ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 922/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3794 din 19 decembrie 2019, a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității și acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția inadmisibilității, s-a apreciat că principiul invocat de în susținere, anume electa una via non datur recursus al alteram trebuie aplicat pentru împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței, or cele două instanțe (prezenta și cea unde reclamanta s-a înscris la masa credală) sunt sesizate cu cereri diferite, neexistând riscul pronunțării unor soluții contradictorii.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile pentru a se dispune restituirea garanției acordate, în temeiul plății nedatorate, plata efectuată de reclamantă a fost în mod cert făcută cu intenția de a se elibera de obligația pe care și-a asumat-o prin Convenție și Scrisoarea de garantare, ambele acte valabile la data formulării cererii de față, iar prin decizia sa, Curtea de Conturi nu a invalidat înțelegerea părților, obligația Fondului prevăzută la art. 7.4. din Convenție, de plată a garanției rămânând valabilă, în lipsa intervenirii uneia dintre situațiile prevăzute de art. 5.7. din aceeași Convenție, respectiv art. 19 din Scrisoare.

Totodată, s-a susținut că aspectele teoretice cu privire la natura constatărilor Curții de Conturi reținute prin decizia nr. 19/2019 din 9 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii sunt valabile și în speță, iar aprecierile Curții de Conturi cu privire la eventuala neîndeplinire a obligațiilor de către Bancă nu îi pot fi opozabile; mai mult, nu poate fi vorba nici despre o eroare scuzabilă în cauză, pentru că reclamanta trebuia să se afle în eroare la momentul efectuării plății, or, în speță, plata a fost făcută în luna decembrie 2011 și "eroarea" a intervenit în opinia reclamantei abia la data emiterii deciziei Curții de Conturi din 14 ianuarie 2013.

Câtă vreme Convenția și Scrisoarea nu au fost desființate, prima instanță a considerat că nu există niciun temei pentru a se dispune restituirea garanției, apărările pârâtei în acest sens fiind fondate; datoria reclamantei exista din punct de vedere juridic la momentul plății, decizia de aprobare a plății către A. neputând fi considerată că "nu a existat niciodată", neexistând niciun temei pentru ca părțile să fie puse în situația anterioară, cum susține reclamanta.

Curtea de apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 341 de la 26 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN, cu motivarea că obligația de plată este întemeiată pe scrisoarea de garantare nr. 827/28.10.2010, prin care reclamantul s-a angajat să garanteze în mod expres, irevocabil și necondiționat, în procent de 56,20% (în limita sumei maxime de 691.260 RON) linia de credit de 1.230.000 RON cu termen de rambursare 22 septembrie 2011, iar scrisoare de garantare era valabilă până la 6 octombrie 2011.

Având în vedere că beneficiarul debitor S.C. B. S.R.L. nu și-a onorat obligațiile de plata izvorâte din contractul de credit, pârâta a declarat creditul exigibil anticipat, procedând la executarea garanțiilor, inclusiv garanția acordată de C.. prin scrisoarea de garantare nr. 827/28.10.2010.

Invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 2321 alin. (3) teza a II-a din C. civ. cu privire la existența unui caz de abuz sau fraudă vădită în ceea ce privește scrisoarea de garanție este neîntemeiată, deoarece dispozițiile art. 2321 din C. civ. nu sunt în mod evident aplicabile, intrând în vigoare ulterior încheierii scrisorii de garantare. În plus, nu rezultă din nicio probă administrată în cauză existența vreunui caz de abuz sau de fraudă la momentul încheierii scrisorii de garanție, iar prin decizia sa Curtea de Conturi nu a invalidat înțelegerea părților, obligația reclamantului prevăzută la art. 7.4 din Convenția de plată a garanției rămânând valabilă, în lipsa intervenirii uneia dintre situațiile prevăzute de art. 5.7. din aceeași Convenție, respectiv art. 19 din Scrisoare, înțelegerea părților fiind valabilă și continuând să producă efecte.

Cu privire la natura scrisorii de garanție, anume cea a unei fideiusiuni și nu a unei scrisori de garanție, s-a considerat ca fiind lipsită de relevanță calificarea sau interpretarea dată de către reclamant acesteia, întrucât nu conduce la înlăturarea obligației asumată față de pârâtă și prima instanță a stabilit în mod indubitabil că nu este vorba despre o plată realizată din eroare, ci că aceasta a fost efectuată de către reclamantă cu intenția de a se elibera de obligația pe care și-a asumat-o prin convenție și scrisoarea de garantare.

Împotriva aceste decizii a formulat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și modificată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea motivelor de nelegalitate, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile privind plata nedatorată, în cauză lipsind raportul juridic care legitimează plata, prin prisma normelor legale incidente în cauză, precum și a clauzelor contractuale; astfel, deși plata s-a efectuat în baza scrisorii de garantare nr. 827 din 28 octombrie 2010, având în vedere faptul că aceasta a fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale, s-a apreciat că este lipsită de efecte juridice, ca o aplicare a principiului "fraus omnia corrumpit", aprobarea plății garanției către A. S.A. a fost făcută cu eludarea normelor legale care setează obiectul de activitate al C. și înscrisul intitulat "scrisoare de garantare" nr. 827 din 28 octombrie 2010 nu are natura juridică a unei scrisori de garanție, ci a unei fideiusiuni, obligația de a achita datoria debitorlui trebuind să aibă un caracter accesoriu și subsidiar în raport cu obligația principală.

Mai mult, plata s-a făcut din eroare, întrucât la data efectuării plății, reclamantul (solvensul) s-a aflat în eroare cu privire la situația de fapt și de drept, iar aceasta este determinantă, în sensul că, în lipsa acestei erori, plata nu s-ar fi efectuat către accipiens.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 14 aprilie 2022, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De altfel, deși prin motivul de recurs se invocă eludarea statutului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., nu se arată în concret legătura dintre norma încălcată și pretinsa plată nedatorată, mai precis în ce măsură o încălcare a propriului statut al reclamantului ar putea da naștere unei obligații unei obligații de restituire din partea pârâtei, cu atât mai mult cu cât motivarea recursului este structurată în sensul reluării întocmai a criticilor invocate prin cererea de apel.

Scrisoarea de garantare nr. 927 din 28 octombrie 2010 este în vigoare și produce efecte, recalificarea acesteia neconducând la înlăturarea obligației de plată a garanției asumată de reclamant; este de menționat că sub imperiul C. civ. de la 1865 scrisoarea de garanție nu beneficia de o reglementare proprie, motiv pentru care părțile au convenit să stabilească drepturile și obligațiile care le revin prin intermediul unor contracte nenumite, care se completau, după caz, cu dispozițiile C. civ. și cele ale codului commercial referitoare la fideiusiune.

În ceea ce privește eroarea în care s-a aflat Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., se constată că obligația acestuia este valabilă, nefiind invocată niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 5.7 din convenție, respectiv art. 19 din scrisoare și a fost efectuată cu intenția de a se elibera de obligația asumată prin convenție și prin scrisoare.

În mod corect s-a reținut prin decizia apelată că între Curtea de Conturi și entitatea controlată se stabilesc raporturi de drept financiar, specific dreptului public, distincte de raporturile de drept privat dintre acestea și alte persoane de drept privat, cum este pârâta; reclamantul nu se poate prevala de conținutul actelor emise de Curtea de conturi pentru a obține restituirea plății efectuate în baza unor acte juridice care nu au fost desființate, constatarea validității acestora fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către pârâta A. S.A, în sumă de 12.896,79 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform documentelor justificative existente la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 341 din 26 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul - reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 12.896,79 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2022.