ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata creanței în cuantum total de 1.385.050,05 RON, debit restant, suma ce urmează a fi reactualizată raportat la cursul leu-euro de la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1296 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 1.385.050,05 RON, echivalentul a 309.245,78 euro, reprezentând debit restant din valoarea totală a instalației de gaze industriale model x-INV, sumă ce va fi reactualizată raportat la cursul leu-euro la data plații efective.

Ca efect al admiterii acțiunii, s-a constatat întreruptă prescripția și s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.455,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 177 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1296 din 22 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor pct. 28 din Normele de aplicare ale O.M.F.P. nr. 2861/2009, referitor la extrasul de sold, a Legii nr. 31/1990, cu privire la legitimarea de a angaja din punct de vedere juridic societatea, precum și a art. 2.537 pct. 1 C. civ., cu privire la întreruperea prescripției prin recunoașterea datoriei în orice mod.

În ceea ce privește greșita interpretare a dispozițiilor pct. 28 din Normele de aplicare ale O.M.F.P. nr. 2861/2009, recurenta-reclamantă arată că înscrisul care generează debitul este reprezentat de factura fiscală MAS x/16.12.2014, întocmită în conformitate cu dispozițiile contractului încheiat între părți și a comenzilor emise de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă susține că factura, având termen de plată la data de 21.12.2014, termenul de prescripție extinctivă s-ar fi împlinit la 21.12.2017.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că la data de 17.05.2016, așadar înăuntrul termenului de prescripție, pârâta debitoare a emis și i-a transmis înscrisul intitulat "Scrisoare de confirmare a creditorilor", prin care i-a solicitat în mod expres confirmarea soldului datoriei la data de 31.12.2015, care, în conformitate cu propriile înregistrări ale intimatei-pârâte, era în valoare de 1.385.050,05 RON.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a aplicat eronat prevederile pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009, reținând că acest înscris nu constituie extras de cont, întrucât nu este emis de debitor în confirmarea extrasului de cont emis de către creditor și adresat acestuia.

În raport de prevederile pct. 28 din Normele O.M.F.P. nr. 2861/2009, astfel cum susține recurenta, creanțele și obligațiile față de terți sunt supuse verificării și confirmării pe baza extraselor soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor de creanțe și datorii care dețin ponderea valorică în totalul soldurilor acestor conturi, potrivit "Extrasului de cont" (cod 14-6-3) sau punctajelor reciproce scrise; nerespectarea acestei proceduri, iar în situația entităților care efectuează decontarea creanțelor și obligațiilor pe bază de deconturi interne sau deconturi externe periodice confirmate de către parteneri, aceste documente pot ține locul extraselor de cont confirmate.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009 nu prevede că extrasele de sold trebuie emise de debitor către creditor, iar același text prevede că atât creanțele, cât și obligațiile față de terți sunt supuse confirmării, ceea ce înseamnă că nu doar debitorul în mod exclusiv, ci și creditorul obligației este apt a emite solicitare de confirmare de sold, creanțele și obligațiile fiind supuse verificării și prin punctaje reciproce scrise.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, confirmarea soldului datoriei pe calea înscrisului emis de pârâtă la data de 17.05.2015, pe care l-a confirmat, reprezintă extras de sold și punctaj scris conform pct. 28 din Normele O.M.F.P. nr. 2861/2009 și act voluntar de recunoaștere a datoriei din prezentul litigiu.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel a constatat că în cauză nu există niciunul din cazurile de întrerupere a cursului prescripției prevăzute de art. 2.537 pct. 1 și 2 din C. civ., acest înscris reprezentând o confirmare a soldului care provine chiar de la debitoare, este un act care întrerupe cursul inițial al prescripției, urmând ca de la acea dată să înceapă un nou termen ce s-ar fi împlinit la data de 17.05.2019.

Mai arată recurenta-reclamantă că ulterior, înăuntrul termenului de prescripție, a introdus la data de 02.05.2019 cererea pentru emiterea unei ordonanțe de plată, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, acesta fiind tot un act întrerupător al prescripției. Ulterior acestui moment și al pronunțării soluției definitive în dosarul având ca obiect ordonanța de plată, respectiv cerere în anulare (soluționată definitiv prin sentința civilă nr. 1034/09.07.2019), a fost formulată cererea de chemare în judecată și transmisă prin poștă cu confirmare de primire la data de 09.01.2020.

Recurenta-reclamantă susține că, în raport de dispozițiile art. 2.537, art. 2.539 și art. 2.540 C. civ., noua cerere a fost introdusă în termen de maxim 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 1034 din 09 iulie 2019.

O altă critică vizează interpretarea greșită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990 cu privire la legitimarea de a angaja din punct de vedere juridic societatea, respectiv a art. 73 și urm., completate cu art. 2.014 C. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că semnarea contractului, ca și întreaga derulare a acestuia au fost efectuate prin delegări de competențe în interiorul companiei B.. Și celelalte operațiuni de asumare de obligații, care produc consecințe juridice, au fost efectuate prin delegare de către diverse persoane, astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că pe toată perioada de derulare a raportului juridic, inclusiv a recunoașterii datoriei se aplică regulile mandatului completat cu uzanțele comerciale și că art. 73 din Legea nr. 31/1990 statuează că delegarea de competențe de reprezentare nu este interzisă, angajându-se răspunderea administratorului alături de persoana care a primit competențe în afara mandatului oferit de asociați.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține și că Legea nr. 31/1990 statuează că regulile de reprezentare se completează cu dispozițiile privind mandatul, respectiv cu art. 2014 C. civ.

