Decizia nr. 196/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3754/2016 a Tribunalului București

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 11 ianuarie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei nete de 456.000 Euro, reprezentând daune-interese, aferente revocării nejustificate și intempestive a contractului de administrare nr. x din 1 iulie 2014. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 192 C. proc. civ., art. 153 6 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, art. 2031 alin. (1) și 2032 alin. (1) C. civ. Prin sentința civilă nr. 3754 din 17 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile părților privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul A., cât și pârâta B. au declarat apel. Reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar pârâta B. a solicitat schimbarea în parte a sentinței pronunțate în primă instanță, sub aspectul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat. Prin decizia civilă nr. 1237/2017 din 12 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au admis apelurile declarate, a fost schimbată în tot sentința atacată și, în consecință, a fost admisă în parte acțiunea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 359.844 Euro, în RON, la cursul B.N.R., din ziua plătii, reprezentând daune-interese. Totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată de la fond, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 9.934,97 RON, cheltuieli de judecată în apel. Prin încheierea nr. 146 A/2017 din 8 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din oficiu, s-a admis sesizarea privind îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 1237 din 12 iulie 2017, la pagina 12, paragraful 4, în sensul că, în loc de "fiind achitate sumele datorate de pârâtă reclamantului-apelant, până la data de 01.02.2018", se va trece corect "până la data de 01.02.2016".

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta B. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a apelului promovat de reclamantul A.. Prin decizia nr. 942 din 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtă, decizia recurată fiind casată și, în consecință, cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiași curți de apel. În argumentarea soluției, Înalta Curte a reținut lipsa motivării privind evaluarea judiciară a prejudiciului invocat de reclamant. În acest sens, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu a explicat legătura cauzală directă și necesară, cerută pentru existența unui prejudiciu cert, ignorând împrejurarea potrivit căreia prin hotărârea AGEA din 04.11.2015 s-a decis schimbarea sistemului de administrare dintr-un sistem dualist într-un sistem unitar, cu consecința desființării consiliului de supraveghere și a funcției deținute anterior de reclamant. De asemenea, Înalta Curte a reținut că evaluarea întinderii prejudiciului s-a făcut cu ignorarea situației de fapt stabilite în mod necontestat încă de la prima instanță, din care rezulta că, prin hotărârea AGEA din 01.07.2014, reclamantul a fost numit membru și președinte al consiliului de supraveghere pentru un mandat limitat de 2 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc că durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani.

În rejudecare, după casare, prin decizia civilă nr. 1407 A din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respins apelul reclamatului împotriva sentinței atacate și a fost admis apelul pârâtei împotriva aceleiași sentințe, hotărârea fiind schimbată, în parte, în sensul că reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 80.379 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În rest, au fost menținute dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, la 26 ianuarie 2021, reclamantul A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, iar, în principal, casarea cu reținere, rejudecarea cauzei și admiterea apelului propriu, schimbarea în tot a deciziei recurate și a sentinței pronunțate în primă instanță, și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea cuprinde considerente contradictorii privind revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului. Deși, instanța de apel a reținut că cerința revocării mandatului în mod intempestiv și nejustificat a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care criticile din recursul pârâtei care au vizat această chestiune au fost invocate omisso medio și au fost respinse prin decizia de casare, ulterior a reținut că nu este analizată revocarea intempestivă și nejustificată, ci și desființarea a funcției urmare a reorganizării, situație în care mandatul nu ar fi putut continua nici dacă mandatarul nu ar fi fost revocat din funcție. Or, potrivit recurentului, revocarea