ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 766/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.047.970,05 RON, reprezentând penalități calculate până la data de 24 martie 2017, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data de 22 martie 2017, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, 1350, 1538 și urm. C. civ. și art. 194 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1465/2019 din 30 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus majorarea onorariului expertului contabil C. cu suma de 4.000 de RON, care va fi suportată în mod egal de către părți (fiecare pentru cuantumul de 2.000 de RON), a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 230A din 12 martie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâtă B. S.A..

A admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

A respins ca neîntemeiate cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Recurenta-pârâtă susține că soluția pronunțată de instanța de apel este parțial nelegală, strict în privința respingerii apelului declarat împotriva considerentelor.

Argumentația în drept a recursului care impune admiterea recursului a fost structurată pe două critici.

Prima critică vizează considerentele instanței referitoare la graficul de livrare, recurenta-pârâtă susținând că încalcă art. 22 alin. (2), art. 273 C. proc. civ. și art. 1266 și art. 1267 C. civ., din acest punct de vedere fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Se arată că prima instanță a înlăturat considerentele pârâtei privind existența unui grafic de livrare. Apelul declarat împotriva acestui considerent a fost respins.

Recurenta critică motivarea instanței de apel, potrivit căreia graficul de livrări nu a fost transmis părții contractante la adresa de e-mail menționată în art. 17 din convenția părților.

Acest considerent este lipsit de relevanță, faptul că adresa de e-mail de pe care s-a făcut comunicarea graficului nu este cea indicată în contract având în vedere că intimata este cea care a transmis către pârâtă graficul de livrări.

Acest element rezultă din anexa 4 din opisul depus de pârâtă la dosarul de fond, în mod greșit instanța de apel nu a atribuit nicio conotație faptului că reprezentatul A. este persoana care a transmis graficul de livrări de pe o altă adresă decât cea indicată în contract. Practic instanța a acceptat invocarea propriei culpe de către reclamantă, care a transmis pârâtei de pe adresa de e-mail a reprezentantului legal, în loc să utilizeze adresa indicată în contract, pentru ca apoi A. să invoce acest element în sprijinul poziției sale.

Procedând în această manieră, recurenta susține că a fost încălcat art. 273 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În privința considerentului care se referă la lipsa semnăturii înscrisului din partea reprezentantului legal, recurenta-pârâtă arată că e-mail-ul provenea de la intimată, născându-se astfel prezumția că graficul anexat reprezenta manifestarea voinței sale.

Deși a reținut incidența art. 273 C. proc. civ., instanța de apel l-a interpretat în mod eronat. Norma prevede necesitatea ca înscrisul sub semnătură privată să fie recunoscut de partea căreia îi este opus sau să fie considerat ca fiind recunoscut. Rezultă că graficul de vânzări, materializat prin înscrisul în discuție, este considerat recunoscut câtă vreme acesta emană de la A., dar intimata nu l-a contestat.

Instanța ar fi putut din oficiu să pună în vedere reclamantei să indice dacă a existat o altă variantă a graficului de livrare sau să dispună administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Or, se arată că aceste obligații ale instanței au fost încălcate. În acest context, se susține că au fost încălcate de către instanța de apel prevederile art. 273 C. proc. civ., precum și cele ale art. 22 alin. (2), ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În privința considerentului care privește incidența dispozițiilor art. 20 alin. (4) din contract, instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea acestui articol din contract cu privire la graficul de livrare, în condițiile în care contractul nu a cuprins o altă înțelegere a părților referitoare la termenele de livrare.

Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1267 C. civ., ce stabilesc necesitatea interpretării coroborate a clauzelor contractuale, precum și cele ale art. 1266 C. civ., potrivit cărora, contractul se interpretează după voința concordantă a părților, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la considerentul instanței de apel prin care se reține presupusa contradicție între anexele 2 și 4 la Contract și graficul de livrări, raportat la art. 1266 și art. 1267 C. civ., instanța trebuia să ia în considerare conținutul anexei 2 la contract care cuprindea indicarea prețurilor produselor ce formau obiectul acestuia și conținutul anexei 4 cantitățile agreate contractual și graficul de livrare ce conținea o defalcare a livrării produselor, pe luni.

