ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1271/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1523 lit. d) și art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civila nr. 1264 din 10 mai 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată a reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 1877 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței o civile nr. 1264 din 10 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii acțiunii.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 960.000 RON, precum și dobânda legală penalizatoare, calculată cu începere de la 30 iulie 2020 până la data plății efective.

S-a dispus obligarea intimatului la plata către apelant a sumei de 21.309,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Subsumat acestui motiv de casare recurentul susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266, art. 1170 și art. 2018 C. civ. raportate la art. 4.4, art. 5.1, art. 1.1 pct. 3, art. 6.1 din Convenția de Contragarantare nr. 1/2012 și art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012 potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare suportă riscul I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului, aceste prevederi fiind invocate ca temei al respingerii cererii de plată.

Soluția instanței de apel potrivit căreia excluderea riscului de incendiu și explozie din polița de asigurare nu reprezintă un risc operațional prin raportare la utilizarea unor procese, sisteme sau resurse inadecvate ori unor factori externi este lipsită de temei legal.

De altfel, instanța de apel, distinct de faptul că nu a arătat motivele care au determinat această concluzie, a pronunțat o soluție contrară prevederilor din Regulementul BNR nr. 20/2009 privind definiția riscului operațional și art. 1.1 pct. 3 din Convenția de contragarantare privind riscul de credit.

Raportând aceste prevederi la situația factuală din care rezultă că toate activele societății au ars într-un incendiu, iar din riscurile asigurate prin polița de asigurare acceptată de finanțator au fost excluse cele cauzate de incendiu și explozie, contrar, celor reținute prin decizia recurată, reiese că evenimentul produs nu reprezintă un risc de credit, ci un risc operațional, iar pârâtul nu poate deconta contragaranțiile ca urmare a producerii unui astfel de risc.

Conform recurentului, intimatul avea obligația de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru plata contragaranției deoarece Fondul Român de Contragarantare nu preia orice risc al beneficiarului inclusiv riscul operațional, în condițiile în care a fost mandatat să efectueze o astfel de verificare trebuia să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract.

O altă critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012, a art. 4.1 lit. d) din Norma nr. 1/2012, coroborate cu art. 2017 și art. 1266 C. civ.

S-a susținut în acest sens că, respingerea solicitării de plată a fost justificată ca urmare a identificării încălcării prevederilor contractuale de către banca finanțatoare, care a acceptat o poliță de asigurare incompletă, iar prin acceptarea plății garanției de către reclamant s-a produs un risc operațional care nu este preluat de pârât.

Acordarea contragaranției nu obligă la plata acesteia, în condițiile în care excluderea riscurilor de incendiu și explozie din polița acceptată de finanțator constituie un risc operațional al acestuia și implicit al garantul, risc pe care Fondul Român de Contragarantare, potrivit art. 6.1 raportat la art. 5.1 din contract, Fondul Român de Contragarantare, nu îl preia.

De asemenea, prevederile art. 6.4 alin. (2) din contract, îl îndreptățesc să refuze plata contragaranției în cazul în care la data examinării cererii de executare se identifică o încălcare a prevederilor contractuale constând în acceptarea unei polițe de asigurare incomplete, iar prin acceptarea plății garanției de către reclamant se identifică un risc operațional pe care Fondul Român de Contragarantare nu îl preia.

Interpretând greșit convenția din litigiu, susține recurentul, instanța de apel a aplicat eronat art. 5.1 raportat la dispozițiile art. 2018 C. civ., prin decizia recurată fiind nesocotite obligațiile reclamantului privind executarea mandatului cu titlu oneros.

Întrucât mandatarul cu titlu oneros răspunde cu diligența pentru propriile afaceri și pentru cea mai mică culpă, rezultă că acesta trebuia să cunoască îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de asigurare a bunurilor garantate asigurarea fiind doar parțială, excluzându-se riscurile de incendiu și explozie în consecință să nu acorde sau să refuze plata garanției, deoarece obligațiile reclamantului nu sunt limitate doar la momentul acordării garanției ci și la data plății garanției contragarantate.

Instanța de apel, arată recurentul prin ultima critică, a interpretat eronat caracterul expres, irevocabil și necondiționat al contragaranției, prevăzut de art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012. În acest sens sunt descrise etapele acordării garanției și contragaranției și citând dispozițiile art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012 se concluzionează că nu exista obligația de plată în ipoteza în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare că mandatarul nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile.

Prin întâmpinarea formulată intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. excepția nulității recursului care a fost respinsă pentru considerentele consemnate în încheiere, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a dispozițiilor legale invocate, îl va respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se va reține că instanțele au fost învestite cu solicitarea reclamantului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN de obligare a pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata garanției în cuantum de 960.000 RON, aferente garanției asumate de reclamant în favoarea A. S.A., conform notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 16 aprilie 2014 și a confirmării de includere în plafonul de garantare, beneficiar fiind B. S.R.L..