nu poate fi în același timp nejustificată și abuzivă, dar și motivată de desființarea funcției, întrucât s-a reținut cu putere de lucru judecat că revocarea a fost nejustificată și abuzivă. Recurentul consideră că instanța de apel a făcut aprecieri străine de natura cauzei cu privire la valabilitatea contractului de administrare, invalidând implicit clauza prevăzută la 9.1, care privește termenul contractual de 4 ani pentru care a fost încheiat. O astfel de apreciere contrazice afirmația făcută anterior, potrivit căreia art. 153 12 din Legea nr. 31/1990 nu reglementează o condiție de valabilitate a contractului de mandat, ci doar durata maximă pentru care mandatul primilor membri ai consiliului de supraveghere poate produce efecte. Recurentul arată că obiectul dosarului nu a privit valabilitatea contractului de administrare, împrejurare în care, în lipsa unei cereri reconvenționale în acest sens și în contextul acceptării evidente de către pârâtă a angajamentului contractual, pentru o perioadă de 4 ani, instanța de apel nu se putea pronunța în ceea ce privește valabilitatea clauzei prevăzute la 9.1 din Contract. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată este dată cu încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, prin decizia recurată este reapreciat caracterul nejustificat al revocării mandatului, contrar celor statuate definitiv prin decizia de casare, care a reținut că, în ceea ce privește caracterul intempestiv și nejustificat al revocării, a intrat în puterea lucrului judecat. Recurentul susține că instanța de apel nu avea posibilitatea ca, în rejudecare, să reaprecieze caracterul revocării prin calificarea acesteia ca fiind justificată, prin prisma efectelor Hotărârii AGEA nr. 1/4.11.2015. Instanța de apel a omis că instanța de recurs a stabilit în sarcina sa evaluarea judiciară a prejudiciului exclusiv sub aspectul verificării legăturii de cauzalitate dintre revocare, calificată definitiv ca fiind intempestivă și nejustificată, și prejudiciului provocat. Or, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită este o condiție distinctă a răspunderii, fiind inadmisibilă depășirea limitelor casării prin extinderea rejudecării în apel, inclusiv în ceea ce privește evaluarea caracterului ilicit al faptei pârâtei constând în revocarea nejustificată a mandatului de administrator. Reținând drept justificată revocarea din perspectiva desființării funcției, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a statuării privind caracterul nejustificat și intempestiv al revocării, cu consecința încălcării art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul susține că justificarea revocării prin Hotărârea AGEA nr. 1/4.11.2015 este în contradicție cu statuările ce au intrat sub efectul autorității de lucru de judecat referitor la irelevanța reorganizării sistemului de administrare al pârâtei sub aspectul culpei contractuale în revocarea mandatului și provocarea prejudiciului. În mod greșit a reținut instanța de apel că decizia de reorganizare a deschis doar calea revocării mandatarului, iar modul în care a avut loc revocarea a dat posibilitatea dezdăunării, culpa pârâtei fiind determinată prin raportare la Hotărârea AGOA nr. 1/4.11.2015, iar nu Hotărârea AGEA nr. 1/4.11.2015. În primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut că reorganizarea sistemului de conducere al pârâtei nu are relevanță în aprecierea culpei contractuale a acesteia în raport cu recurentul întrucât acestuia nu i se poate imputa vreo culpă în executarea obligațiilor sale contractuale. Prin decizia de casare nu au fost înlăturate aceste considerente, impunându-se în rejudecare exclusiv reanalizarea de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului din perspectiva eventualei interferări a efectelor hotărârii de reorganizare a sistemului de administrare al intimatei, în relația de cauzalitate dintre revocarea nejustificată și prejudiciul provocat. Prin decizia recurată, în reconsiderarea rolului Hotărârii AGEA nr. 1/4.11.2015, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat privind lipsa relevanței acesteia din perspectiva culpei contractuale a pârâtei, deci a caracterului nejustificat al revocării. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, respectiv art. 1532, art. 1533 și art. 2032 C. civ. Recurentul consideră că prin decizia recurată au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1532 și art. 1533 C. civ., din perspectiva caracterului cert și previzibil al prejudiciului invocat, respectiv întinderea acestuia. Prin decizia de casare s-a dezlegat că evaluarea întinderii prejudiciului sub aspectul întregii perioade contractuale de 4 ani, s-a făcut cu ignorarea situației de fapt din care rezultă că prin Hotărârea AGEA nr. 1/01.07.2014, prin care s-a decis numirea în funcție a recurentului pentru o perioadă de 2 ani, ca perioadă limită de numire a primilor membrii ai consiliului de supraveghere potrivit art. 153 12 din Legea nr. 31/1990. În rejudecare, instanța de apel a reținut incertitudinea prejudiciului pentru întreg intervalul de 4 ani, întrucât, pe de o parte, nu rezultă că mandatarul ar fi obținut cu siguranță remunerația corespunzătoare întregii perioade contractuale rămase și, pe de altă parte, contractul de mandat nu ar fi putut produce efecte pe o perioadă mai mare de 2 ani, decât în cazul realegerii recurentului. Contrar celor reținute în decizia recurată, recurentul invocă dispozițiile art. 1532 și ale art. 1533 C. civ., arătând că prejudiciul provocat are caracter cert și vizează întreaga perioadă contractuală de 4 ani. În raport de aceste dispoziții legale, se arată că lipsirea de către pârâtă a recurentului de suma reprezentând indemnizațiile lunare până la finalitatea previzibilă asumată bilateral prin contractul de administrare, respectiv de 4 ani, a determinat cu certitudine prejudicierea recurentului, prejudiciul fiind deci unul cert pentru tot acest interval. Potrivit recurentului prejudiciul solicitat reprezintă suma de bani, rezultată din însumarea remunerațiilor lunare de care a fost privat ca efect al revocării stabilite cu caracter de lucru judecat ca fiind intempestivă și nejustificată, sumă calculată începând cu 01.07.2018. Recurentul arată că simpla posibilitate legală de revocare a mandatului nu este de natură să exonereze pârâta de acoperirea prejudiciului provocat, aspecte statuate cu autoritate de lucru judecat de către tribunal, în primul ciclu procesual, și reținute explicit în decizia de casare. Dacă s-ar admite teza că posibilitatea retragerii oricând a mandatului nu poate conduce la concluzia că prejudiciul provocat ar fi incert, ar însemna că art. 2032 alin. (1) C. civ. nu ar mai putea fi aplicat vreodată, în condițiile existenței principiul revocabilității contractului. Referitor la argumentul potrivit căruia mandatul nu ar fi putut produce efecte pentru o perioadă mai mare de 2 ani, decât în cazul realegerii recurentului, se susține că în discuție este un contract de mandat intuitu personae încheiat de pârâtă în considerarea calităților mandatarului, iar, de acesta din urmă, în considerarea beneficiilor financiare aferente întregii perioade contractuale. Faptul că angajamentul contractual nu se înscrie în limitele trasate cu ocazia numirii nu schimbă voința reală a părților din contract, concretizată în asumarea perioadei contractuale de 4 ani. Rațiunea operațiunii de acceptare a numirii este tocmai aceea că voința societății decurgând din hotărârea AGA nu substituie voința celui numit. Potrivit recurentului, contractul de administrare produce efecte depline între părțile contractante, nefiind afectat de vreo cauză de nulitate, valabilitatea contractului nefiind pusă în discuție, prin urmare, analiza acestuia nu se poate realiza făcând abstracție de durata agreată cu forță obligatorie de către părțile contractante, respectiv de 4 ani. Având în vedere decizia de casare, rezultă că certitudinea prejudiciului nu poate fi pusă în discuție, prin raportare la perioada primilor doi ani de mandat, ca membru al consiliului de supraveghere, calculați de la 17.12.2014. Recurentul susține că a fost interpretat și aplicat greșit art. 2032 raportat la 1533 C. civ., din perspectiva legăturii de cauzalitate dintre revocarea nejustificată și intempestivă și prejudiciul invocat, deoarece instanța de apel a reținut că neîncasarea remunerației, subsecvent adoptării Hotărârii AGOA nr. 1/4.11.2015, nu apare strict determinată de revocarea recurentului din funcție, pentru că mandatul oricum nu ar fi putut continua după Hotărârea AGEA nr. 1/4.11.2015 și recurentul nu ar fi putut încasa remunerația ulterior adoptării acestei hotărâri. Se arată că, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a solicitat executarea în natură a mandatului, ci acordarea daunelor-interese generate de revocarea nejustificată și intempestivă a acestuia. Perioada de timp scursă după revocare reprezintă numai un element al bazei de calcul a prejudiciului, neputând fi utilizată ca argument pentru justificarea lipsei caracterului cert al prejudiciului, prin raportare la posibilitatea încasării indemnizațiilor ulterior desființării funcției. Totodată, recurentul susține că reorganizarea sistemului de administrare reprezintă decizia unilaterală a băncii și nu poate constitui un argument în justificarea lipsei caracterului cert al prejudiciului. Recurentul susține că au fost interpretate și aplicate greșit art. 1532, art. 1533 și art. 2032 C. civ. și art. 500 alin. (1) C. proc. civ. privind acordarea daunelor interese constând în valoarea bonusului de performanță, întrucât instanța de apel, în primul ciclu procesual, a exclus în mod nelegal componenta bonusului de performanță din valoarea daunelor-interese pretinse. Contrar celor statuate de instanța de apel, în primul ciclu procesual, bonusul de performanță era incident la plată, modificarea bruscă a strategiei de administrare de către pârâtă neputând avea ca efect radierea acestui drept, constituit în patrimoniul recurentului la data revocării. Se mai susține și greșita aplicare a art. 453 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurentul solicitând modificarea soluției date de instanța de apel, prin reconsiderarea acestora în raport cu soluția pronunțată. La 26 martie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. (fostă B.) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele dezvoltate în susținerea admiterii căii de atac nu pot fi încadrate în ipotezele de casare invocate, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat. Recurentul-reclamant a depus, la 22 aprilie 2021, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, și admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 13.10.2021, intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea recursului, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin., (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, acordarea termenului pentru discutarea pe fond a recursului. La 14.10.2021, recurentul reclamant a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea recursului, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului și acordarea termenului pentru discutarea pe fond a acestuia. Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, pentru motivele reținute în considerentele acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 1 februarie 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Criticile recurentului privind motivele contradictorii și străine de natura cauzei din considerentele hotărârii recurate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate. Recurentul susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii privind caracterul revocării mandatului acestuia, întrucât instanța de apel reține că revocarea a fost nejustificată, intempestivă și abuzivă pentru ca ulterior să constate că este justificată de desființarea funcției, prin efectul schimbării sistemului de administrare al societății intimate-pârâte. Verificând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanța de apel a reținut revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului de către intimata-pârâtă cu putere de lucru judecat potrivit deciziei civile nr. 942 din 07.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și, ulterior, cercetând îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta imputată intimatei de revocare a mandatului și prejudiciul invocat, a analizat împrejurările concrete ale situației recurentului și a constat că a fost desființat postul acestuia prin reorganizarea societății intimate-pârâte, potrivit Hotărârii AGEA nr. 1 din 04.11.2015. Totodată a reținut instanța de apel că și în situația în care mandatul nu ar fi fost revocat intempestiv și nejustificat, acesta nu ar fi putut continua în funcția de membru al Consiliului de supraveghere, ulterior hotărârii evocate, potrivit art. 153 12 alin. (2) din Legea 31/1990 și, în consecință, nu ar fi încasat remunerația aferentă funcției. În consecință, reține instanța de apel că între modalitatea de revocare a mandatului și lipsirea recurentului de remunerație pentru perioada ulterioară adoptării hotărârii de reorganizare a societății nu se poate stabili o legătură de tip cauză-efect. Înalta Curte constată că nu există o contradicție între considerentele hotărârii recurate privind revocarea mandatului, deoarece instanța de apel a reținut fapta intimatei-pârâte de revocare intempestivă, nejustificată și abuzivă a mandatului însă, analizând legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul invocat constând în remunerația de care a fost lipsit, a cercetat împrejurările concrete ale situației recurentului și a constatat că, urmare a reorganizării societății intimate-pârâte, s-a desființat funcția acestuia. Astfel, instanța de apel a reținut că neîncasarea remunerației nu apare ca o consecință a revocării mandatului în mod intempestiv, nejustificat și abuziv, ci este determinată de împrejurarea că a fost desființată funcția recurentului prin reorganizarea sistemului de administrare al societății intimate. De asemenea, recurentul invocă existența unor motive străine de natura pricinii reținute în considerentele hotărârii recurate privind valabilitatea contractului de administrare, instanța de apel invalidând clauza nr. 9.1 din contract privind