ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1497/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 04 martie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamanta Resursetechnology S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, care ar fi, în realitate, un contract de împrumut, și să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 65.000 RON, actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada cuprinsă între 20 decembrie 2018 și plata efectivă, iar, în subsidiar, să dispună rezoluțiunea aceluiași contract de vânzare-cumpărare, ca urmare a nepredării bunului mobil obiect al actului juridic și obligarea pârâtului să îi restituie suma de 65.000 RON, actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada sus-menționată, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 285.000 RON, constând în diferența de preț neachitată în baza contractului nr. x/2017, cu daune moratorii constând în dobânda legală, începând cu 29 noiembrie 2017 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. Reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată. La 19 februarie 2020, B. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat să se constate existența contractului de mandat fără reprezentare dat de intervenient pârâtului A. pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2014, cu vânzătorul C., ce are ca obiect dobândirea utilajului mașină de confecționat șervețele, pentru prețul de 58.000 de euro; să se constate că intervenientul este proprietarul utilajului mașină de confecționat șervețele, care formează obiectul contractului nr. x/2017, încheiat între reclamantă și pârât, să se constate existența contractului de mandat fără reprezentare dat de intervenient pârâtului pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, având ca obiect vânzarea utilajului menționat pentru prețul de 350.000 de RON, să se dispună obligarea reclamantei la plata, în favoarea intervenientului, a sumei de 295.000 RON cu titlu de diferență de preț neachitată în baza contractului nr. x/2017, cu daune moratorii constând în dobânda legală de la 29 noiembrie 2017 și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată. Cererea de intervenție principală a fost admisă în principiu prin încheierea din 26 mai 2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Mureș: Prin sentința civilă nr. 307 din 09.06.2020, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională și cererea de intervenție principală, precum și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Târgu-Mureș: Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile din dosar. Prin decizia nr. 545/A din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelurile declarate în cauză. În ceea ce privește apelul exercitat de intervenient, Curtea a reținut următoarele: Criticile acestuia au vizat împrejurarea că, în raport de dispozițiile art. 2040 alin. (2) C. civ., în mod eronat a reținut prima instanță imposibilitatea ca el să își valorifice dreptul de creanță ce decurge din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare, încheiat cu pârâtul. Față de aceste susțineri, în primul rând trebuie avut în vedere că instanța de fond a constatat că petitele care au, ca obiect, acțiuni în constatare sunt inadmisibile, în condițiile în care intervenientul avea la îndemână acțiunea în realizare, respectiv în obligarea mandatarului să predea bunul dobândit de acesta pe seama intervenientului ori să predea prețul încasat de pârât în temeiul contractului de mandat fără reprezentare ori să se subroge în locul acestuia pentru a executa direct dreptul de creanță izvorât din contractul încheiat de mandatar cu terțul, sub acest aspect instanța de fond făcând, în mod corect, aplicarea prevederilor art. 35 C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a reținut, în speță, că mandatul fără reprezentare nu a fost dovedit; sub acest aspect, trebuie avut în vedere că susținerea reclamantei, în sensul că s-a achitat, cu titlu de preț, suma de 65.000 RON, nu poate fi circumscrisă mărturisirii judiciare, din moment ce a fost făcută în contextul în care s-a menționat existența, între părți, a unei convenții de împrumut. În condițiile în care se invocă faptul că, între pârât și intervenient, s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare, trebuie