Mai arată recurenta-reclamantă că scrisoarea de confirmare de sold a fost emisă chiar de către intimata-reclamantă, fiind un act care a produs efecte juridice.

O ultimă critică vizează faptul că instanța de apel a interpretat in mod greșit normele de drept prevăzute de art. 2.537 pct. 1 C. civ. cu privire la întreruperea prescripției prin recunoașterea datoriei în orice mod.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că în perioada iulie 2015- decembrie 2017, înăuntrul termenului de prescripție, a transmis către intimata-pârâtă notificări - extrase de cont, înscrisuri primite pe bază de semnătură de către aceasta și care nu au fost niciodată contestate. Cu privire la aceste înscrisuri, instanța de apel a apreciat că acestea nu pot avea ca efect întreruperea termenului de prescripție, deoarece pârâta nu le-a remis reclamantei cu mențiunea de confirmare a soldului.

Ca atare, astfel cum susține recurenta-reclamantă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2.537 C. civ., apreciind că primirea în mod repetat a extraselor de cont de către pârâtă și necontestarea lor, chiar dacă nu le-a restituit confirmate, coroborată cu emiterea de către acesta a solicitării de confirmare de sold din data de 17.05.2016, nu ar constitui act de recunoaștere tacită.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că, interpretând greșit normele de drept invocate mai sus, în mod nelegal instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile invocate de recurenta-reclamantă în susținerea recursului vizează aplicarea greșită a legii în apel, cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției extinctive.

Înalta Curte reține că instanța de apel, admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, a constatat că obiectul pretențiilor în cauză îl constituie debitul în sumă de 1.385.050,05 RON, conform facturii x/16.12.2014, scadența de plată a sumei fiind la data de 21.12.2014.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului la actiunea în realizarea creanței a început să curgă la data de 21.12.2014, fiind împlinit la data de 21.12.2017.

Astfel cum a arătat instanța de apel, documentul intitulat scrisoare de confirmare a creditorilor, emis de pârâtă și înregistrat de reclamantă sub nr. x/17.05.2016, nu constituie un extras de cont în sensul prevederilor pct. 28 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul M.F.P. 2861/2009, întrucât nu este emis de debitor în confirmarea extrasului de cont emis de creditor și adresat acestuia, fiind numai o confirmare a soldului datoriei înregistrate contabil.

Curtea a reținut și că semnatura de pe acest înscris nu aparține administratorului pârâtei, ci unui prepus al acesteia, angajat al departamentului contabil, iar cât timp reclamanta nu a contestat, și nici nu au fost solicitate probe în combaterea susținerilor pârâtei, instanța de apel a cosiderat dovedite susținerile acesteia, în sensul că semnatura de pe scrisoarea de confirmare a creditorilor aparține dnei. C., aspect care reiese și din declarației autentificată depusă la dosarul cauzei.

Raportat la prevederile art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. civ., art. 70 alin. (1), art. 75, art. 197 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, Curtea a reținut că, pentru a avea efect întrerupător de prescripție, recunoașterea dreptului trebuie să provină de la cel căruia îi incumbă din punct de vedere juridic executarea obligației, în cazul persoanelor juridice, actul de recunoaștere trebuind să emane de la reprezentantul care are legitimarea de a angaja persoana juridică.

Curtea de apel a reținut și că extrasele de cont comunicate de reclamantă pârâtei în perioada iulie 2015 - decembrie 2017, precum și a notificării-somație din data de 07.11.2018 nu pot avea efect întreruptiv de prescripție în temeiul art. 2.537 pct. 4 C. civ., întrucât pârâta nu a remis reclamantei extrasele de cont cu mențiunea de confirmare a soldului.

Sub un ultim aspect, instanța de apel a arătat că nici introducerea de către reclamantă a acțiunii în ordonanța de plată - dosar nr. x/2019 al Tribunalului Prahova - nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, deoarece sesizarea instanței a fost făcută în anul 2019, după împlinirea termenului de prescripție extinctivă la data de 21.12.2017, iar pe de altă parte, soluția dată de instanța de judecată în procedura ordonanței de plată privitor la prescripția extinctivă nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul în care se examinează fondul pretențiilor.

Înalta Curte arată că instanța are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Deși nu este mai puțin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea și posibilitatea părților de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare și utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanței rămâne constant subordonat obligației de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte reține incompleta stabilire a situație de fapt, în raport de specificul derulării raporturilor dintre părți, inclusiv cu privire la dreptul de reprezentare și de delegare a competențelor în cadrul intimatei-pârâte.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat coroborat aspectele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea întreruperii cursului prescripției, respectiv recunoașterea tacită a datoriei, raportat la scrisoarea de confirmare a soldului emisă de intimata-pârâtă, precum și cu privire la notificările, respectiv extrasele de cont emise de recurenta-reclamantă.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat plățile parțiale invocate de către recurenta-reclamantă și consecințele acestora cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel și-a încălcat rolul principal și a nesocotit obligația de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului și casarea hotărârii, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 177 din 18 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 177 din 18 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia nr. 177 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.