termenul contractual de 4 ani, deși nu a fost învestită cu o astfel de solicitare. Analizând considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de apel, pentru verificarea condițiilor răspunderii contractuale invocate de recurent, respectiv a cerinței certitudinii remunerației solicitate până la împlinirea celor 4 ani potrivit contractului de mandat, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1991, conform cărora durata primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani și în acord cu cele decise prin Hotărârea AGEA nr. 1 din 01.07.2014, efectele contractului de mandat nu se puteau produce ulterior împlinirii termenului inițial de 2 ani, în măsura în care recurentul nu ar fi fost reales în funcție. Înalta Curte constată că argumentele instanței de prim control judiciar nu sunt în mod evident străine de natura pricinii, întrucât nu a fost invalidată clauza prevăzută la pct. 9.1 din contract, neregăsindu-se nicio dispoziție în acest sens în hotărârea recurată, ci, dimpotrivă, curtea de apel a analizat certitudinea prejudiciului constând în remunerația de care a fost lipsit recurentul sub aspectul existenței și întinderii sale și a constatat că din hotărârea și dispozițiile legale evocate rezultă caracterul incert al remunerației până la împlinirea celor 4 ani prevăzuți în contract. Totodată, Înalta Curte reține că prin decizia de casare s-a statuat că evaluarea întinderii prejudiciului s-a realizat cu ignorarea situației de fapt rezultată din hotărârea AGEA nr. 1 din 01.07.2014, prin care recurentul a fost numit membru și președinte al consiliului de supraveghere pentru un mandat limitat de 2 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. În rejudecare, instanța de apel a avut în vedere dezlegarea relevată prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamant, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unor considerente contradictorii ori a unor motive străine de pricină, contrar celor susținute de recurent. În acest context, împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată. Criticile recurentului privind încălcarea chestiunilor dezlegate ce au intrat în autoritatea de lucru judecat, reținute și prin decizia de casare, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu sunt fondate. Principiul res iudicata pro veritate habetur, ca efect al hotărârii judecătorești, este reglementat la art. 431 C. proc. civ., care la alin. (1) prevede că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect" iar la alin. (2) "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Recurentul consideră că instanța de apel, în rejudecare, a reapreciat caracterul nejustificat și intempestiv al revocării mandatului cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei de casare, reținând drept justificată revocarea din perspectiva desființării funcției urmare a reorganizării societății intimate pârâte. Înalta Curte constată că revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului a intrat în puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual, prin decizia de casare, întrucât singurele critici privind dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase nu au fost analizate deoarece vizau critici de netemeinicie a hotărârii atacate. Însă, se reține că instanța de apel nu a reanalizat chestiunea dezlegată intrată în puterea lucrului judecat privind caracterul revocării mandatului și nici nu a constatat că este justificată revocarea mandatului prin desființarea funcției recurentului. Dimpotrivă, curtea de apel a analizat dacă există o legătură de cauzalitate între revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului și prejudiciul constând în remunerația de care ar fi fost lipsit recurentul prin raportare la împrejurările concrete ale situației acestuia și a constatat că modalitatea în care a fost efectuată revocarea nu a determinat lipsirea mandatarului de remunerație. Instanța de apel a reținut că măsura reorganizării societății intimate-pârâte și desființarea funcției recurentului-reclamant sunt cele care au determinat lipsirea acestuia de remunerație. În consecință, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat puterea lucrului judecat a celor dezlegate privind revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului ci a analizat legătura de cauzalitate între revocarea mandatului și prejudiciul invocat de recurent. De asemenea, recurentul susține că justificarea revocării prin desființarea funcției recurentului încalcă autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate anterior privind irelevanța schimbării sistemului de administrare al băncii în stabilirea culpei contractuale pentru revocarea mandatului și provocarea prejudiciului. Înalta Curte constată că instanța de apel în primul ciclu procesual a reținut cu putere de lucru judecat că modalitatea în care s-a efectuat revocarea mandatului recurentului-reclamant se apreciază prin raportare la mandant și nu la mandatar, neavând astfel relevanță schimbarea sistemului de administrare. În ceea ce privește stabilirea prejudiciului în cauză, se reține că instanța de apel nu a statuat că este irelevantă schimbarea sistemului de administrare al societății intimate, contrar celor susținute de către recurent. Astfel, se constată că în cauză instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor evocate, deoarece nu a analizat modalitatea în care a fost revocat mandatul ci, dimpotrivă, a reținut cu putere de lucru judecat revocarea intempestivă și nejustificată a acestuia și, verificând dacă încetarea mandatului a determinat lipsirea recurentului de remunerațiile ce i s-ar fi cuvenit, a stabilit altă cauză care ar fi determinat prejudiciul invocat. Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate privind irelevanța schimbării sistemului de administrare, având în vedere și cele statuate prin decizia de casare, prin care s-a stabilit ca în analiza caracterului cert al prejudiciului este obligatoriu să se ia în considerare și hotărârea prin care s-a decis schimbarea sistemului de administrare, cu consecința desființării funcției recurentului-reclamant. În considerarea celor evocate, Înalta curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat. Criticile recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute la art. 1532, art. 1533 și art. 2032 C. civ., circumscrise motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate. Pentru a se angaja răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, recurentul-reclamant trebuie să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor, iar, în rejudecare după casare, instanța de apel a fost învestită cu analiza doar a caracterului cert al prejudiciului și legăturii de cauzalitate între revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului și prejudiciul constând în remunerațiile pe care le-ar fi primit. Recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1532 și ale art. 1533 C. civ., arătând că prejudiciul provocat este cert și vizează întreaga perioadă contractuală de 4 ani, iar simpla posibilitate legală de revocare a mandatului nu este de natură să exonereze pârâta de acoperirea prejudiciului provocat. Potrivit art. 1532 C. civ. alin. (1) "la stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" alin. (2) "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului" și alin. (3) "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată". Iar, conform art. 1533 C. civ. "debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației". Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, inclusiv în situația în care se invocă un prejudiciu viitor, dacă există siguranța producerii lui și dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. De asemenea, debitorul obligației este ținut să repare doar prejudiciile ce sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației, nu și cele indirecte, care s-ar fi produs chiar și în situația respectării obligației. În cauză, recurentul-reclamant, urmare a revocării intempestive și nejustificate a contractului de mandate, a invocat un prejudiciu constând în contravaloarea tuturor remunerațiilor rămase de achitat până la 01.07.2018. Înalta Curte analizând argumentele instanței de apel privind certitudinea prejudiciului raportat la situația concretă a recurentului-reclamant, constată că, în mod corect, s-a reținut că nu este sigur că acesta ar fi încasat remunerațiile pentru exercitarea funcției de membru în consiliul de supraveghere al intimatei până la sfârșitul perioadei prevăzute în contractul de mandat. Or, mandantul poate revoca pe mandatar ad nutum, în orice moment pe toată durata mandatului, indiferent dacă contractul este unul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, caracterul revocabil al mandatului fiind de esența acestuia. Astfel, se reține că instanța de apel, argumentând în limitele dezlegărilor instanței de recurs și a probelor a căror examinare nu mai poate fi suspusă controlului judiciar în recurs, a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1532 și ale art. 1533 C. civ., întrucât recurentul-reclamant nu a dovedit certitudinea prejudiciului, respectiv a încasării remunerațiilor până la sfârșitul perioadei prevăzute în contractul de mandat, nefiind sigur, sub aspectul existenței și întinderii sale. În continuare recurentul susține că, potrivit art. 2032 alin. (1) C. civ., este îndreptățit la repararea prejudiciului suferit prin revocarea nejustificată și intempestivă a mandatului, însă instanța de apel prin aplicarea principiului revocabilității