precizat că, în cazul mandatului fără reprezentare, mandatarul, deși lucrează în interesul mandantului, totuși încheie actul în numele său personal. În raport de prevederile art. 2040 din C. civ., conform cărora terții nu au niciun raport juridic cu mandantul, iar, în cazul în care mandantul se substituie mandatarului, poate exercita drepturile de creanță născute din executarea mandatului, dacă și-a executat propriile sale obligații față de mandatar, în mod corect a reținut instanța de fond că mandantul poate exercita drepturile de creanță născute din executarea mandatului doar prin substituirea mandatarului și, astfel, nu poate pretinde mai multe drepturi decât acesta. Ca atare, în mod justificat s-a apreciat că, și în situația în care s-ar considera mandatul fără reprezentare dovedit, față de soluția dată cererii reconvenționale, care a fost respinsă pe motiv că s-a considerat contractul executat atât în privința predării bunului, cât și în privința încasării prețului, se impune respingerea și a cererii de intervenție principală. În consecință, Curtea a reținut că sentința instanței de fond este legală și în privința modului de soluționare a cererii de intervenție principală, apelul declarat de intervenient fiind nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs intervenientul B., criticând-o pentru următoarele motive: a.1. Instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 349 C. proc. civ., potrivit cărora: "Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială." - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Argumentele instanței de apel susțin considerentele primei instanțe, potrivit cărora întreaga expunere a intimatei reclamante nu echivalează cu o mărturisire judiciară, potrivit dispozițiilor art. 349 C. proc. civ., componentele probațiunii neputând face dovada acestei împrejurări. În cele ce urmează se vor arăta, punctual, mijloacele de probă administrate față de care se poate deduce împrejurarea contrară mențiunii din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, respectiv că prețul nu s-a achitat în integralitate, fiind în prezența unei mărturisiri judiciare. La pct. 1.1 din cererea de chemare în judecată, reclamanta arată că: "între subscrisa și pârâtul A. s-a încheiat exclusiv formal contractul nr. x/2017 de vânzare-cumpărare a unei mașini de confecționat șervețele de masă 30x30 (...), în baza căruia, la data de 16 ianuarie 2018 am plătit în contul bancar al pârâtului suma de 65.000 RON, conform documentelor bancare anexate". La pct. 1.4 din același act procedural, se menționează că: "Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 ne-a fost comunicat ulterior prin email, acesta fiind documentul justificativ al transferului bancar în sumă de 65.000 RON efectuat de subscrisa la data de 16 ianuarie 2018.". La pct. 3.11 din aceeași cerere introductivă, se arată că: "Ad absurdum adoptând argumentația invocată de pârât prin notificarea nr. x/21.01.2019 potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 ar fi perfect valabil, bunul a fost predat potrivit dispozițiilor art. 8 din convenția amintită, se impune a menține valabilă și ipoteza secundă conținută în același articol 8, conform căruia vânzătorul (pârâtul) declară că a încasat integral prețul, circumstanțe în care plata sumei de 65.000 RON apare ca fiind o plată nedatorată.". Prin această afirmație, intimata arată că este absurdă ipoteza în care s-ar reține ca fiind valabil contractul (împrejurare reținută de prima instanță), iar, în această ipoteză, solicită restituirea sumei de 65.000 RON cu titlu de plată nedatorată. Nici în această ipoteză, intimata nu arată faptul că ar fi achitat restul de preț printr-o altă modalitate. La pct. 3.12 din aceeași cerere, se arată că: "Conchizând, în oricare dintre cele trei ipoteze juridice: (…) (2) contractul de vânzare-cumpărare este real, bunul nu s-a predat, iar din preț s-a achitat numai suma de 65.000 RON (...).". La pct. 2.17 din întâmpinarea la cererea reconvențională, intimata reclamantă arată că: "În concluzie, raportat la cele anterior menționate și susținute de probațiunea atașată cererii de chemare în judecată și întâmpinării, rezultă că operațiunea de vânzare-cumpărare pretinsă de către pârâtul reclamant este nereală, între părți nu s-a încheiat o atare