ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1209/2023

Ședința publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva sentinței civile nr. 1655/29.09.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 270.240 RON, precum și dobânda legală calculată la această sumă începând cu data de 21.03.2019 și până la data plății efective a sumei.

Totodată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 6.307,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar intimatul să plătească apelantei suma de 4.573,7 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că normele de drept material încălcate în soluționarea apelului sunt art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012, Convenția de Contragarantare nr. 1/2012.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., în calitate de mandatar al pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. a acordat contragaranția în baza unui contract și își asumă răspunderea pentru îndeplinirea de către beneficiari a condițiilor de eligibilitate.

În acest sens, s-a susținut că beneficiarul nu îndeplinea criteriul de eligibilitate la momentul acordării contragaranției, referitor la starea de dificultate, având în vedere că din înscrisurile anexate întâmpinării rezultă că beneficiarul B. a solicitat la data de 24 iulie 2013 deschiderea procedurii generale a insolvenței, la aproximativ o lună ulterior acordării contragaranției - 18 iunie 2013.

Recurentul-pârât a învederat că instanța de apel a înlăturat efectele prevederilor art. 1266, art. 1170 și art. 2018 C. civ., întrucât a dat un sens formal și eronat convenției părților, încălcând scopul acesteia, prin analiza doar a art. 2.1. din Norma nr. 1/2012 și a pct. 4 din Anexa 7 la Convenție, fără a examina și celelalte obligații izvorâte din întreg conținutul acesteia. În acest sens, recurentul susține că raporturile dintre părți nu sunt guvernate doar de prevederile Convenției de contragarantare nr. 1/2012 și ale Normei nr. 1/2012, cum greșit se reține în cauză, ci și de O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare și de Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către C., invocate în preambulul Convenției și al Normei nr. 1/2010.

Analizând criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, recurentul-pârât subliniază că art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Normă definește acest termen, arătând, printre altele, că o întreprindere este considerată în dificultate dacă întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență. La data acordării contragaranției, legislația națională în materia procedurilor de insolvență era reprezentat de Legea nr. 85/2006, care în art. 3.1. conținea definiții ale stării de insolvență. Astfel, insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor, iar potrivit pct. 12 al aceluiași articol valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 RON, iar pentru salariați de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.

Instanța de apel prin soluția pronunțată face confuzie între starea de insolvență și starea de dificultate a beneficiarului, care sunt două elemente de eligibilitate tratate distinct prin Convenția părților.

Recurentul-pârât a mai susținut că pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operațional, asociat fraudei. În cauză, instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile depuse de pârât cu privire la identificarea riscului operațional, respectiv raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a B.

Totodată, recurentul a mai susținut că instanțele de judecată au respins în mod definitiv cererile Fondului de garantare cu privire la obligarea Fondului Român de Contragarantare la plata contragaranției beneficiarului D. și E., având în vedere situația de fapt, care prin gradul de replicare în interiorul grupului, relevă o conduită frauduloasă și în consecință, a precizat că nu poate prelua acest risc operațional asociat cu frauda.

În susținerea argumentelor sale, recurentul a indicat jurisprudența în cauzele celorlalți beneficiari din grupul B., respectiv sentința nr. 1224/25.052018 și sentința nr. 3940/2017, ambele pronunțate de a Tribunalul București. Totodată, a fost invocată și sentința nr. 6825/12.10.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost respinsa cererea de plata a reclamantului împotriva pârâtului, pentru același beneficiar B. S.R.L., însă pentru o contragaranție diferita, dar motivele respingerii plății sunt aceleași ca cele invocate în prezenta cauză.

Recurentul a susținut că prin cererea de apel a invocate puterea lucrului judecat, față de hotărârile anterior menționate, însă instanța de apel nu a ținut cont de acest argument, motiv pentru care au fost încălcate prevederile art. 431 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul a arătat că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 5.1 din convenție, conform căruia trebuia să dea dovadă de prudență și diligentă atât la data acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, deoarece răspunderea pentru eventuala acordare de ajutoare de minimis unor IMM-uri neeligibile, ca urmare a nerespectării mandatului, revine în întregime garantului, care va putea fi obligat să plătească daune, egale cu valoarea ajutorului de minimis acordat, actualizate cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999.

Recurentul a mai susținut că obligațiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum susține reclamantul, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul monitorizării și chiar al plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenția 1/2012. Prin urmare, în condițiile în care, la data analizării cererii de plată formulă de către banca finanțatoare, existau suficiente informații în dosarul de insolvență al beneficiarului contragaranției, în sensul că ajutorul de stat a fost folosit în mod ilegal, recurentul arată că nu pot fi primite argumentele reclamantului în sensul că nu este culpabil întrucât a respectat mandatul acordat în cauză.

În privința dobânzii legale, s-a învederat că, în raport cu data intrării în vigoare a convenției nr. 1/2012, respectiv 01.07.2012, aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 este greșită, întrucât acest text de lege nu era în vigoare la data încheierii convenției nr. 1/2012, fiind introdus prin Legea nr. 72/2013, la data de 05.04.2013, astfel că hotărârea instanței de apel este nelegală și cu privire la aplicarea dispozițiilor de drept material din această materie.

Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Situația premisă dedusă judecății constă în încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plății către A. S.A. a sumei de 270.240 RON, reprezentând garanție, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranției aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparținea terțului B., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul a refuzat plata contragaranției cu motivarea că, pe de o parte, s-a identificat un risc operațional în legătură cu operațiunile derulate de beneficiarul B. cu firmele din grup, iar pe de altă parte, că la data acordării garanției contragarantate, erau îndeplinite condițiile pentru ca beneficiarul să fie considerat întreprindere în dificultate, ceea ce îl excludea de la posibilitatea acordării contragaranției.