mandatului ar lăsa inaplicabile aceste dispoziții. Contrar celor menționate de recurent, instanța de apel tocmai în aplicarea răspunderii intimatei pentru fapta revocării nejustificate și intempestive a mandatului a analizat condiția certitudinii prejudiciului și a constatat că recurentul nu a dovedit că plata indemnizațiilor ar fi fost sigură chiar și în situația în care mandatul nu ar fi fost revocat. Critica recurentului privind argumentul instanței referitor la incertitudinea prejudiciului solicitat peste durata primilor 2 ani de mandat este de asemenea nefondată. Potrivit recurentului, părțile au convenit în mod neîndoielnic o perioadă contractuală de 4 ani, creând așteptări legitime privind situația sa financiară pentru întreaga perioadă. În cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut faptul că prin Hotărarea AGEA nr. 1 din 01.07.2014 a societății intimate s-a decis în acord cu dispozițiile art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 că mandatul primilor membri ai Consiliului de supraveghere să fie de 2 ani. Potrivit dispozițiilor art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 "durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani". În consecință, în condițiile în care mandatul recurentului a fost stabilit la la 2 ani potrivit hotărârii și dispozițiilor legale evocate nu se poate reține că efectele contractului de mandat se produceau și ulterior acestei perioade, în lipsa realegerii acestuia în funcție. Or, având în vedere că această realegere nu este sigură că ar fi avut loc, prejudiciul invocat nu este cert nici pentru perioada ulterioară împlinirii celor 2 ani. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că prejudiciul invocat de recurent nu este cert, întrucât nu s-a dovedit că acesta ar fi încasat în mod sigur indemnizația solicitată pentru cei 4 ani prevăzuți în contractul de mandat în condițiile în care intimata ar fi putut revoca oricând madatul iar, totodată, pentru ultimii 2 ani nu s-a dovedit certitudinea realegerii în funcție având în vedere durata legală a mandatului primilor membri ai consiliului de supraveghere de 2 ani. Criticile recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2032 raportat la art. 1533 C. civ. din perspectiva legăturii de cauzalitate între revocarea nejustificată și intempestivă și prejudiciul invocat, sunt nefondate. Potrivit art. 2032 C. civ. "mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar. El este de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive" iar în conformitate cu art. 1533 din același act normativ " […] daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației". Din dispozițiile legale evocate rezultă că pentru a se angaja răspunderea civilă pentru revocarea nejustificată și intempestivă a mandatului este necesar ca între între fapta imputată și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate. Instanța de apel, în analiza legăturii cauzale între prejudiciul invocat și fapta imputată intimatei-pârâte și în conformitate cu situației de fapt reținută, care în recurs nu mai este reanalizată, a constatat că nu există o legătură directă de cauzalitate între remunerațiile solicitate cu titlu de prejudiciu și revocarea intempestivă și nejustificată a mandatului, deoarece neîncasarea remunerației nu este consecința directă și necesară a revocării din funcția de membru al consiliului de supraveghere ci, dimpotrivă, este determinată de încetarea funcției acestuia urmare a reorganizării sistemului de administrare al societatii intimate decise prin Hotărârea AGEA 1 din 04.11.2015. Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit în sarcina instanței de apel să analizeze legătura cauzală directă și necesară, cerută pentru existența unui prejudiciu cert, prin raportare expresă la hotărârea AGEA nr. 1 din 04.11.2015, prin care s-a decis schimbarea sistemului de administrare dintr-un sistem dualist într-un sistem unitar, ceea ce presupunea desființarea consiliului de supraveghere și a funcției deținute anterior de recurentul-reclamant. Având în vedere faptul că hotărârea menționată produce efecte juridice, nefiind supusă verificării instanței, nici sub aspectul legalității și nici al oportunității, instanța de apel în mod corect a analizat-o din perspectiva stabilirii legăturii cauzale între faptă și prejudiciu. Înalta Curte constată că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată desființarea funcției recurentului prin schimbarea sistemului de administrare din dualist în cel unitar reprezintă o împrejurare determinantă în stabilirea legături de cauzalitate între revocarea din funcție și prejudiciul invocat, întrucât nu se poate stabili o legătură de tip cauză efect. Verificând măsura revocarii intempestive și nejustificate a mandatului recurentului din funcția de membru în consiliul de supraveghere al intimatei prin raportare la împrejurarea determinată de desființarea funcției urmare a reorganizării sistemului de administrare, nu se poate stabili că neîncasarea remunerației invocate de recurent ar fi cauzată de revocarea din funcție, ci dimpotrivă, de încetarea funcției acestuia. În egală măsură și în situația ipotetică a lipsei revocării mandatului recurentului, cauza pentru neîncasarea remunerației o reprezintă încetarea funcției potrivit reorganizării sistemului de administrare al societății intimate, operațiune care nu poate fi supusă verificării, contrar celor susținute de recurent. Contrar celor susținute de recurent, despăgubirea solicitată constă în remunerația de care a fost lipsit acesta prin revocarea din funcție iar pentru a fi acordată este necesar a se verifica certidudinea sumelor invocate și dacă sunt cauzate de măsura revocării, potrivit îndrumărilor obligatorii date prin decizia de casare în temeiul art. 501 C. proc. civ. Criticile recurentului privind faptul că acțiunea intimatei de a schimba sistemul de administrare a fost deliberată pentru a înlătura culpa intimatei, nu poate fi analizată întrucât instanța nu a fost învestită cu cerere de verificare a legalității și oportunității măsurii de reorganizare a societății intimate. De asemenea, criticile recurentului privind interpretarea și aplicarea greșită a art. 1532, art. 1533 și art. 2032 C. civ., prin raportare la art. 501 din același cod privind acordarea daunelor interese constând în valoarea bonusului de performanță și a cheltuielilor de judecată, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate. Referitor la bonusul de performanță, Înalta Curte reține că prin decizia instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost admis apelul reclamantului, a fost schimbată sentința instanței de fond și fost admisă în parte acțiunea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 359.844 Euro, în RON, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu titlu de daune-interese, mai puțin contravaloarea bonusului de performanță, pentru care s-a constatat că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1532 alin. (1) C. civ., nefiind cert. Împotriva acestei decizii a formulat recurs doar pârâta, astfel că dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase privind bonusul de performanță, de instanța de apel, în primul ciclu procesual, a intrat în puterea de lucru judecat. Chiar dacă a fost admis recursul pârâtei și a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată, instanța de apel în mod corect a procedat la soluționarea cauzei în limitele casării prevăzute de art. 501 C. proc. civ., reținând puterea de lucru judecat a celor dezlegate în primul ciclu procesual privind bonusul de performanță. Totodată, criticile recurentului privind încălcarea limitelor casării de către instanța de apel potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prin justificarea revocării din perspectiva desființării funcției, deoarece instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a statuării privind caracterul nejustificat și intempestiv al revocării, sunt nefondate. În cauză nu se poate reține o încălcare a limitelor casării de către instanța de apel potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter obligatoriu analiza în rejudecare a legăturii de cauzalitate între revocarea mandatului și prejudiciul constând în remunerațiile de care a fost lipsit recurentul din perspectiva hotărârii AGEA din 04.11.2015, prin care s-a decis schimbarea sistemului de administrare dintr-un sistem dualist într-un sistem unitar, cu consecința desființării funcției deținute anterior de reclamant. Astfel, se constată că instanța de apel a analizat legătura cauzală și a reținut că neîncasarea remunerației nu este determinată de revocarea mandatului, ci de încetarea funcției acestuia, nefiind astfel încălcate regulile de procedură prevăzute la art. 501 alin. (3) C. proc. civ. În consecință, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dipozițiile art. 1532, art. 1533 și art. 2032 C. civ., prin raportare la regulile de procedură prevăzute la art. 500 și 501 alin. (3) din același cod, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la criticile recurentei privind cheltuielile de judecată, instanța de apel în mod corect a obligat reclamantul la plata acestora aplicând corect dispozițiile art. 453 C. proc. civ., deoarece a constatat că prin soluția de respingere a apelului reclamantului și de admitere a apelului pârâtei cu consecința respingerii acțiunii formulate, reclamantul este în culpă procesuală. Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1407 A din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.