tranzacție ci, în mod real, un act de împrumut, situație de fapt care impune de plano respingerea cererii reconvenționale.". Prin aceasta, se dovedește faptul că singura apărare a intimatei reclamante în combaterea cererii reconvenționale este pretinsa fictivitate a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2017, nefiind relevată nicio susținere privind achitarea integrală a prețului de către cumpărătoarea intimată. Prin concluziile scrise depuse la dosar de intimata reclamantă, la pct. 1.1.6, s-a arătat că "situația este următoarea: (i) A. a primit suma de 65.000 RON în realitate cu titlu de împrumut iar, simulat cu titlu de avans din prețul unui echipament". La pct. 1.2 din același act procedural, s-a arătat că "între intervenient și A. s-a încheiat un act pe baza căruia să existe posibilitatea să transfere suma de 65.000 RON în contul acestuia cu titlu de împrumut". La pct. 2.4 din concluziile scrise, intimata a afirmat că, "din probele administrate a rezultat că a transferat în contul bancar al lui A. suma de 65.000 RON, cu titlu de preț, aferent contractului, act care este nereal". La termenul de judecată din apel din 07 octombrie 2020, reprezentantul convențional al intimatei reclamante, în concluziile față de cererea în probațiune privind interogatoriul, formulată de recurent (având ca teză probatorie tocmai plata parțială a prețului prevăzut în contract), a arătat că această probă este superfluă și că, pentru suma de 65.000, RON există înscrisuri suficiente la dosarul cauzei. Din cele învederate, se observă că singura apărare pe care intimata reclamantă o face cu privire la cererea reconvențională și cererea de intervenție principală este aceea că utilajul nu a fost predat și nicidecum apărarea reținută din oficiu de către instanța de apel, respectiv plata integrală a prețului. În al doilea rând, din afirmațiile intimatei reclamante se constată faptul că aceasta a efectuat o singură plată în temeiul contractului nr. x/2017, în cuantum de 65.000 RON, prin transfer bancar, conform înscrisurilor de la dosar. În concluzie, prezintă interes elementul de fapt recunoscut de către intimată, și anume plata a 65.000 RON, neavând nicio relevanță titlul cu care s-a făcut respectiva plată (cu titlu de preț sau cu titlu de împrumut). Cu alte cuvinte, intimata reclamantă a afirmat, pe tot parcursul procesului, faptul că a achitat 65.000 de RON, iar recurentul și intimatul pârât au susținut această afirmație, respectiv că au primit suma menționată. Așadar, mărturisirea judiciară urmează să opereze, strict, în privința plății și a cuantumului acesteia, urmând ca instanța să stabilească, din actele dosarului, titlul cu care s-a făcut această plată. a.2. Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 6, art. 7, art. 22 alin. (2), art. 35, art. 250 și art. 273 C. proc. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, în mod nejustificat, a respins cererile în probațiune formulate de către recurent, pentru a suplini considerentele primei instanțe cu privire la pretinsa nedovedire a contrariului cuprinsului art. 8 din contractul de vânzare încheiat între părți. Cu alte cuvinte, instanța de apel, pe de o parte, a considerat că probațiunea din cererea recurentului (și a intimatului pârât) nu a făcut dovada contrară afirmațiilor cuprinse în art. 8 din contract, privind plata prețului în integralitate, și, pe de altă parte, a arătat că cererile recurentului formulate prin cererea de apel (interogatoriu, obligarea intimatei reclamante la depunerea înscrisurilor ce atestă plata prețului) sunt irelevante în raport de actele dosarului și a aspectelor invocate prin memoriile de apel depuse la dosar, fără a-și motiva în vreun fel această dispoziție. Necesitatea motivării soluției de respingere a probelor solicitate apare ca fiind evidentă, cu atât mai mult cu cât președintele completului a precizat, în timpul ședinței de judecată, faptul că va arăta motivat în încheierea de ședință care sunt motivele pentru care a dispus respingerea probelor (împrejurare neconsemnată în încheiere). Așadar, este evidentă lezarea drepturilor recurentului, privind procesul echitabil, instanța de apel respingând toate cererile în probațiune, iar, ulterior, respingând criticile acestuia, ca nefiind dovedite. Atitudinea completului de apel a fost una de