Procedând în sens contrar instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A doua critică adusă deciziei recurate privește considerentele instanței referitoare la aplicarea Legii nr. 150/2016 care încalcă dispozițiile acestui act normativ, ale art. 78 din Constituție, ale art. 1556 C. civ., art. 22 alin. (2) și art. 273 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Considerentul instanței de apel cu privire la aplicarea în timp a Legii nr. 150/2016, potrivit art. 6 C. civ. este nelegal, dispozițiile legii menționate fiind de imediată aplicare.

Conform art. 78 din Constituție, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare în trei zile de la publicare, astfel încât era necesară adaptarea contractului cu noile dispoziții ale Legii nr. 150/2016 de modificare a Legii nr. 321/2009, care interziceau facturarea/refacturarea serviciilor de către beneficiar în favoarea furnizorului.

Pentru elementul facturării/refacturării trebuia aplicată legea în vigoare la momentul la care aceasta s-a produs, deci Legea nr. 150/2016 de la momentul intrării sale în vigoare, raportat la interdicția inclusă în acest act normativ.

De asemenea, obligația de renegociere rezultă din prevederile art. 19.2 din contract, iar nu prin modificarea legislativă.

Respingând criticile pârâtei referitoare la cele mai sus menționate, instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 150/2016 care interziceau facturarea/refacturarea serviciilor, precum și pe cele ale art. 78 din Constituție, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește considerentul care se referă la notificarea pentru inițierea renegocierii contractului, recurenta arată că la momentul transmiterii e-mailului cu proiectul noului contract, contractul era în vigoare, invitația de renegociere fiind transmisă la data de 10 octombrie 2016, înăuntrul perioadei contractuale.

Ca atare este relevantă data până la care pârâta avea obligația de a comanda cantitățile de înghețată menționate în anexa 4, în acest mod instanța de apel încălcând prevederile art. 1556 C. civ. privind excepția de neexecutare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește considerentul privind transmiterea notificării pentru renegocierea contractului la o altă adresă de e-mail decât cea menționată la art. 17 din convenția părților, recurenta susține că sunt relevante argumentele prezentate anterior.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, înlăturarea considerentelor indicate în Secțiunea a II-a și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul argumentelor expuse în motivele de recurs.

La 11 august 2020, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 16 septembrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susținerilor ca nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 3 noiembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 25 martie 2021.

În raport cu invocarea, de către recurentă, a excepției lipsei de interes în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor aspecte:

Prin notele scrise, transmise prin e-mail la 25 martie 2021, recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei de interes față de împrejurarea că recursul promovat a vizat doar considerentele deciziei din apel, iar reclamanta nu a exercitat calea extraordinară de atac a recursului.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Conform art. 458 C. proc. civ.:

"Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (…)".

În cauză, se constată că obiectul recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. este reprezentat de decizia civilă nr. 230A din 12 martie 2020, prin care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 și a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

În raport cu cele evocate, Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes în promovarea prezentului recurs, de către recurentă este inadmisibilă, aceasta neputându-și invoca propria lipsă de interes, chiar dacă intimata nu a declarat recurs.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prima critică vizează considerentele instanței referitoare la graficul de livrare, susținând că încalcă art. 22 alin. (2), art. 273, precum și art. 254 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța trebuia să dispună din oficiu, administrarea probei cu interogatoriu, ceea ce în opinia recurentei ar atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 5 C. proc. civ.

Critica formulată, în temeiul acestui motiv de recurs, este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează aplicarea greșită sau încălcarea unor norme de drept procesual, ci exclusiv de drept material.

