ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1842/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 martie 2018 sub dosar nr. x/2018 reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM) în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata contragaranției în valoare de 810.562,70 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă contragaranției de 810.562,70 RON, calculată de la data de 11 mai 2016 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data de 11 februarie 2016 - data adresei Fondului nr. RG 5589, prin care acesta a transmis toate documentele prevăzute convențional) și până la data plății integrale a contragaranției, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, ale H.G. nr. 2105/2004, ale H.G. nr. 1211/2001 și ale O.G. nr. 13/2011, dispozițiile art. 1270, art. 1523 si art. 1535, art. 2009 si urm. și art. 2280 și urm. C. civ., dispozițiile art. 192 - art. 455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1208 din 7 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A..

Prin decizia civilă nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. împotriva sentinței civile nr. 1208 din 7 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A..

Prin recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea apelului astfel cum a formulat, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În acest context, se susține că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările reclamantei cu privire la respectarea de către aceasta a mandatului acordat conform Anexei CI la Convenția nr. 1/2012, precum și cu privire la analiza efectuată, conform art. 4.1. la Norma 1/2012.

In primul rând, recurentul arată că instanța nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul contragaranției se afla în stare de insolvență prezumată, ci a fost învestită să constate dacă intimata a respectat sau nu prevederile din Convenție atunci când a refuzat plata contragarantiei și, dacă a probat faptul că reclamanta a încălcat mandatul primit conform Anexei C1.

În acest context, se susține că instanța nu motivează de ce prevederile art. 1481 (1) si art. 1518 C. civ., care prevăd că "debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis." și "debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale", nu ar fi aplicabile în prezenta cauză.

In concret, instanța omite să argumenteze elementul esențial al speței și anume, când și cum anume a intervenit culpa reclamantei în executarea mandatului potrivit Convenției nr. 1/2012 și, implicit incidența răspunderii contractuale a reclamantei și de ce este justificat refuzul de plată a contragarantei întemeiat pe o decizie a Curții de Conturi emisă în urma controlului efectuat la FRC, document care nu este opozabil FNGCIMM.

Fundamentul motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 (1) lit. b) C. proc. civ., așa încât, motivarea hotărârii nu trebuie să se rezume doar la înșiruirea elementelor de fapt, astfel cum a procedat instanța de apel în decizia atacată, ci să răspundă în drept la argumentele părților, astfel încât să se desprindă într-un mod logic și convingător soluția din dispozitiv.

Într-o altă critică, recurentul susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, se susține nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1170.1266-1268,1270 și 1272 din C. civ. în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau constituie o aplicare greșită a normelor de drept material astfel că în prezenta cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul consideră că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1270 din C. civ. la momentul stabilirii obligațiilor asumate de recurent, stabilind în mod nelegal că pentru verificarea existentei stării de dificultate a beneficiarului avea obligația de efectua o analiză a situației financiare a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvență prezumată, care în opinia instanței de apel "ar califica IMM-ul ca fiind în dificultate".

Raportat la aceste aspecte și potrivit tuturor documentelor prevăzute convențional beneficiarul nu era societate în dificultate, respectiv A.: (i) nu a pierdut mai mult de 1/2 din capitalul social în ultimii 2 ani; (ii) nici mai mult de 1/4 din acest capital în ultimele 12 luni și, în conformitate cu bilanțurile contabile din 31 decembrie 2009 și 31 decembrie 2010; (iii) nu este subiect al unei proceduri de insolvență, conform extrasului din Buletinul Procedurilor de Insolvență din 24 noiembrie 2011 (unde nu figura ca fiind societate în insolvență).

Recurentul apreciază că din interpretarea coroborată și sistematică a prevederilor art. 4.1. si 8.3 din Norma 1/2012, respectiv din Anexa CI "Conținutul mandatului" și din Anexa CI" Criterii de verificare a eligibilității, precum și a prevederilor art. 3.1. și 3.3.1. din Convenția 149 din 2011 semnată cu Banca Finanțatoare, precum si din clarificările transmise de FRC prin adresa nr. x/25.06.2012, înregistrată la sediul recurentei cu nr. x/28.06.2012, concluzia care se impune este cu totul diferită decât cea la care a ajuns instanța de apel.

