, la care sunt acționari, în raport de art. 3 alin. (3) din legea nr. 31/1990, republicată;

Recurenta a arătat că obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și reclamantul, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă. Cu toate că obligația de despăgubire este una legală, legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății privatizate care este, de asemenea, comerciant, însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți; raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială - în speță S.C.

L.

S.A. era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea bunurilor imobile ale societății) reprezentându-1 contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Recurenta a precizat că prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplică procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat, arătând că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și cele ale Legii nr. 137/2002 nu conțin nicio mențiune cu privire la faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activelor, după cum a susținut reclamantul, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară depus. Deși dispozițiile legale menționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, față de caracterul comercial al acestora, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia, unde legea nu dispune, se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - art. 1084-1086 C. civ.. Așadar, această reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care 1-a general.

În ipoteza în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale privatizate. A făcut trimitere la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător (din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/23.03.1994). În condițiile în care un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

În ipoteza în care instanța va reține aplicabilitatea dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată la data de 06.07.2011, recurenta a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește practica neunitară, în sensul obligării instituției publice la plată, însă cu respectarea limitei legale prevăzute de art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în prezenta abrogat și înlocuit de art. 30 alin. (1) din legea nr. 137/2002, modificată;

- o ultimă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 RON la plata cărora a fost obligată AAAS către pârâta

L.

S.A., în primă instanță, recurenta susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 453 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține culpa procesuală a AAAS cât timp, prin apărările depuse în cauză, și-a susținut interesele legale, a aplicat dispozițiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluționarea cauzelor, iar prezenta acțiune în pretenții este neîntemeiată.

Întrucât cheltuielile de judecată invocate au constat și în onorariul de avocat, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acestea pot fi puse în sarcina părții adverse doar în măsura rezultată după evaluarea lor în raport de valoarea pricinii și munca expertului și numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, apreciere care trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei, ci prin raportarea la munca efectivă depusă de avocat, în baza principiului echității și rezonabilității, în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada existenței culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată care ar fi în măsură să determine o proporție între culpa procesuală în sine, pe de o parte, și prejudiciul cauzat părții adverse, respectiv cheltuielile de judecată avansate de aceasta, pe de altă parte, menită să asigure accesul la instanță și, astfel, respectarea art. 6 C.E.D.O., pentru toate părțile implicate în proces.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1 Întâmpinarea

La data de 04 martie 2022 (data transmiterii prin poștă electronică), în termenul legal, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, a depus întâmpinare, prin care a arătat că instanța de fond în mod întemeiat a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta, arătând că, în cauză, a rămas spre analiză cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul de revendicare nr. x/2015**.

La data de 09 martie 2022 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimata-pârâtă S.C.

L.

S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

La data de 18 martie 2022 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimatul-reclamant Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, în măsura în care vor fi ocazionate.

În susținerea excepției nulității recursului, a arătat că aspectele relevate prin criticile deduse judecății recursului nu se circumscriu motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât reprezintă o reiterare a apărărilor expuse în întâmpinarea depusă în cadrul judecății apelului, pe care instanța de apel le-a analizat punctual expunând în motivare argumentația juridică în acord cu examinarea întregului ansamblu probator.

II.2.2 Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-chemată în garanție a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea susținerilor acestei părți, atât pe excepția nulității recursului, cât și pe fondul căii de atac.

Totodată, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă S.C.

L.

S.A., în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 212 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de chemata în garanție, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin întâmpinarea formulată la fond, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Timiș, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat mai multe excepții, și anume: excepția nulității și a inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei

L.

S.A. și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (cu referire la cererea de chemare în garanție), precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din data de 22.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Ulterior, prin sentința pronunțată în prezentul dosar, format ca urmare a disjungerii capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție pe excepția inadmisibilității.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta

L.

S.A..

Soluționând calea de atac cu care a fost învestită, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia recurată, a admis apelul și a schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei

L.

S.A., excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu AAAS.

Cu referire la excepția nulității, s-a reținut în considerentele deciziei atacate că aceasta a fost depășită odată cu admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție.

Pe calea prezentului recurs, chemata în garanție a reiterat excepțiile invocate la fond, susținând că în mod nelegal instanța de apel nu le-a admis, astfel că a solicitat reanalizarea lor, prin prisma acelorași apărări formulate în fața primei instanțe.

Astfel, cu referire la excepția nulității, AAAS a susținut că, în raport de dispozițiile art. 73 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 196 alin. (1) C. proc. civ., pârâta S.C.

L.

S.A. avea obligația să precizeze obiectul și valoarea acțiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, în caz contrar fiind aplicabile dispozițiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării cererii de chemare în garanție.

În acord cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că excepția nulității a fost depășită odată cu admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție, prin încheierea din data de 22.05.2017, instanța de fond apreciind, implicit, că cererea cuprinde toate elementele impuse de dispozițiile procedurale invocate de chemata în garanție.

Potrivit art. 73 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă elementele enumerate în art. 194 C. proc. civ.

