Decizia nr. 955/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3000/2018 a Judecătoriei Sectorului 1

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul FRC a declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Cererea de recurs debutează cu o expunere pe scurt a istoricului litigiului urmată de reproducerea anumitor considerente ale instanței de apel, față de care recurentul formulează anumite critici de nelegalitate întemeiate pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorul recursului susține ca decizia recurată nu este motivată, pentru următoarele argumente: a) Curtea de apel nu a justificat soluția de obligare la plata către reclamantă a dobânzii legale calculată de la data de 03.01.2017 și până la data plății efective, nefăcând nicio referire la dobândă în considerente. Mai mult, recurentul susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra nivelului dobânzii și a formulei de calcul, în raport cu dispozițiile legale prevăzute la art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2003, art. 21 din Legea nr. 72/2013 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, indicate prin întâmpinarea la apel, în cuprinsul căreia recurentul arată că a explicat motivele pentru care a considerat că cererea intimatei asupra dobânzii, este, în principal, nefondată, iar în subsidiar, a arătat care este formula de calcul pe care o consideră corectă și normele aplicabile. b) În considerentele deciziei recurate nu se reține niciun temei juridic referitor la valabilitatea situațiilor financiare analizate, ci se fac doar supoziții, instanța de apel ajungând la concluzia că doar organul fiscal poate aprecia asupra valabilității unor documente financiare și că inadvertența pe care pârâtul a constatat-o este doar o eroare materială. Subliniind faptul că acesta este principalul argument al soluției de admitere a apelului, autorul recursului apreciază că instanța de apel avea îndatorirea să arate baza legală a cărei aplicare a condus la concluzia valabilității situațiilor financiare și la lipsa de competență a pârâtului în a aprecia asupra legalității acestor înscrisuri în baza cărora se acordă contragaranția. Din perspectiva celor evocate anterior, recurentul apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se justifică și prin aceea că decizia atacată nu cuprinde toate elementele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire, în mod special, la motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, la expunerea motivelor pentru care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului susține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția, întrucât situațiile financiare nu sunt valabile și, în consecință, nu poate fi considerat îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la faptul ca beneficiarul să nu se afle "în stare de dificultate". În acest sens, recurentul susține că decizia din apel este dată încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1), art. 28 alin. (10), (11) și (13) și art. 30 din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 185 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990, deoarece instanța de apel nu a analizat deloc aceste prevederi, cu toate că la dosar se află opinia M.F.P. care precizează clar că Fondul Român de Contragarantare, în baza atribuțiilor legale, nu trebuie să se limiteze la informații care să ateste depunerea situațiilor financiare anuale la M.F.P., putând solicita societăților situații financiare anuale semnate de persoanele prevăzute de lege și că publicarea pe site-ul M.F.P. a unor indicatori din situațiile financiare nu exclude posibilitatea ca Fondul Român de Contragarantare să solicite orice informații pe care le consideră necesare pentru a se asigura de realitatea informațiilor furnizate. În acest context, se arată că modalitatea de bază prin care FRC se poate asigura de realitatea informațiilor furnizate de către societatea beneficiară este aceea ca situațiile financiare să respecte dispozițiile legale și ca atare să fie semnate de persoanele pe care legea le prevede. Reiterând aspectele esențiale ale situației de fapt, recurentul apreciază considerentele deciziei ca fiind diametral opuse față de opinia Ministerului Finanțelor Publice, precum și față de art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, potrivit căruia situațiile financiare anuale se semnează de către administratorul sau persoana care are obligația gestionarii entității. Se mai arată că instanța de apel a ignorat cu totul prevederile legale, dând curs unor supoziții, precum faptul că din specimenul de semnătură al doamnei C. rezultă că aceasta a semnat documentele contabile, respectiv situațiile financiare în discuție și că dintr-o simplă eroare materială a fost consemnat numele d-lui D. la rubrica reprezentantul societății. Mai mult, se arată că, la dosarul cauzei nu există specimene de semnătură ale ambelor persoane (D. și C.) ca să se poată ajunge la o asemenea concluzie, astfel încât, verificarea semnăturilor nu poate fi luată în considerare cât timp nu s-a respectat procedura de la art. 302 C. proc. civ., fiind aspecte de natură speculativă. Recurentul mai susține că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 3 și 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea FRC, art. 1 coroborat cu pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.I.M.M.C.M.A. nr. 1364/23.12.2009 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către FRC, raportate la art. 3.1. lit. a) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și la art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010. Recurentul susține că, din analiza acestor norme, rezultă că FRC, fie direct, fie prin mandatar, poate acorda și plăti contragaranții numai IMM-urilor care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, însă, pentru a putea verifica condițiile de eligibilitate, sunt necesare anumite înscrisuri care emană de la beneficiari și care pot produce efecte juridice doar dacă respectă rigorile legii. Apreciind că interpretarea oferită de Curtea de apel cu privire la art. 8 lit. c) și art. 22 din Norma nr. 1/2010 este eronată, recurentul invocă inclusiv Decizia ÎCCJ nr. 1332/17.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, din care reproduce unele pasaje considerate relevante, concluzionând că, în lipsa unor situații financiare valabile, acestea nu pot produce efecte juridice și nu pot fi luate în considerare în analiza criteriului referitor la starea de dificultate, deoarece s-ar eluda legea. Se mai arată că, în condițiile în care, din dosarul cauzei rezultă fără putință de tăgadă că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției, întrucât criteriul de eligibilitate privind starea de dificultate nu putea fi verificat în baza unor declarații financiare care nu respectă rigorile legii, rezultă că instanța de apel nu numai că nu a aplicat legislația în materia contabilității, dar nu a interpretat în mod sistematic nici Convenția nr. 1/2010 și Norma nr. 1/2010 prin coroborarea tuturor normelor din contract, încălcând, astfel, art. 1267 C. civ. (interpretarea sistematică - clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului). Recurentul precizează că intimata a acordat contragaranția fără a verifica riguros documentele prezentate de beneficiar, cu toate că, dintr-o verificare sumară putea și trebuia să constate că situațiile financiare ale exercițiilor financiare pe anii 2009 și 2010 nu întruneau cerințele legale de validitate, întrucât erau semnate de alte persoane decât reprezentantul legal, persoana care a semnat situațiile financiare susmenționate neavând împuternicirea adunării generale a asociaților pentru a reprezenta societatea în relațiile cu terții, și nici societatea nu a ratificat actele făcute de acesta fără mandat. În final, autorul recursului precizează care este relevanța situațiilor financiare ale beneficiarului pentru acordarea legală a contragaranției, învederând faptul că FRC preia riscul de credit, nu și riscul de fraudă și că FRC nu preia riscul operațional al Garantului.

Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat în cauză, situația de fapt potrivit căreia doamna C. "a semnat documentele contabile", având în vedere că semnătura aplicată pe cele două situații financiare este identică cu specimenul de semnătură aparținând doamnei C., astfel încât "inadvertența constatată de intimata-pârâtă în conținutul celor două situații financiare este o simplă eroare materială". Cu privire la această concluzie a instanței de apel, criticile recurentului FRC prin care tinde la o schimbare a situației de fapt în sensul de a demonstra că situațiile financiare nu ar fi semnate de reprezentantul legal - administratorul societății B. S.R.L. nu pot face obiectul analizei în recurs, fiind critici de netemeinicie. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce înseamnă că, pe calea recursului, pot fi formulate doar critici de nelegalitate. 2.2. În ceea ce privește invocarea de către recurent a nerespectării procedurii verificării de scripte prevăzute de art. 302 C. proc. civ., Înalta Curte constată că această normă de procedură nu este incidentă situației menționate anterior, întrucât doamna C. nu este parte în proces, căreia să îi fie opus un înscris sub semnătură privată, pe care eventual să îl recunoască. În plus, chiar și verificarea înscrisului conform procedurii prevăzute de art. 301-303 C. proc. civ. poate fi făcută de instanță prin simpla comparare a scrierii și semnăturii de pe înscrisul contestat cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate. Prin urmare, nu poate fi reținută nicio nelegalitate de ordin procedural din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 302 C. proc. civ. 2.

Pornind de la situația faptică premisă reținută de instanța de apel, conform căreia semnătura aplicată pe cele două situații financiare aparține reprezentantului legal al societății, rezultă în mod evident că au fost respectate prevederile art. 10 alin. (1), art. 28 alin. (13) și art. 30 din Legea contabilității nr. 82/1991 și ale art. 185 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990, situațiile financiare fiind valabil întocmite. În esență, criticile de nelegalitate formulate de recurent cu referire la normele anterior indicate se fundamentează pe o situație de fapt diferită de cea reținută de instanța de apel, însă acest demers nu este în acord cu reglementarea recursului de la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. 2.

Referitor la considerentul din decizia de apel potrivit căruia "valabilitatea unor astfel de documente cum sunt situațiile financiare poate fi apreciată numai de organul fiscal la care au fost depuse, și nu de Fondul de Contragarantare", Înalta Curte constată că, în condițiile în care instanța a reținut semnarea valabilă a situațiilor financiare de către reprezentantul legal al societății, considerentul amplu criticat de recurent din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (nemotivare în drept) și pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material indicate în memoriul de recurs) este unul supraabundent (care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii). Prin urmare, criticile recurentului privind acest considerent sunt lipsite de relevanță și nu ar putea duce la casarea deciziei, din moment ce argumentul principal și esențial pentru care instanța de apel a reținut valabilitatea situațiilor financiare, pe baza cărora s-a efectuat analiza indicatorilor de dificultate ai societății și a criteriilor de eligibilitate, a fost acela că semnătura aplicată pe cele două situații financiare aparține reprezentantului legal al societății. 2.

Este întemeiat, însă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., constând în lipsa din decizia recurată a vreunui considerent referitor la dobânda legală la plata căreia a fost obligată pârâta. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța de apel a omis să arate motivele de fapt și drept pentru care a admis capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală și să analizeze apărările pârâtului FRC formulate prin întâmpinarea la apel, referitoare la cuantumul dobânzii legale solicitate, respectiv incidența prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. 2.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât FRC, va casa în parte decizia civilă nr. 1529A din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, numai cu privire la dobânda legală. Vor fi menținute dispozițiile deciziei atacate prin care a fost admisă cererea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 440.282,17 RON reprezentând contragaranție, ca urmare a înlăturării motivelor de recurs referitoare la capătul principal de cerere. Cu ocazia rejudecării, în funcție de soluționarea capătului accesoriu privind dobânda, instanța de apel se va pronunța și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzător pretențiilor admise.