soluționare cu mare celeritate a cauzei, fără a se apleca asupra fondului drepturilor litigioase din prezenta cauză, împrejurare dedusă și din superficialitatea motivării, ce nu reprezintă altceva decât o succintă confirmare a hotărârii primei instanțe, fără a se arăta vreun raționament propriu sau vreo argumentare elocventă a tehnicii logico-juridice prin care s-a adoptat soluția recurată. În concluzie, se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea administrării probatoriului solicitat de către recurent, și anume: - interogatoriul intimatei reclamante; - obligarea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., să depună, la dosarul cauzei, înscrisurile ce atestă plata prețului. Referitor la solicitarea de a se obliga intimata reclamantă la depunerea înscrisurilor justificative privind plata prețului, acest mijloc probator devine util în situația în care apărarea pe care o va adopta intimata, în interogatoriu, va fi aceea de a nega plata parțială a prețului respectiv, de a susține faptul că a fost efectuată în integralitate. Pertinența și concludența acestei solicitări în probațiune decurge din împrejurarea că intimata este persoană juridică, având obligația de a întocmi înscrisuri contabile pentru fiecare operațiune economică, sens în care recurentul a solicitat obligarea acesteia la depunerea registrului de casă, dispoziției de plată (din ziua în care intimata a efectuat plata prețului) și dovezii înregistrării plății în contabilitate. În privința aplicării dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., instanța de apel a reținut, în mod greșit, că petitele ce vizează solicitarea de constatare a contractului de mandat fără reprezentare au fost respinse ca fiind inadmisibile, prin raportare la textul normativ sus indicat, în condițiile în care cererea formulată de recurent este o acțiune în realizare, constatarea contractului de mandat fără reprezentare fiind un petit prealabil cererii de realizare a drepturilor urmărite și nicidecum o cerere principală, de sine stătătoare. b. În mod eronat, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe față de cererea recurentului de a-și valorifica dreptul de creanță ce decurge din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare încheiat cu intimatul pârât și, implicit, de constatare a acestuia, câtă vreme dispozițiile art. 2040 alin. (2) C. civ. prevăd, în mod expres și fără echivoc, că: "Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanță născute din executarea mandatului, dacă și-a executat propriile sale obligații față de mandatar.". Așadar, referitor la efectele mandatului fără reprezentare încheiat între intervenient și intimatul A., acest act juridic este o varietate a contractului de mandat, care se distinge prin aceea că mandatarul primește împuternicirea de a contracta în numele său propriu, dar în interesul mandantului, care nu dorește ca terții să cunoască participarea sa la încheierea actului juridic respectiv. În cazul executării mandatului fără reprezentare are loc o interpunere de persoane, neinterzisă de lege, câtă vreme, prin încheierea ei, nu se urmărește eludarea legii, încălcarea regulilor imperative sau prohibitive (frauda la lege). În virtutea contractului de mandat fără reprezentare se nasc raporturi juridice între mandant și mandatar, cărora le sunt aplicabile principiile și regulile de la mandatul cu reprezentare, respectiv, raporturi juridice între mandatar și terți. Dispozițiile cuprinse în art. 2040 alin. (2) C. civ. permit mandantului să exercite drepturile de creanță născute din executarea mandatului, respectiv dreptul de a solicita, printr-o acțiune în justiție, obligarea intimatei reclamante să-și îndeplinească obligațiile născute din executarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu mandatarul recurentului, având ca obiect utilajul mașină de confecționat șervețele. În concluzie, soluția instanței de apel, de a menține soluția primei instanțe, în sensul de a nu permite recurentului realizarea dreptului de creanță născut din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare, încheiat cu intimatul pârât, este nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 2040 alin. (2) C. civ. Recurentul intervenient a solicitat admiterea căii de atac și, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel; în