Astfel, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei privind încălcarea art. 22 alin. (2) si art. 254 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona, din oficiu, probe pe care nu le-au propus și administrat în condițiile legii, în contextul în care, recurenta nu a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantei prin întâmpinare, or, potrivit art. 205 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 194 lit. e) și art. 355 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi încuviințat, interogatoriul persoanei juridice trebuia să fie comunicat în prealabil, împreună cu întâmpinarea formulată în cauză.

Așadar, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă din examinarea criticilor din recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea apelului.

În acest context, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 273 C. proc. civ., aspect ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece în opinia sa, ar fi lipsit de relevanță faptul că adresa de e-mail de pe care s-a făcut comunicarea graficului nu ar fi fost cea indicată în contract având în vedere Anexa 2 la întâmpinarea din dosarul de fond.

Tot în același context, se susține că instanța de apel, în interpretarea clauzei 20.4 din contract, a încălcat prevederile art. 1.266, 1.267 C. civ. privind necesitatea interpretării clauzelor contractuale în acord cu voința concordantă a părților.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 273 C. proc. civ. de către instanța de apel, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta nu vizează o chestiune de nelegalitate, ci de apreciere a probatoriului, astfel că nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

De asemenea, se reține că această critică privind pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 273 C. proc. civ., din perspectiva motivului de casare de la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că este nefondată, întrucât aceste prevederi au în vedere ipoteza în care hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu încălcarea unei norme de drept procesual.

Totodată, se constată că recurenta a criticat modul în care instanța de apel a apreciat concludența unei probe în contextul întregului probatoriu administrat, chestiune ce nu poate forma obiectul unei analize a instanței de recurs, aspect corect reținut de instanța de apel, cu privire la faptul că reclamanta nu și-a asumat graficul de livrări, fiind vorba despre o corespondență internă anterioară încheierii contractului.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 1.266 - 1.267 C. civ., recurenta susține că instanța de apel ar fi încălcat normele de interpretare, întrucât art. 20.4 din contract ar fi fost, în opinia sa, inaplicabil aspectelor nereglementate prin contract, iar graficul de livrare ar fi vizat întocmai o astfel de chestiune.

Această critică se constată că este nefondată, întrucât modul în care instanțele au interpretat prevederile contractuale reprezintă un aspect ce vizează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, iar instanța de apel a procedat la o interpretare corectă, în acord cu voința concordantă a părților de la momentul încheierii contractului care au convenit că nu există aspecte referitoare la contract și înțelegerea părților care să nu fi fost reglementate contractual, or graficul de livrări este un document ante-contractual care nu a mai fost preluat în contract, și prin urmare a fost exclus de la înțelegerea părților.

În acest sens, se constată că aceste prevederi contractuale sunt în contradicție cu graficul de livrări menționat de recurentă, astfel încât respectivul înscris are valoarea unui document din faza precontractuală, înlăturat de la aplicare conform art. 20 alin. (4) din contract, care stipulează ferm că prezentul contract reflectă întreaga voință și înțelegere a părților, înlocuind orice alte acorduri precontractuale anterioare, documente sau negocieri între părți.

Așadar, aceste aspecte invocate de recurentă și întemeiate pe existența graficului de livrări neînsușit de către reclamantă, atestă faptul că hotărârea atacată nu conține considerente greșite în această privință, fiind în mod corect înlăturate apărările pârâtei ce vizau această chestiune.

Intr-un alt considerent criticat, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 78 din Constituția României și art. 3 din contract, atunci când a considerat că Legea nr. 150/2015 nu conține dispoziții tranzitorii, devenind aplicabilă regula generală în legătură cu aplicarea în timp a legii civile, adică a prevederilor art. 6 C. civ.

În acest context, se reține cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de renegociere a contractului, în condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 150/2016, că instanțele au apreciat în mod corect netemeinicia excepției de neexecutare în raport cu această apărare a pârâtei, având în vedere că actul normativ evocat se aplică doar pentru viitor, de la intrarea sa în vigoare, iar nu și retroactiv, pentru contractele încheiate mai înainte de intrarea în vigoare a legii.

Așadar, această susținere este nefondată, întrucât aplicând regula generală de la art. 6 C. civ., instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 78 din Constituție și, așa cum au reținut instanțele, dispozițiile Legii nr. 150/2016 nu erau de imediată aplicare efectelor juridice ale unui act juridic încheiat anterior intrării acestora în vigoare, în absența unor dispoziții tranzitorii care să stipuleze în mod expres aplicarea retroactivă a prevederilor Legii nr. 150/2016.

Totodată, trebuie reținut faptul că Legea nr. 150/2016 nu conține dispoziții tranzitorii, iar acest aspect nu determină concluzia aplicării imediate a acesteia, ci aplicarea regulii generale în legătură cu aplicarea în timp a legii civile, respectiv a prevederilor art. 6 C. civ.

În ceea ce privește încălcarea art. 3 din contract, se constată că nu reprezintă o normă de drept material, astfel că o eventuală încălcare a unei prevederi contractuale nu echivalează cu încălcarea unei norme de drept material și prin urmare nu poate forma obiectul analizei de legalitate specifice recursului.

De asemenea, se susține că instanța de apel, ar fi încălcat prevederile art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare atunci când a reținut că notificarea pentru inițierea renegocierii contractului a fost transmisă de către cumpărător furnizorului la 10 octombrie 2016, adică la o dată ulterioară datei de 1 octombrie 2016, când se impunea a fi îndeplinită obligația de comandare a întregii cantități de produse, precum și prevederile art. 273 C. proc. civ., considerând că notificarea privind renegocierea contractului ar fi fost transmisă la o altă adresă de e-mail decât cea din contract.

Având în vedere că notificarea pentru renegocierea contractului a fost transmisă reclamantei la o altă adresă de e-mail decât cea menționată la art. 17 din convenția părților, se constată că aceasta nu a produs efectele juridice urmărite, întrucât nu este certă recepționarea ei de către reprezentantul societății destinatare.

În acest context, se constată că cerințele cumulative prevăzute de art. 1556 C. civ. nu sunt îndeplinite, în acest sens, fiind lipsit de relevanță faptul că, la data transmiterii invitației pentru renegociere, contractul era încă în vigoare, deoarece soluția de înlăturare a acestei apărări s-a întemeiat pe ideea neîndeplinirii cerințelor legale pentru invocarea excepției de neexecutare, iar nu pe ideea încetării raporturilor contractuale.

Din această perspectivă, criticile recurentei se constată că sunt nefondate, întrucât recurenta nu a arătat modul în care instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 1556 C. civ., întrucât contrar susținerilor sale, instanța nu a respins această critică întrucât ar fi considerat contractul încetat la data transmiterii notificării de renegociere, ci a respins excepția de neexecutare invocată sub acest aspect, deoarece obligația de a comanda întreaga cantitate de produse preceda ca ordine de executare obligația de renegociere prin raportare la data la care a fost transmisă notificarea, sens în care se constată că instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor evocate.

Așadar, considerentele care au condus la înlăturarea apărării invocate de pârâtă privind neexecutarea obligației de renegociere a contractului, în aplicarea prevederilor Legii nr. 150/2016, se constatată că sunt corecte, astfel că criticile evocate pe aceste aspecte nu vor fi primite.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Totodată, se reține că la instanța de fond cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a fost respinsă ca neîntemeiată, iar admiterea apelului pârâtei a vizat doar acordarea cheltuielilor de judecată, așa încât și din această perspectivă motivele de recurs astfel cum au fost formulate nu au putut fi primite.

Referitor la cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 9.678,4 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 80-83 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei A. suma de 9.678,4 RON, constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimatei A., suma de 9.678,4 RON, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă excepția lipsei de interes invocată de recurentă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta B. S.A. la plata sumei de 9.678,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.