Potrivit art. 196 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt și de drept ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă.

În speță, ceea ce se invocă de către recurentă este împrejurarea că, în cererea de chemare în garanție, nu a fost precizat obiectul și valoarea pretențiilor pe care pârâta

L.

S.A. le are față de ea, și nici motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Susținerile sunt vădit nefondate.

Din cuprinsul cererii de chemare în garanție formulate în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Timiș rezultă că societatea pârâtă a solicitat ca AAAS, în calitate de chemată în garanție, să fie obligată să îi plătească toate sumele la care va fi obligată pârâta să le achite reclamantei Inspectoratul Teritorial de Muncă, constând în prețul evicțiunii, daunele interese și cheltuielile de judecată, în cuantumul care va fi acordat de instanță.

Dosarul de față are ca obiect un capăt de cerere disjuns din dosarul mai sus menționat, respectiv cel referitor la plata cheltuililor de judecată efectuate în dosarul din care a rezultat evicțiunea.

Este adevărat că, în cuprinsul cererii de chemare în garanție nu a fost indicat în concret cuantumul fiecăreia dintre sumele solicitate de pârâtă, dar acest aspect nu echivalează cu neindicarea obiectului cererii, în sensul art. 194 și 196 C. proc. civ. mai sus citate, câtă vreme pârâta nu avea cum să anticipeze aprecierea pe care instanța urma să o facă cu privire la întindererea pretențiile reclamantei ce formau obiectul principal al litigiului și care urmau să îi fie acordate.

Cu referire strict la obiectul prezentei cauze și, implicit, al cererii de chemare în garanție, este evident că acesta constă în suma de 4.333,33 RON reprezentând cota de 1/3 din cheltuielile de judecată plus dobânda legală începând cu data de 19.11.2015, așa cum a solicitat reclamantul în dosarul inițial, x/2015, din care a fost disjuns.

În concret, reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată din procesul care a format obiectul dosarului nr. x/2006, din care a rezultat evicțiunea, care au fost în sumă de 13.000 RON, acestea fiind suportate în mod egal de către părțile din acel litigiu, respectiv, câte 1/3. Astfel, reclamantul a solicitat acordarea unei treimi din această sumă, ca parte care i-a revenit în raport cu creditorii plății, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J., fiind vorba, deci, de suma de 4.333,3 RON.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că obiectul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză a fost precizat în cuprinsul cererii de chemare în garanție, astfel că nu se poate aprecia că cererii îi lipsește unul din elementele enumerate de art. 194 C. proc. civ., de natură a atrage nulitatea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 196 C. proc. civ.

Se constată, de asemenea, că pârâta a arătat pe larg motivele de fapt care fundamentează cererea de chemare în garanție și a indicat temeiul de drept al acesteia ca fiind art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, susținerile în sens contrar formulate de recurentă urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, chemata în garanție a criticat modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție, raportat la atribuțiile prevăzute de legea specială în sarcina sa și la împrejurarea că imobilele la care a făcut referire reclamantul în cererea de chemare în judecată nu au constituit obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract s-au vândut acțiuni și nu active, or, potrivit atribuțiilor instituției recurente din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul a fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I, si O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, și nu activele care aparțin societății.

Recurenta susține că, neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.

Susținerile recurentei referitoare la modalitatea în care societatea pârâtă a dobândit bunurile imobile precum și cele privind atribuțiile instituției în procesul de privatizare sunt lipsite de relevanță din perspectiva admisibilității cererii de chemare în garanție.

În acord cu opinia instanței de apel, Înalta Curte reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc în mod expres obligația instituțiile publice implicate de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Or, în prezentul dosar, în baza contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtă și reclamantul ITM Timiș, acesta din urmă a solicitat ca pârâta să suporte toate cheltuielile legate de imobilul ce a făcut obiectul contractului, ca urmare a retrocedării acestuia către foștii proprietari, inclusiv cheltuielile de judecată efectuate în procesul ce a avut ca obiect retrocedarea imobilului și din care a rezultat evicțiunea.

Câtă vreme societatea

L.

S.A. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de evinsul ITM Timiș în litigiul cu foștii proprietari, înseamnă că aceasta a suferit un prejudiciu, în sensul art. art. 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, prejudiciu ce derivă din împrejurarea că imobilul vândut a fost retrocedat foștilor proprietari, iar cumpărătorul, în temeiul art. 1341 C. civ., a solicitat de la vânzător, între altele, și cheltuielile de judecată efectuate în litigiul deschis de evingător în contra sa.

Ca urmare, pârâta poate solicita repararea prejudiciului, cererea formulată în contradictoriu cu AAAS, în temeiul dispozițiilor legale mai sus menționate, fiind admisibilă.

În considerarea acestor argumente, Curtea va înlătura ca nefondate și criticile recurentei referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție.

Recurenta a arătat că își menține și apărările cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând admiterea acestei excepții față de dispozițiile art. 32

2

8 din O.U.G. nr. 88/1997, de cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, precum și cele ale art. 2550 C. civ.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificărileșsi completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existența operațiunii sau actul atacat, ori de la data nașterii dreptului.

Pe de altă parte, potrivit art. 32

2

8 din O.U.G. nr. 88/1997, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se valorifiăa un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

Rezultă cu evidență din ambele texte legale că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul, ori de la data nașterii dreptului.

Prima teză, referitoare la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat, este inaplicabilă în speță, fiind evident că pârâta nu a contestat un act sau o operațiune, dintre cele avute în vedere de textele legale invocate

În cauză, pe calea cererii de chemare în garanție, pârâta urmărește valorificarea unui drept care se va naște, așa cum în mod judicios a constatat și instanța de apel, ulterior obligării sale în mod definitiv la plata cheltuielilor de judecată către ITM Timiș.

Or, pentru a evita declanșarea unui nou proces, ulterior soluționării definitive a cauzei în care a fost chemată în judecată de reclamantul ITM Timiș, pârâta a ales calea formulării prezentei cereri de chemare în garanție a entității împotriva căreia oricum s-ar fi putut întoarce după soluționarea acestei cauze, cererea de chemare în garanție urmând a fi soluționată odată cu cererea principală de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate pune problema prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei împotriva chematei în garanție, din perspectiva celor două texte legale mai sus citate, și cu atât mai puțin din perspectiva normelor de drept material ce reglementează termenul general de prescripție de trei ani, câtă vreme cele două cereri au fost formulate și analizate simultan, în cadrul aceluiași dosar.

Recurenta consideră în mod greșit că data nașterii dreptului pârâtei este reprezentat de momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamant, câtă vreme

L.

S.A. nu mai era propietara imobilului la data la care s-a dispus restituirea acestuia către foștii proprietari și nici nu a fost parte în litigiul în cadrul căruia imobilul pe care îl vânduse Inspectoratului Teritorial de Muncă Tmiș a fost restituit.

Abia la data la care ITM Timiș, în calitate de cumpărător evins, a solicitat despăgubiri de la vânzătorul evingător, adică de la pârâta

L.

S.A., s-a născut dreptul acesteia din urmă de a cere, la rândul său, repararea prejudiciului cauzat, în temeiul art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, cererea de chemare în garanție fiind formulată, deci, în termenul legal.

Nefondate sunt și criticile ce vizează soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active a pârâtei S.C.

L.

S.A., respectiv, a lipsei calității procesuale pasive a AAAS.

Cu referire la lipsa calității procesuale active a pârâtei

L.

S.A., recurenta a susținut că aceasta derivă din împrejurarea că, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/25.03.1994, invocat în cererea de chemare în judecată, calitatea de cumpărător a avut-o Asociația "

L.

-Programul acțiunilor salariaților" (și nu societatea privatizată), Asociația fiind cea care ar fi trebuit să figureze ca parte în acest dosar.

În mod evident aspectele invocate de recurentă în susținerea excepției sunt lipsite de relevanță în litigiul de față, raportat la obiectul concret al acestuia.

Începând cu anul 1994, societatea

L.

S.A. a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție iar în această calitate a vândut imobilul către ITM Timiș, astfel că în mod corect societatea a fost atrasă în proces de către Inspectoratul Teritorial de Muncă, în temeiul răspunderii pentru garanția pentru evicțiune.

Ceea ce prezintă împortanță în cauză este calitatea de vânzător pe care a avut-o

L.

S.A., vânzătorul fiind răspunzător pentru evicțiune, astfel că în mod firesc această societate a fost chemată în judecată de cumpărătorul evins, modalitatea în care pârâta a dobândit imobilul fiind lipsită de relevanță din această perspectivă.

La rândul său, pârâta a chemat în garanție pe AAAS, în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, această din urmă entitate având obligația de a o despăgubi pentru prejudiciile rezultate din restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Prin urmare, societatea

L.

S.A., pârâtă în litigiul inițial, are, în cadrul cerereii de chemare în garanție, calitate procesuală activă, iar chemata în garanție, AAAS, are calitate procesuală pasivă în această cerere, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că, raportat la contractul de vânzare-cumpărare active încheiat în data de 01.11.1999, între S.C.

L.

S.A. (societate privată) și Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, restituit ulterior foștilor proprietari, AAAS este terț.

Cu referire la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că aceastea vizează, în exclusivitate, valoarea imobilelor retrocedate, recurenta susținând că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri înregistrate în registrele contabile ale societății la data când a fost privatizată și nu la valoarea "de piață", pentru că, în caz contrar, societatea se va îmbogății fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Recurenta a reiterat toate susținerile formulate la fond precum și în calea devolutivă de atac, ignorând faptul că, în cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a menționat în mod explicit că în speța pendinte nu se ia în discuție valoarea de piață sau valoarea contabilă a imobilelor pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru acestea, ci instanța are a statua asupra reparării unui alt prejudiciu, respectiv acela cauzat prin efectuarea unor cheltuieli de judecată în procesul purtat de cumpărătorul evins.

Așadar, în cadrul prezentului dosar instanța a fost investită doar cu capătul de cerere disjuns din dosarul inițial, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclam