ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1345/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă la data de 07.05.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulității parțiale a Actului adițional nr. x/08.10.2018 la Contractul de societate civilă din data de 11.10.2016 și a Anexei I la Actul adițional, cât privește preluarea de către pârât a onorariilor încasate de SCPEJ C. în perioada în care pârâtul se afla în concediu de creștere a copilului sau care puteau fi distribuite în această perioadă, precum și renunțarea reclamantului la onorariile încasate din dosarele de executare gestionate pe durata societății; repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtului să plătească reclamantului sumele distribuite cu titlu de onorariu de executor în conturile curente ale SCPEJ C. sau încasate de SCPEJ C. în conturile de executare în perioada în care pârâtul se afla în concediu de creștere a copilului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial, precum și a oricăror alte cheltuieli ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile ca urmare a admiterii excepției nulității, în subsidiar, a excepției inadmisibilității și, în al doilea subsidiar, a excepției prematurității; respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției nulității pentru lipsă de obiect; respingerea capătului de cerere nr. x (privind repunerea în situația anterioară) ca prescris și a capătului de cerere nr. x (privind constatarea nulității) ca lipsit de interes; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu prezenta cauză.

Prin sentința nr. 55/20.01.2021, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea.

Prin decizia nr. 2261/18.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul A. a declarat recurs principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1237 și art. 1238 alin. (2) C. civ.

Interdicția de a cumula realizarea veniturilor supuse impozitării cu încasarea indemnizației pentru creșterea copilului rezultă în mod evident din interpretarea art. 24 din O.U.G. nr. 111/2010. Astfel, în cazul în care cumulul veniturilor supuse impozitării și al indemnizației este realizat fără culpa beneficiarului, acesta trebuie să restituie numai diferența dintre valoarea indemnizației și valoarea stimulentului de inserție de care ar fi beneficiat în condiții de legalitate. În cazul în care cumulul este rezultatul culpei beneficiarului, a cărui conduită trădează rea-credință, acesta trebuie să restituie întreaga indemnizație.

Pentru a nu intra sub incidența acestor prevederi legale, intimatul-pârât a solicitat suspendarea din exercițiul funcției de executor judecătoresc pe durata concediului de creștere a copilului, conform art. 23 lit. e) din Legea nr. 188/2000. De asemenea, acesta a convenit cu recurentul-reclamant asupra repartizării veniturilor nete realizate pe durata în care acesta se afla în concediul de creștere a copilului în proporție de 100% recurentului-reclamant.

Totuși, prin efectul Actului adițional nr. x/08.10.2018, coroborat cu Anexa 1 la acest act, intimatul-pârât a obținut încălcarea efectivă a interdicției cumulării venitului supus impozitării cu indemnizația de creștere a copilului, deoarece sumele încasate de SCPEJ C. pe durata concediului pârâtului, reprezentând onorariu de executor, care se aflau la data semnării Actului adițional fie în conturile curente ale Societății, fie în conturile de executare, i-au revenit. Astfel, cauza Actului adițional și a Anexei 1 este ilicită.

Trebuie avut în vedere că, după cum s-a consemnat și în hotărârea instanței de apel, raționamentul judecătorului fondului în privința pretinsei vicieri a consimțământului se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind contestat de niciuna dintre părți. Prin hotărârea primei instanțe s-a consemnat că recurentul-reclamant trebuia să aibă reprezentarea consecințelor actelor juridice semnate, respingând astfel aplicarea sancțiunii pentru vicierea consimțământului.

Cât privește argumentul referitor la distribuirea firească a veniturilor conform celor două acte atacate, odată cu preluarea activității de gestionare a dosarelor, onorariile încasate corespundeau activității desfășurate de recurent în perioada în care pârâtul figura suspendat din exercitarea profesiei. După revenirea acestuia în profesie, avea libertatea de a emite încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare suplimentare pentru actele de executare ce urmau a fi întreprinse de pârât. De altfel prin hotărârea recurată s-a confirmat că sumele de bani preluate prin efectul actelor atacate nu ar fi venituri realizate de pârât, nefiind acordate în considerarea desfășurării unor activități de către acestea. Or, rezultatul distribuirii veniturilor conform actelor atacate consta în realizarea unor venituri de către pârât pentru activitatea desfășurată de asociere în perioada în care îi era interzisă realizarea altor venituri decât indemnizația de creștere a copilului.

Pârâtul B. a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal apelul acestuia cu privire la soluția primei instanței asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ. și art. 44 din Statutul UNEJ.

Nu prezintă relevanță faptul că această prevedere se regăsește în Statutul UNEJ, act normativ care reglementează profesia de executor judecătoresc, iar nu în cadrul unui act normativ cu putere de lege. Contrar celor reținute de instanța de apel, în interpretarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ., orice procedură prealabilă prevăzută de un act normativ ca o condiție prealabilă a formulării unei acțiuni în justiție are aceeași valoare, respectiv, aceea de condiție de admisibilitate care trebuie întrunită pentru formularea unei cereri de chemare în judecată. Mai mult, o astfel de interpretare nu este de natură să limiteze accesul la justiție al părții care are în continuare posibilitatea de a formula cererea de chemare în judecată, după îndeplinirea condiției prealabile.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a respins în mod nelegal apelul acestuia cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției privind capătul de cerere nr. x și, în consecință, a excepției inadmisibilității pentru lipsă de interes a capătului de cerere nr. x, hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 2520 alin. (1) pct. 7 C. civ.. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție cu privire la persoana debitorului sau cu privire la relația acestuia cu executorul judecătoresc, rezultă că termenul de prescripție de 1 an este aplicabil cu privire la orice acțiuni ale unui executor judecătoresc având ca obiect onorarii aferente exercitării funcției sale, iar nu doar pe acelea îndreptate împotriva beneficiarul actelor de executare silită care au generat onorariile.

În condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată în luna mai 2020, iar pretențiile reclamantului vizează sume pretins încasate, și, deci, exigibile, anterior încetării societății (deci, înainte de 30.10.2018), este evident că termenul de prescripție de 1 an a expirat, impunându-se respingerea, ca prescris, a capătului de cerere nr. 2.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, recurentul-pârât B. a invocat excepția de nulitate a recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1238 C. civ., respectiv în mod legal a reținut că nu există niciun indiciu că reclamantul ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască incidența unei pretinse cauze ilicite la încheierea celor două acte contestate. Faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că recurentul-reclamant nu s-a aflat în eroare atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actelor contestate nu înseamnă că acesta trebuie în mod necesar să cunoască un pretins scop ilicit al pârâtului (dacă acesta ar fi existat, ceea ce nu este cazul).

De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu există niciun indiciu în sensul existenței unei cauze ilicite la încheierea Actului adițional nr. x și Anexei 1 la acesta, ci, dimpotrivă, că este rezonabil a concluziona că părțile au avut drept scop o corectă și necesară partajare a activului și pasivului societății, în condițiile în care trebuia asigurată continuitatea activității în sute de dosare de executare aflate în curs (și ele repartizate prin același act adițional).

Scopul încheierii Actului adițional nr. x nu a fost acela de a-i asigura pârâtului încasarea de onorarii pentru perioada în care a fost suspendat din profesie, ci de a asigura continuitatea activității în aceste dosare, ceea ce presupunea și atribuirea unor venituri aferente acestor dosare aflate în curs și în care pârâtul urma să efectueze diverse acte de executare în condițiile în care onorariile fuseseră deja încasate.

Recurentul-reclamant nu a formulat întâmpinare la recursul incident.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul principal al reclamantului este nul pentru netimbrare, iar recursul incident al pârâtului este rămas fără efect, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul principal al reclamantului A., Înalta Curte constată că acesta nu este legal timbrat, urmând a fi anulat pentru neîndeplinirea obligației procesuale.

Astfel, potrivit art. 197 C. proc. civ., "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

Cu un conținut similar, dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și, dacă este cazul, procura specială, împutrenicirea avocațială sau delegația consilierului juridic". Alin. 3 al acestui articol stipulează că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru este sancționată cu nulitatea.

În speță, prin rezoluția din 15.12.2021, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant taxa de timbru în cuantum de 3126 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, obligație care a fost adusă la cunoștința acestuia prin adresa emisă la data de 15.12.2021 și comuncată la data de 17.12.2021, potrivit dovezii de comunicare de la dosar. De asemenea, pentru termenul de judecată din 15.06.2022, recurentul-reclamant a fost citat cu mențiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul arătat, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată, obligație comunicată la data de 09.03.2022, conform dovezii de comunicare de la dosar.

Prin înscrisul transmis instanței la data de 17.01.2022, reprezentantul convențional al recurentului a învederat că recurentul nu dorește să achite taxa de timbru.

Întrucât până la data soluționării pricinii obligația procesuală menționată nu a fost îndeplinită, iar aspectul procedural al timbrajului este prioritar chestiunilor de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. privind sancțiunea nulității pentru netimbrare, sens în care recursul principal al reclamantului va fi anulat.

Referitor la recursul incident al pârâtului B., Înalta Curte reține că potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ. aplicabil în recurs conform dispozițiilor art. 491 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Întrucât în cauză recursul principal al reclamantului este nul pentru netimbrare, împrejurare care împiedică instanța de recurs să procedeze la analiza motivelor de recurs, nefiind realizată astfel o cercetare a fondului așa cum prevăd dispozițiile art. 491 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident al pârâtului urmează a fi respins ca fiind fără efect, conform textului legal.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2261 din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și va respinge, ca rămas fără efect, recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2261 din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Respinge, ca rămas fără efect, recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.