Criticând decizia instanței de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 1170, art. 1266, art. 2017, art. 2018 C. civ., raportate la art. 4.4 și 5.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și la art. 4.1 din Norma nr. 1/2012.

Astfel, recurentul a criticat analiza instanței de apel referitoare la documentele existente la dosar, care, contrar celor reținute prin decizia recurată, fac dovada neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la starea de insolvență a B.. De asemenea, recurentul-pârât face ample referiri la probele administrate la împrejurările de fapt analizate de instanța de apel, criticând modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport cu situația de fapt stabilită în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel, solicitându-se, ca instanța de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susținerilor privind faptul că beneficiara B. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla într-o stare de dificultate.

În conformitate cu motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Cât privește criticile invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligența cerută mandatarului, se constată că, în executarea convenției de contragarantare, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucțiunile pârâtului, în calitate de mandant, care sunt expuse expres în contract.

În temeiul art. 4.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, garantul, respectiv intimatul-reclamant este mandatat să acorde contragaranțiile, verificând, totodată, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme. Același articol menționează că în Anexa C1 la convenție este expus conținutul detaliat al mandatului. Capitolul 6 din convenția de contragarantare nr. 1/2012 reglementează executarea contragaranțiilor. Anexa C7 la convenția de contragarantare nr. 1/2012 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției.

În considerarea acestor dispoziții convenționale, instanța de apel a constatat că la momentul contragaranției, societatea beneficiară nu se regăsea în vreuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute la punctele (i)-(iv) din Norma nr. 1/2012 și că aceste aspecte se puteau determina pe baza situațiilor financiare și documentelor prezentate de beneficiar. Totodată, s-a reținut că refuzul intimatului se întemeiază pe o prezumție a acestuia, în sensul că, în condițiile în care societatea a solicitat deschiderea procedurii de insolvență la data de 24.07.2013, rezultă că aceasta îndeplinea condițiile pentru deschiderea procedurii și la data de 18.06.2013, când s-a acordat contragaranția. Instanța de apel a subliniat că intimatul nu a administrat nicio probă din care să rezulte că societatea se încadra în vreuna dintre situațiile concrete menționate anterior.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății B., la 24.07.2013, constituie o împrejurare ulterioară datei la care a fost acordată contragaranția, ce nu putea fi avută în vedere la respectiva dată, în mod obiectiv, de către intimatul-reclamant. În consecință, contrar celor susținute de către pârât, nu se poate prezuma, în condițiile art. 329 C. proc. civ., că societatea beneficiară B. era o întreprindere în dificultate la data la care a fost acordată contragaranția - 18.06.2013, având în vedere că deschiderea procedurii insolvenței s-a produs ulterior acordării contragaranției.

Recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției. Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu îl exonerează de plata contragaranției, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

Recurentul a mai susținut că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 5.1 din convenție, având în vedere că trebuia să dea dovadă de prudență și diligentă atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părțile învestind instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.

O altă critică invocată de recurent se referă la faptul că răspunderea pentru eventuala acordare de ajutoare de minimis unor IMM-uri neeligibile, ca urmare a nerespectării mandatului, revine în întregime garantului, care va putea fi obligat să plătească daune, egale cu valoarea ajutorului de minimis acordat, actualizate cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999.

În această privință legislația ajutorului de stat nu este incidentă în cauză, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul convenției faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C7 din Convenția nr. 1/2012.

Instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în convenția părților, se constată că reclamantul și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual ce intră sub incidența normelor care reglementează obligațiile generale de mandat ale sale, respectiv de a respecta condițiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranția; de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.

Susținerea conform căreia reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat, echivalează cu obligarea acesteia la efectuarea unor verificări care exced Convenției nr. 1/2012, în condițiile în care prin art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare, pârâtul și-a asumat obligația de a plăti contragaranția în toate situațiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C7 al aceasta.

Nefondată este și critica privind acordarea dobânzii, care, coform recurentei, este nelegală, întrucât, în raport cu data intrării în vigoare a convenției nr. 1/2012, respectiv 1.07.2012, aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 nu poate fi primită, întrucât acest text de lege nu era în vigoare la data încheierii convenției nr. 1/2012, fiind introdus prin Legea nr. 72/2013, abia la data de 05.04.2013.

În acest sens, Înalta Curte observă că în mod corect prin decizia deculată pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare, care se calculează în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, dispoziții potrivit cărora, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Astfel, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reține aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013 este cel al acordării contragaranției, respectiv data de 18.06.2013, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenției de contragarantare, respectiv 01.07.2012, întrucât convenția de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranții constituind momentul nașterii unui raport juridic concret între părți.

În ceea ce privește invocarea sentințelor nr. 1224/25.052018 și nr. 3940/2017, ambele pronunțate de a Tribunalul București, precum și a sentinței nr. 6825/12.10.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în mod corect instanța de apel a reținut că aspectele statuate în acele cauze nu se impun cu putere de lucru judecat în prezentul dosar, întrucât vizează raporturi juridice distincte.

În legătură cu aceste argumente, recurentul a citat o parte din considerentele hotărârilor menționate anterior, fără a justifica legătura dintre acestea și prezenta cauză, astfel încât mențiunile din cererea de recurs sub acest aspect nu reprezintă critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci o reluare a celor formulate în apel, fiind exclusă, prin urmare posibilitatea verificării acesteia prin raportare la considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, fără a da o interpretare greșită, anume prea extinsă sau prea restrânsă, calificarea juridică fiind în acord cu exigențele normelor de drept ce au guvernat relațiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.