subsidiar, casarea deciziei, cu reținere, și, pe fond, admiterea cererii de intervenție principală, astfel cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză: Reclamanta Resursetechnology S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat. Printre altele, susține că apelul declarat de intervenient a fost respins, întrucât nu a făcut dovada mandatului fără reprezentare încheiat în formă verbală cu A., și nu determinat de nedovedirea pretențiilor exhibate judiciar, așa încât criticile de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - relative la neaplicarea dispozițiilor art. 349 din C. proc. civ. și la respingerea probelor solicitate, sunt inadmisibile, pentru că ambele vizează fondul pretențiilor din cererea de intervenție principală. Dispozițiile art. 349 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele". Din economia textului citat, rezultă că instituția procesual civilă ar fi fost incidentă în situația în care intimata reclamantă ar fi recunoscut, expres, că suma de 65.000 RON a fost plătită cu titlu de preț al vânzării. Or, aceasta a recunoscut că a fost plătită cu titlu de împrumut. Nu există nicio vătămare adusă drepturilor procesuale ale intervenientului, cât timp cererea de intervenție a fost respinsă pentru că nu a făcut dovada pretinsului mandat fără reprezentare. În plus, probațiunea solicitată și respinsă de instanța de apel nu era aptă să conducă la dovada mandatului fără reprezentare, ci viza fondul pretențiilor recurentului, așa încât pretinsa critică de nelegalitate este extrinsecă naturii juridice a demersului recurentului, perspectivă din care se impune respingerea criticii, ca fiind inadmisibilă. În ceea ce privește critica secundă, care vizează greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv greșita interpretare a dispozițiilor art. 2040 alin. (2) din C. civ., și aceasta este inadmisibilă, de vreme ce cererea de intervenție a recurentului a fost respinsă, pentru că nu a făcut dovada existenței mandatului. Pe fondul acestei critici, intimata invocă inopozabilitatea mandatului fără reprezentare, inexistența acestui act juridic și neîndeplinirea condiției de formă impuse de dispozițiile art. 2013 alin. (2) din C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prealabil examinării propriu-zise a căii de atac, se impune a se arăta că susținerile ce vizează nemotivarea deciziei în ansamblul său vor fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu a celui de la pct. 5 din același text de lege, încadrarea dată de parte fiind, sub acest aspect, eronată. a.1. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 349 C. proc. civ., intimata reclamantă a susținut, prin întâmpinare, că această critică este inadmisibilă, determinat de împrejurarea că vizează fondul pretențiilor din cererea de intervenție, în timp ce această cerere a fost respinsă cu argumentul nedovedirii contractului de mandat fără reprezentare invocat de recurent. Apărarea nu poate fi primită, întrucât, pe lângă considerentul sus-menționat, instanța de apel a avut în vedere, la soluționarea căii de atac exercitate de intervenient, și un argument suplimentar, și anume că, și în ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind probat contractul de mandat fără reprezentare, cererea de intervenție nu poate fi admisă, în contextul în care cererea reconvențională a fost respinsă, iar intervenientul nu poate pretinde mai multe drepturi decât mandatarul pârât, în substituirea căruia a formulat pretențiile expuse în cererea de intervenție. Or, teza probatorie precizată de apelantul intervenient, în cererea de apel, în solicitarea de încuviințare a interogatoriului reclamantei, a vizat tocmai dovedirea unei plăți parțiale a bunului achiziționat de către aceasta din urmă, având, deci, legătură cu considerentul final al Curții, prin care s-a constatat, în condițiile respingerii cererii reconvenționale, că obligația de plată a prețului aferentă actului juridic încheiat între reclamantă și pârât a fost integral executată. Prin urmare, critica este admisibilă și va fi analizată ca atare. Alegațiile recurentului, sub acest aspect, sunt însă neîntemeiate. În primul rând, trebuie menționat că Înalta Curte nu poate aprecia asupra elementelor probatorii evocate de recurent, care ar fundamenta o situație de fapt contrară celor stipulate în art. 8 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017, în sensul plății integrale a prețului la data semnării actului juridic, deoarece aceasta ar presupune reevaluarea unor aspecte de fapt, chestiune incompatibilă cu structura recursului, ce, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite doar critici de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. Pe de altă parte, în aprecierea valorii probatorii a susținerilor reclamantei în legătură cu plata sumei de 65.000 de RON, în mod corect, instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 349 C. proc. civ., în ansamblul lor. Astfel, este real că, potrivit alin. (1) din textul de lege evocat, mărturisirea judiciară face dovada deplină împotriva celui care a făcut-o, personal sau prin mandatar cu procură specială. Totodată, însă, alin. (2) din același articol prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele. De asemenea, art. 348 C. proc. civ. menționează că mărturisirea reprezintă recunoașterea de către una dintre părți a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile sau, după caz, apărarea. În concluzie, pentru a face dovada deplină împotriva părții care a procedat la o mărturisire judiciară, recunoașterea acestei părți trebuie să vizeze chiar faptul pretind de adversar, neputând fi divizată decât în cazul unor fapte distincte. Pornind de la aceste cerințe, Curtea de Apel a avut în vedere că recunoașterea plății sumei de 65.000 de RON de către reclamantă a fost făcută în cadrul acțiunii în simulație, natura plății fiind aceea de împrumut, nu de preț, și nici nu vizează întreaga situație juridică dintre părți. Ca atare, a considerat că recunoașterea reclamantei nu echivalează cu o mărturisire judiciară în sensul art. 349 C. proc. civ. Premisele reținute de instanța de apel în calificarea recunoașterii reclamantei sunt cele prevăzute în dispozițiile legale sus-enunțate, neputându-se considera, astfel cum încearcă să susțină recurentul, că s-ar fi procedat la o eventuală schimbare a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată. Într-adevăr, potrivit celor menționate în cuprinsul acțiunii introductive, reclamanta a arătat că suma de 65.000 de RON a fost acordată cu titlu de împrumut, iar nu cu titlu de preț, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 fiind simulat, în timp ce pretențiile pârâtului și intervenientului au vizat validitatea acestui act juridic, în baza căruia au solicitat obligarea părții adverse la plata diferenței de preț. De asemenea, recunoașterea reclamantei se referă la o suma de 65.000 de RON, inferioară pretențiilor bănești solicitate de adversari (285.000 de RON pârâtul, 295.000 de RON intervenientul). Prin urmare, pornind de la dispozițiile art. 349 C. proc. civ., în mod corect, instanța de apel a analizat dacă recunoașterea se referă la același fapt disputat între părți, privit în integralitatea sa, conform susținerilor și apărărilor formulate de acestea, neputându-se reține ignorarea sau încălcarea celor afirmate și nici a criteriilor legale din perspectiva cărora a procedat la asemenea verificări. Nu în ultimul rând, contrar celor arătate de recurent, este relevantă natura plății, tocmai determinat de cerința impusă de art. 348 C. proc. civ., care privește același fapt din care decurg pretențiile celor implicați în proces. Referitor la concluzia Curții sub aspectul valorii probatorii a recunoașterii reclamantei, acest aspect excede însă cenzurii instanței de recurs, întrucât supune dezbaterii o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate. În consecință, nu sunt întrunite condițiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a.2. Și în legătură cu criticile subsumate acestui motiv de recurs, intimata reclamantă a susținut că nu există nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentului, de vreme ce cererea de intervenție a fost respinsă determinat de nedovedirea mandatului fără reprezentare. În plus, susținerile legate de probațiunea solicitată și respinsă de instanța de apel sunt inadmisibile, întrucât probele solicitate nu erau în măsură să conducă la dovada mandatului. Apărările sunt neîntemeiate. Criticile vizează mai multe aspecte, dintre care instanța de recurs le va examina doar pe cele legate de nemotivarea