În acest sens, se arată că o întreprindere este în dificultate, când face obiectul procedurii colective de insolvență, or, art. 26 (1) din Legea nr. 85/2006 stipulează că procedura începe pe baza cererii introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, iar conform art. 33, alin. (4), judecătorul sindic stabilește starea de insolvență și deschide printr-o sentință procedura generală.

Astfel, fără o sentință de deschidere a procedurii insolventei, societatea nu poate fi încadrată în categoria "întreprinderi în dificultate", iar în speța de față, raportat la momentul acordării contragaranției, aceasta nu se regăsește într-o astfel de situație.

In cazul beneficiarul A. S.R.L. procedura generală a insolvenței a fost deschisă la data 21 octombrie 2013 (în dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Constanta la data de 4 septembrie 2013), ulterior datei acordării garanției (6 noiembrie 2012) cât și datei prelungirii acesteia (29 aprilie 2013), fapt ce demonstrează fără dubiu că la momentul verificării documentației necesare pentru acordarea contragaranției, beneficiarul nu se află în insolvență.

Așadar, în toate situațiile, o întreprindere aflată în dificultate este eligibilă numai în cazul în care se poate demonstra că nu se poate redresa prin resurse proprii sau cu fonduri obținute de la proprietari/acționari sau din surse de pe piață (pct. 11 Recomandare Comisie).

În acest context, se menționează că atât instanța de fond cât și cea de apel, au acceptat apărările FRC și au respins cererea de chemare în judecată a reclamantului, reținând un singur aspect, și anume că prin situațiile financiare întocmite de IMM (documente pe care recurentul le-a avut în posesie la data analizării acordării contragaranției), se atesta faptul că societatea beneficiară avea datorii de peste 900.000 RON a căror scadenta depășea 90 zile, fapt ce ar duce la concluzia ca beneficiarul IMM era o societate a cărei insolvență era prezumată ca fiind vădită, ceea ce însemna, în mod evident, că unul dintre criteriile de eligibilitate (respectiv de a nu fi întreprindere în dificultate) nu era îndeplinit.

Însă, trebuie observat că deschiderea procedurii de insolvență nu presupune doar existența creanțelor (cu o anumită vechime și într-un anumit cuantum, precizate prin Legea insolvenței), ci și inexistenta lichidităților (art. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006), respectiv "insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile. Prin urmare, analiza stării patrimoniale a debitorului din perspectiva Legii nr. 85/2006, efectuată de tribunal și confirmată de curtea de apel nu este completă.

De asemenea, în ceea ce privește aspectul referitor la încadrarea debitorului beneficiar al garanției în categoria IMM, este important a fi reținute prevederile art. 3.3.1 din Convenția nr. 149/2011 semnată de recurent cu Finanțatorul B., potrivit cărora, în cazul prelungirii garanțiilor acordate în baza prezentei convenții, beneficiarul finanțării trebuie să se încadreze în categoria IMM, conform Declarației pe propria răspundere completată la data solicitării prelungirii.

In speță, s-a arătat că emiterea Confirmării de includere în plafonul de garantare s-a făcut avându-se în vedere declarația debitorului privind încadrarea în categoria IMM completată, la data solicitării prelungirii garanției.

Prin urmare, diligența practicată de recurent la acordarea garanției contragarantate a fost aceeași cu cea aplicată în cazul garanțiilor necontragarantate, în ambele situații fiind respectate fără discriminare dispozițiile art. 3.3.1 din Convenția nr. 149/2011.

În acest sens, se constată că F.N.G.C.I.M.M. nu este în culpă, respectând întocmai prevederile convenționale.

Prin întregul probatoriu depus la dosarul cauzei s-a arătat că această obligație a fost îndeplinită, fiind analizate înscrisurile impuse de către intimată, iar din acestea nu reieșea existența stării de dificultate a beneficiarului la momentul acordării contragaranției.

Atâta timp cât dispozițiile Anexei CI și C7 din Convenția 1/2012 și din Norma 1/2012 sunt legale și au fost asumate chiar de intimată în procesul semnării convenției acestea trebuiau aplicate ca atare.

Ceea ce a reținut instanța este lipsit de relevanță și conduce la concluzia că în executarea contractului intimata poate să îl modifice în mod unilateral ori de câte ori nu îi este convenabil, fără nicio consecință.

Este evident că un astfel de raționament trimite în derizoriu întreg contractul și contravine flagrant dispozițiilor art. 1170,1270 și 1272 din C. civ.

Având în vedere că după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenția 1/2012 intimata a confirmat contragaranția acordată beneficiarului A. S.R.L., rezultă fără dubiu că a constatat ca fiind suficiente demersurile efectuate de către recurent și, totodată că au fost respectate clauzele convenției cu privire la acordarea contragaranției.

In aplicarea dispozițiilor legale evocate, recurentul consideră că instanța nu poate modifica contractul după aprecierea sa, atunci când există un acord expres al părților privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor referitoare la starea de dificultate a beneficiarului final. Oportunitatea pentru care părțile au convenit documentele și modalitatea prin care se va face dovada criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului nu poate fi cenzurată de către instanță pe baza susținerilor pro causa ale intimatei.

Având în vedere aspectele prezentate, recurentul solicită instanței să observe că aspectele reținute de către instanța de apel cu privire la temeinicia refuzului de onorare a cererii de executare a contragaranției sunt netemeinice și nelegale.

Prin întâmpinarea depusă, la 16 decembrie 2020, intimatul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat în principal, anularea recursului pentru nemotivare și, în subsidiar, ca nefondat a acestuia, cu menținerea ca legală a deciziei civile nr. 467/10.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 februarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 8 martie 2021, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 23 septembrie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a răspuns motivat criticilor formulate de reclamantă, arătând argumentele pentru care înlătură criticile referitoare la opozabilitatea definiției dată "întreprinderii în dificultate", aplicabilitatea art. 4 par. 1 lit. d) coroborat cu art. 2.1. lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012 și a articolelor relevante din Legea nr. 85/2006, rolul declarației pe propria răspundere și al situațiilor financiare în verificarea acestui criteriu de eligibilitate, obligațiile prevăzute la art. 3.1, 4.1 și art. 5.1 din Convenția de contragrantare nr. 1/2012.

Mai susține recurenta că soluția este nemotivată deoarece instanța nu reține de ce este justificat refuzul de plată a contragaranției întemeiat pe o decizie a Curții de Conturi emisă în urma controlului efectuat de FRC, document care nu este opozabil FNGCIMM.

În acest context, se constată că instanța de apel a reținut refuzul la plată motivat de prevederile convenționale art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarntare nr. 1/2012, iar nu pe o decizie a Curții de Conturi.

De asemenea, se invocă faptul că instanța de apel nu a motivat soluția cu privire la momentul la care a intervenit culpa pârâtei în executarea mandatului potrivit Convenției 1/2012, deoarece aceasta nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul se afla în insolvență prezumată sau iminentă.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât culpa garantului-reclamant în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constă în aceea că a acordat contragaranția, deși nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012, aspect ce atestă faptul că hotărârea a fost motivată în raport cu normele convenționale și legale aplicabile speței.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1170, 1266-1268, 1270 și 1272 din C. civ. în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau constituie, în opinia sa, o aplicare greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește cadrul normativ privind criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a cadrului convențional și legal aplicabil în speță, reținând că, în temeiul art. 3.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul IMM-urilor care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute de Norme, reclamanta asumându-și obligația, prin art. 4.1. din aceeași convenție, de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme și să acorde contrgaranțiile IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Așadar, analizând criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, instanța de apel a constatat, prin art. 2.1 lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012, că o întreprindere se află în dificultate și atunci când întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență.

În acest sens, recurenta susține că instanța a stabilit în mod nelegal că pentru verificarea existenței stării de dificultate a beneficiarului exista obligația de a efectua o analiză financiară a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvență prezumată, invocându-se în acest sens Convenția nr. 149/2011, încheiată între recurentă și B. și o corespondență între FRC și FNGCIMM.

Din analiza prevederilor contractuale, reținute în motivarea deciziei atacate se constată că rezultă această obligație a FNGCIMM de a verifica, din situațiile financiare, dacă societatea beneficiară întrunește condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, iar mandatul pe care-1 avea recurenta o obliga în acest sens, potrivit Anexei C.1.

În acest context, se reține că în mod corect a apreciat instanța de apel că ce se înțelege prin întreprindere în dificultate nu rezultă numai din art. 3.1.1 din convenția nr. 149/2011, ci și din Norma nr. 1/2012 - ce face parte integrantă din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, astfel cum reiese din cuprinsul art. 4.1 și art. 12.8.

Așadar, potrivit art. 2.1. lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012, o întreprindere este în dificultate și atunci când întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, iar din interpretarea acestor clauze rezultă că unul din criteriile de eligibilitate vizează faptul ca IMM-ul să nu îndeplinească condițiile pentru a i se putea aplica procedura insolvenței.

În acest sens, recurenta susține că o întreprindere este în dificultate, când face obiectul procedurii colective de insolvență și că fără o sentință de deschidere a procedurii insolvenței, societatea nu poate fi încadrată în categoria "întreprinderi în dificultate", iar raportat la momentul acordării contragaranției, aceasta nu se regăsea într-o astfel de situație.

Cu privire la aceste susțineri, potrivit cărora, intimata ar fi clarificat ce înseamnă întreprindere în dificultate și că prin aceasta se are în vedere doar întreprinderile împotriva cărora s-a declanșat procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006, se constată că acestea nu pot primite, întrucât nu există atașată o astfel de corespondență emisă de intimată și oricum aceasta nu ar fi relevantă, în condițiile în care s-ar susține prin aceasta că a avut loc o modificare a normei și implicit a contractului în discuție cu privire la acest criteriu de eligibilitate și la înțelesul acestuia, având în vedere art. 12.5 din Convenția nr. 1/2012 care stipulează că prevederile acesteia pot fi modificate numai în mod explicit, prin acte adiționale, iar adresa invocată nu poate avea natura unui act adițional.

Susținerea recurentei, potrivit căreia, o întreprindere este în dificultate când face obiectul procedurii colective de insolvență, arătând că,fără o sentință de deschidere a procedurii insolvenței, societatea nu poate fi încadrată în categoria întreprindere în dificultate, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, în analiza cadrului convențional instanța de apel a constatat că "prevederea din Normă - art. 4.1 par. 1 lit. d) coroborat cu art. 2.1 lit. f) pct. III - nu impune ca împotriva IMM-ului să se fi deschis procedura insolvenței pentru a fi considerată întreprindere în dificultate întrucât acest criteriu de eligibilitate, de a nu se afla în procedura insolvenței, este stipulat separat în art. 4.1 par. 1 lit. e) din Norma nr. 1/2012. Totodată, se reține că Anexa C7 la Convenția nr. 1/2012 și Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. prevăd cele două situații - starea de dificultate deoarece firma se află în insolvență prezumată și insolvență declarată - ca fiind condiții separate de eligibilitate.

Tot în același context, recurenta susține că analiza stării patrimoniale a debitorului din perspectiva Legii nr. 85/2006, efectuată de cele două instanțe nu este completă, deoarece deschiderea procedurii insolvenței nu presupune doar existența creanțelor, ci și inexistența lichidităților.

În acest sens, se constată că susținerile recurentei vizează un alt criteriu de eligibilitate și anume declanșarea insolvenței, în timp ce motivarea respingerii plății contragaranției este dată de faptul că întreprinderea se afla în dificultate fiind în insolvență vădită, conform art. 3 pct. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2006, iar din această perspectivă, instanța a reținut corect că beneficiarul se afla în stare de dificultate și deci nu era eligibil pentru acordarea contragaranției.

Așadar, în susținerea faptului că beneficiarul se afla în stare de dificultate, instanța de apel a reținut că prin situațiile financiare întocmite de IMM se atestă că societatea beneficiară avea datorii de peste 900.000 RON a căror scadență depășea 90 zile, iar din perspectiva dispozițiilor art. 3 pct. 1 lit. a) și pct. 12 din Legea nr. 85/2006, beneficiarul IMM era o întreprindere în dificultate a cărei insolvență era prezumată ca fiind vădită, aspect confirmat prin deschiderea procedurii generale a insolvenței prin sentința nr. 2820 din 21 octombrie 2013 a Tribunalului Constanța, aspect ce confirmă că unul din criteriile de eligibilitate - respectiv de a nu fi întreprindere în dificultate - nu era îndeplinit, iar din această perspectivă se constată că situația de fapt a fost stabilită, în mod definitiv, de cele două instanțe.

Cu privire la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către recurentă, reținută de instanța de apel, aceasta critică faptul că nu s-a făcut vreo analiză cu privire la argumentele prezentate de către instanța de apel, apreciind că aspectele referitoare la aplicabilitatea art. 2.1 lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012 raportat la Legea nr. 85/2006 nu îi sunt opozabile și le consideră ca fiind contrare înțelegerii părților.

În speță, se reține că mandatului încheiat între părți i se aplică regulile mandatului cu titlu oneros, prevăzut de art. 2018 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., iar obligațiile din contractul de mandat pe care le are recurenta se completează cu normele de drept comun în materia mandatului.

In acest context, se constată că nu a avut loc o modificare a contractului, ci acordul părților privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la încadrarea în categoria de întreprindere în dificultate a fost interpretat în lumina dispozițiilor legale aplicabile. În speță, Norma nr. 1/2012 face parte integrantă din Convenția nr. 1/2012, astfel cum reiese din cuprinsul art. 4.1 și art. 12.8 din aceasta, iar dispozițiile acestei norme au caracter special și se aplică cu prioritate, fiind nefondate susținerile recurentei, în sensul că instanța a încălcat ceea ce părțile au stabilit în baza Convenției nr. 1/2012 și a Normei nr. 1/2012 cu privire la mandatul acordat.

Așadar, pentru plata contragaranțiilor era necesară îndeplinirea condițiilor legale, iar Ordinul MECMA nr. 2199/2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. prevede că beneficiarii contragaranțiilor sunt întreprinderile care nu se află în dificultate, aspect reluat prin Norma nr. 1/2012, or starea de dificultate a beneficiarului a fost demonstrată în fața celor două instanțe.

În acest context, se reține că raportul juridic dedus judecății este supus unor dispoziții legale imperative, astfel că încălcarea acestora poate fi cenzurată de către instanța de judecată, în consecință, părțile nici nu ar putea deroga de la dispozițiile legale aplicabile cauzei - Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, prin stipularea în convenții de contragarantare a unor dispoziții derogatorii.

Tot în același context, se reține că recurenta avea obligația verificării criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate la acordarea contragaranției, având în vedere obligația asumată prin art. 4.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 coroborat cu pct. 2 din Anexa C.l la Convenție, în sensul de a verifica încadrarea beneficiarului în condițiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă.

Prin urmare, pentru a fi contragarantate, garanțiile trebuie să îndeplinească condițiile de eligibilitate specifice acordării, așa cum sunt acestea prevăzute în convențiile de garantări; iar din analiza documentelor atașate cererii de executare a contragaranției se constată că garantul a acordat această contragaranție beneficiarului, în numele și contul FRC, la momentul prelungirii garanției - moment la care a fost acordată și contragaranția, fără efectuarea analizei specifice acordării de garanții conform art. 3.3.1 din Convenția cadru-plafon de garantare nr. 149/26.09.2011 încheiată de FNGCIMM cu B..

În consecință, recurenta nu a respectat prevederile evocate și nici art. 5.1 și art. 12.8 din Convenția de contragarntare nr. 1/2012, întrucât nu a verificat condițiile specifice acordării unei garanții și a acordat contragaranția unui beneficiar care nu îndeplinea condițiile de acordare a unei garanții.

Așadar, la momentul verificării condițiilor de eligibilitate de către recurentă, debitorul se afla într-o stare de insolvență prezumată de lege ca fiind vădită, culpa sa în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constând în aceea că a acordat contragaranția, deși nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012, astfel că, susținerile recurentei privind îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale sunt nefondate.

Prin urmare, Convenția de contragarantare nr. 1/2012 prevede că nu se acordă contragaranți unei întreprinderi aflate în stare de dificultate, întrucât contractul dintre părți prevede că cererea de executare se respinge în cazul în care, în etapa executării contragaranțiilor, o etapă distinctă de etapa acordării și confirmării contragaranției, intimata constată că nu sunt respectate criteriile de eligibilitate și, având în vedere că recurenta nu a îndeplinit corespunzător mandatul, acordând contragaranția unui beneficiar neeligibil se constată, în temeiul art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenția nr. 1/2012, că aceasta nu se poate plăti.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2021.