Prima instanță a respins acțiunea reclamantului reținând în esență încălcarea de către acesta a obligațiilor stabilite prin art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010, care impuneau verificarea cu diligența unui bun profesionist îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate pentru acordarea garanției. Această cerință nu este îndeplinită în cauză, în condițiile în care toate activele beneficiare garanției au ars într-un incendiu, iar polița de asigurare nu includea și acest risc, motiv pentru care nu a fost despăgubit de societate de asigurare. Această împrejurare evidențiază faptul că reclamantul nu a urmărit cu toată diligența la care era obligat prin contractul de mandat, acordarea garanției unui beneficiar eligibil.

Învestită cu soluționarea apelului formulat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, curtea de apel a arătat că, contrar celor reținute de tribunal, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării de către reclamant a obligațiilor care îi reveneau conform Convenției 1/2012 și Normei 1/2012.

Totodată au fost înlăturate apărările formulate de intimat, întemeiate pe art. 6.1 din Convenție constând în existența unui risc operațional al finanțatorului, preluat de garant, nu și de intimat, cu motivarea că prevederile art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind definiția riscului operațional, exclud interpretarea propusă de acesta.

Din această perspectivă, cu precizarea că în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, ceea ce semnifică faptul că sunt excluse analizei în această etapă procesuală aspectele care vizează netemeinicia hotărârii recurate ori interpretarea clauzelor contractuale, în absența dezvoltării unor critici concrete din care să rezulte încălcarea regulilor stabilite prin art. 1266 C. civ.. Simpla trimitere la aceste dispoziții legale nefiind suficientă pentru a provoca controlul de legalitate al hotărârii recurate.

Prin urmare, în legătură cu natura riscului în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituțiilor financiare nebancare, nu și celor bancare, categorie în care se include finanțatorul A. - riscul operațional este definit ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

În consecință, acceptarea unei polițe de asigurare care nu acoperea riscul de incendiu și explozie nu echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate și nici nu are natura unor factori externi, cum sunt condițiile economice și progresul tehnologic. Prejudiciul înregistrat de finanțator nu a fost cauzat de acești factori ci de neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit. Împrejurarea că finanțatorul și-ar fi putut valorifica ipoteca mobiliară prin care s-a garantat restituirea împrumutului sau prin încasarea despăgubirii de la asigurator, în măsura în care riscul de incendiu și explozie era acoperit, nu este de natură a determina o altă concluzie decât aceea că neavând natura unui risc operațional al finanțatorului, acesta nu are acest caracter nici pentru reclamant în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligațiilor contractuale, pe care pârâtul îl preia în parte conform art. 2.1 din Convenția nr. 1/2012.

Prin urmare, motivul de refuz invocat de recurentă, respectiv excluderea riscurilor de incendiu și explozie din polița acceptată de finanțator nu poate fi definit ca fiind un risc operațional al intimatului în accepțiunea art. 6.1 din Convenție și art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

De altfel, în această privință este întemeiată apărarea intimatului conform căruia recurentul nu dezvoltă argumentele din care să rezulte că a utilizat procese sau resurse umane neadecvate în exercitarea operațiunilor mandatate de Fondul Român de Contragarantare pentru a fi incidente în cauză dispozițiile art. 6.1 din contract.

În egală măsură, Înalta Curte observă că sunt nefondate și criticile recurentului conform căruia instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susținerile privind producerea unui risc operațional și nu de credit, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă contrariul.

Situația este identică și în privința criticilor privind omisiunea intimatului de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru plata garanției și respectiv a celor referitoare la modul de îndeplinire a mandatului.

Astfel, în conformitate cu art. 4.1 din Convenție, Fondul Român de Contragarantare mandatează garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare stabilite prin Norma nr. 1/2012 și să acorde contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora. Documentele pe baza cărora se verifică îndeplinirea acestor condiții sunt menționate la art. 4.1 din Norma nr. 1/2012, printre acestea nu este menționată și polița de asigurare ca fiind un document necesar pentru examinarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiar. În consecință, faptul că reclamantul nu a verificat la momentul acordării garanției, polița de asigurare emisă în favoarea beneficiarului nu relevă neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate prevăzute de art. 4.1 lit. e) din Norma nr. 1/2012 și nici nu este de natură a evidenția culpa reclamantului în îndeplinirea mandatului, deoarece culpa în executarea acestuia se poate stabili doar prin raportare la obligațiile care îi reveneau mandatarului.

De asemenea, Înalta Curte constată că este fondată apărarea intimatului referitoare la lipsa de temei a criticilor recurentei referitoare la neîndeplinirea conformă a mandatului primit prin raportare la prevederile Convenției nr. 1/2012.

Astfel, după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenție, recurentul a confirmat contragaranția notificată pentru beneficiar, ceea ce justifică concluzia că acesta a constatat că sunt suficiente demersurile efectuate de reclamant și că au fost respectate clauzele privind acordarea contragaranției. Fiind îndeplinit mandatul acordat, în conformitate cu prevederile Convenției de contragarantare nr. 1/2012 și a Normei nr. 1/2012, rezultă că sunt îndeplinite condițiile privind riscul de credit la plata căreia în mod corect a fost obligat pârâtul.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1877 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 24 mai 2022.