cererii de probatoriu formulate de intervenient în apel, precum și pe cele referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. Sub aspectul motivării hotărârii, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, eventuala nerespectare a obligației impuse instanței de judecată, sub acest aspect, nu este condiționată de vătămare, fiind o cerință extrinsecă actului procedural (art. 176 pct. 6 C. proc. civ.). De asemenea, pentru cele deja arătate în examinarea motivului de recurs precedent, în condițiile existenței unui argument complementar celui referitor la nedovedirea contractului de mandat fără reprezentare, este admisibilă formularea criticilor care vizează fondul pretențiilor solicitate de recurent prin cererea de intervenție principală, așa încât și acestea vor fi examinate de Înalta Curte. Revenind la susținerile formulate de recurent, trebuie menționat că instanța de recurs nu le va avea în vedere, în soluționarea cauzei, pe cele care se referă la pertinența și utilitatea unor probe respinse de Curte, întrucât este atributul exclusiv al instanței de prim control judiciar să aprecieze asupra acestor chestiuni, care țin de evaluarea situației de fapt și, în final, de temeinicia deciziei atacate. Ca atare, nu se vor examina criticile legate de respingerea nejustificată a probelor solicitate de recurent în apel și nici solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriului pe care partea îl consideră util (interogatoriul intimatei reclamante, obligarea acesteia din urmă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., de a depune înscrisurile justificative privind plata prețului, prin prisma unei atitudini eventuale și viitoare cu ocazia administrării interogatoriului și a obligației de întocmire a documentelor contabile). Cât privește nemotivarea măsurii de respingere a probatoriului solicitat în apel de intervenient, critica nu poate fi primită, deoarece, din conținutul încheierii de ședință din 07 octombrie 2020 rezultă că cererile de probatoriu ale părților, interogatoriu, martori și înscrisuri, au fost respinse în raport cu actele dosarului și aspectele invocate prin memoriile de apel, Curtea considerând că aceste probe sunt nerelevante. Totodată, a făcut referire și la înscrisurile atașate întâmpinării depuse de reclamantă în cauză, cu privire la care a menționat că vor fi examinate cu ocazia soluționării litigiului. Astfel, chiar dacă într-o formă succintă, raționamentul Curții oferă argumentele față de care instanța a înțeles să respingă cererile de probatorii ale părților, fără să fie necesară o analiză individuală a fiecărei probe solicitate, în raport de fiecare teză probatorie care susține solicitarea respectivă, neputându-se, considera, deci, că s-a încălcat, sub acest aspect, dreptul recurentului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O. Referitor la lezarea drepturilor recurentului, din aceeași perspectivă, în contextul în care instanța de apel a respins cererea de probatoriu formulată de acesta și, totodată, și calea de atac exercitată, motivat de nedovedirea criticilor, această chestiune nu poate fi verificată de Înalta Curte, întrucât ține tot de aprecierea asupra pertinenței și concludenței unui mijloc de probă, care intră în atributul exclusiv al instanței care a dispus asupra solicitării probatoriului. Recurentul a invocat și carențe în motivarea deciziei atacate, critică ce se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și care, de asemenea, nu poate fi primită de Înalta Curte, în condițiile în care susținerea vizează o apreciere globală a recurentului față de modalitatea de redactare a deciziei, fără să arate, în mod concret, ce motiv de apel a fost omis de Curte în examinare. În privința aplicării greșite a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în constatarea dreptului în raport cu cea în realizare, din perspectiva inexistenței unei cereri de sine stătătoare privind constatarea contractului de mandat fără reprezentare, critica este neîntemeiată. Potrivit petitelor cererii de intervenție, recurentul a formulat cereri distincte privind constatarea existenței contractelor de mandat fără reprezentare, astfel încât, considerându-le ca atare, prima instanță le-a respins ca inadmisibile, față de textul de lege evocat, soluția fiind confirmată de Curtea de Apel. De altfel, dacă, potrivit opiniei recurentului, cererile respective nu ar avea caracter distinct și de sine stătător, critica acestuia nu prezintă nici interes, existența contractelor de mandat fără reprezentare fiind oricum verificată, la soluționarea cauzei, de către ambele instanțe. În ce privește nerespectarea dispozițiilor art. 7, art. 22 alin. (2), art. 250 și art. 273 C. proc. civ., aceste texte de lege au fost invocate în mod formal, recurentul neaducând critici punctuale în legătură cu pretinsele încălcări săvârșite de instanța de apel. În concluzie, nu sunt întrunite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. b. Referitor la combaterea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 2040 alin. (2) C. civ., intimata reclamantă a susținut inadmisibilitatea criticii formulate de recurent determinat de argumentul principal pentru care s-a respins apelul declarat de intervenient, și anume nedovedirea contractului de mandat fără reprezentare. Asemenea celor deja expuse, apărarea nu poate fi primită în raport de argumentul suplimentar al instanței de apel, care a vizat tocmai ipoteza în care s-ar considera probat actul juridic pretins încheiat de intervenient cu intimatul pârât. Susținerile nu sunt însă întemeiate. Contrar celor expuse de recurent, instanța de apel nu a negat dreptul acestuia de a-l acționa în judecată pe terț, în temeiul art. 2040 alin. (2) C. civ., text de lege pe care l-a și evocat în cuprinsul deciziei. Dar, raportat la acest text de lege, considerând, în mod corect, că intervenientul pretins mandant se substituie mandatarului în exercitarea dreptului de creanță decurgând din executarea mandatului, instanța de apel a respins calea de atac exercitată de intervenient față de soluția dată cererii reconvenționale formulate de pârât, pretinsul mandatar. Raționamentul Curții este legal, întrucât mandantul, în calitate de substitut al mandatarului, nu poate avea mai multe drepturi decât are acesta din urmă, care derivă din executarea aceluiași contract de mandat și în legătură cu același contract de vânzare-cumpărare încheiat între pârât și reclamantă, față de care se susține acordarea mandatului. Cum, pârâtul, la rândul său, a formulat pretenții derivate din contractul de vânzare-cumpărare, în sensul restituirii diferenței de preț, aceleași cu cele formulate de intervenientul mandant (mai puțin în ce privește întinderea sumei de bani solicitate), iar cererea reconvențională a fost respinsă, soluție păstrată în apel, în mod corect Curtea a apreciat că se impune și soluția de respingere a cererii de intervenție, menținută în apel. În alți termeni, în contextul celor două demersuri judiciare, ale pârâtului și intervenientului, care derivă din aceleași acte juridice, soluțiile celor două cereri sunt interdependente, recurentul neputând primi câștig de cauză în absența unei soluții favorabile date cererii formulate de pârât. În mod evident, se are în vedere, sub acest aspect, argumentul esențial pentru care s-a respins cererea reconvențională, și anume că plata prețului a avut loc către vânzătorul pârât, pretins mandatar, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce face ca obligația cumpărătorului (reclamanta) să se considere executată, fără ca terțul mandant să mai poată solicita, în aceste condiții, ceea ce mandatarul pârât, in substituirea căruia intervine mandantul, nu mai poate pretinde. Nu în ultimul rând, raționamentul instanței de apel, sub aspectul menținerii soluției date cererii reconvenționale de prima instanță și interdependenței acestei soluții cu cea dată cererii de intervenție, nu a fost combătut de primul interesat, respectiv pârâtul, care nu a exercitat recurs, și nici de intervenient, care s-a limitat doar la evocarea nerespectării dispozițiilor art. 2040 alin. (2) C. civ. Prin urmare, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de intervenient, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. 6 și 8 C. proc. civ. Soluția de respingere vizează și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului, recurentul fiind parte căzută în pretenții și, în aceste condiții, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., neavând dreptul la recuperarea sumei de bani avansate cu acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE,