ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2194/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de față:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 2 august 2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 95.238,90 RON reprezentând valoarea acțiunilor deținute, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenței plății aferente dreptului de retragere până la data achitării debitului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința nr. 1249/2020 din 11 decembrie 2020 Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta A. S.A..

Hotărârea instanței de apel:

Sentința de fond a fost atacată de reclamanta A. S.A., criticile sale vizând greșita aplicare a normelor legale în examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, sub același număr unic de dosar.

Prin decizia nr. 353 din 27 octombrie 2021 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința de fond și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru evocarea fondului.

Instanța de apel a reținut, în esență, greșita soluționare a cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că nu este incident art. 3 din Legea nr. 151/2014, ci prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din același act normativ, în raport de care cererea de chemare în judecată a reclamantei este formulată în termenul de prescripție.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității și a atribuțiilor puterii judecătorești. Din această perspectivă a invocat prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., arătând că nu a fost investită prin memoriul de apel cu analizarea greșitei calificări a termenului în care intimata-pârâtă avea posibilitatea să se retragă din societate, cu stabilirea cazului reglementat de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situația juridică și nici cu stabilirea naturii termenului de exercitare a dreptului de retragere din societate. Cu nerespectarea dispoziției legale care statuează asupra limitelor de rejudecare în calea devolutivă de atac, instanța de apel a analizat elementele menționate anterior.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru încălcarea principiului disponibilității, nepunând în discuția părților stabilirea cazului reglementat de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situația juridică și nici stabilirea naturii termenului de exercitare a dreptului de retragere din societate, chestiunea nefiind disputată în acele procedurale efectuate în cauză (cererea de apel și întâmpinare).

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a legii, o primă critică vizând recalificarea situației juridice care dădea dreptul acționarilor de a se retrage din societate. A arătat, astfel, că instanța de apel a extins sfera de aplicare a art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, apreciind nelegal că anularea pe cale judiciară a Hotărârii AGEA a societății echivalează cu ipoteza nedesfășurării Adunării generale. Or, este evident că anularea hotărârii adoptate în Adunarea Generală nu este echivalentă nu neținerea Adunării Generale.

Recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei de apel și în ceea ce privește recalificarea duratei termenului în care se putea proceda la exercitarea dreptului de retragere din societate, apreciind că instanța a procedat la instituirea unui termen neprevăzut de lege, confundând data de la care începe să curgă termenul de exercitare a dreptului de retragere - reglementat prin art. 3 alin. (2) și (4) din Legea nr. 151/2014 - cu durata termenului în care se putea exercita - care este de 90 zile, același pentru toate cele patru cazuri care dau dreptul la retragere, în temeiul aceluiași act normativ.

O altă critică de nelegalitate a vizat aplicarea greșită a legii din perspectiva statuării că cererea de retragere formulată de intimata-reclamantă îndeplinește condițiile cumulative de formă. Sub acest aspect a arătat că Legea nr. 151/2014 stabilește un cadru normativ derogatoriu, un drept special de retragere pentru acționarii unei societăți ale cărei titluri erau tranzacționate pe piața alternativă RAZDAQ. Plecând de la această premisă, a arătat că cererea intimatei-reclamante nu îndeplinește condițiile reglementate de lege neputându-se reține că această parte și-a exercitat valabil dreptul de retragere din societate; apreciind că în speță este aplicabil art. 4 lit. a) din Legea nr. 151/2014, a arătat că intimata-reclamantă nu și-a exercitat dreptul de retragere în termenul de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost anulată hotărârea Adunării generale a acționarilor, în același sens fiind și Decizia ASF din 22 aprilie 2016. Considerând că dreptul de retragere al acționarului este afectat de o condiție suspensivă (evenimentul viitor și nesigur ca realizare a preexistenței uneia din ipotezele prevăzute la art. 4 lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014), recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a validat exercitarea unui drept care nu era născut la data depunerii declarației de retragere din data de 18 mai 2015. A mai susținut, totodată, că intimata-reclamantă nu a atașat la cererea sa de retragere și certificatul de acționar, astfel cum impune art. 3 din Legea nr. 151/2014.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că decizia de apel este legală din perspectiva reținerii incidenței prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, având în vedere caracterul declarativ al hotărârii judecătorești de anulare a AGEA nr. 1/20 ianuarie 2015; a apreciat legală și constatarea instanței devolutive că legea nu instituie termene prohibitive, ci de decădere, cu consecința că cererea sa a fost depusă în termenul legal, nefiind incidentă prescripția; în subsidiar, a arătat că termenul de exercitare a dreptului de retragere putea începe să curgă abia din momentul publicării sentinței judecătorești în Monitorul Oficial, ea nefiind parte în acel litigiu; în plus, a susținut existența unor cazuri de întrerupere, menționând chiar recunoașterea recurentei-pârâte, prin demararea demersurilor pentru stabilire prețului acțiunilor deținute și intenția de vânzare a unor active în vederea răscumpărării acțiunilor; a mai arătat că cererea sa de retragere a fost formulată după adoptarea hotărârii AGEA, ea producând toate efectele recunoscute de lege.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 17 ianuarie 2022, sub același număr unic de dosar.

Motivarea recursului:

Anterior expunerii considerentelor care susțin soluția dată în cauză, Înalta Curte apreciază că este necesară prezentarea unor date factuale din perspectiva cărora va fi examinată legalitatea deciziei de apel.

Astfel, urmare a adoptării Legii nr. 151/2014, la data de 20 ianuarie 2015 are loc Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor B. S.A., în cadrul căreia se adoptă hotărârea nr. 1 pentru aprobarea demersurilor în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate, în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare - AeRO.

La data de 18 mai 2014 intimata-reclamantă comunică recurentei-pârâte declarația de retragere din societate, în care se menționează expres că demersul său este exercitat în baza Legii nr. 151/2014.

La data de 20 februarie 2015 s-a înregistrat cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea nulității hotărârii AGEA nr. 1 din 20 ianuarie 2015, prin sentința nr. 8 C. civ. din 24 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, constatându-se nulitatea hotărârii.

La data de 22 aprilie 2016 Autoritatea de Supraveghere Financiară a adoptat decizia nr. 955 prin care a statuat, printre altele, că acționarii înregistrați în Registrul acționarilor la 5 martie 2015 pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții de Apel Ploiești, respectiv de la 4 aprilie 2016.

Plecând de la aceste date, examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind invocat în mod eronat de recurenta-pârâtă. Se observă că textul legal are în vedere ipoteza depășirii atribuțiilor puterii judecătorești. În memoriul de recurs nu sunt identificate critici care să poată fi subsumate motivului de casare arătat, susținerile părții urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, nu poate fi reținută încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, precum și a prevederilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere totalitatea susținerilor părților, consemnate în actele procesuale aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că problema de drept pusă în dezbaterea părților - prescripția dreptului material la acțiune - nu putea fi soluționată fără a se statua anterior asupra temeiul de drept aplicabil, a cazului prevăzut de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situația juridică dedusă judecății, a termenului de exercitare a dreptului de retragere și a naturii acestui termen. Se reține, totodată, că prin chiar cererea de apel intimata-reclamantă a invocat temeiurile de drept care, în opinia sa, sunt aplicabile situației din speță, astfel încât nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității.

Pentru considerentele expuse anterior, instanța supremă înlătură și critica recurentei-pârâte vizând încălcarea principiului contradictorialității; analiza cererii de apel relevă invocarea de către intimata-reclamantă a aspectelor referitoare la temeiul de drept incident în cauză, termenul de exercitare al dreptului de retragere, aspectul vizând analizarea naturii acestui termen rezultând implicit din cele susținute în cerere.

În consecință, recurenta-pârâtă era avizată asupra aspectelor juridice ce urmau a fi dezbătute, nefiind deci, în situația încălcării principiilor disponibilității și contradictorialității.

Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se apreciază, astfel, nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva statuării asupra temeiul de drept aplicabil în cauză, prin raportare la cazurile reglementate de Legea nr. 151/2014.

Analiza prevederilor Legii nr. 151/2014 relevă două ipoteze majore în cadrul cărora se poate exercita dreptul de retragere al acționarilor: prima are în vedere desfășurarea unei adunări generale în care se hotărăște neefectuarea demersurilor în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor, pe o piață reglementată sau una alternativă; cea de-a doua are în vedere inexistența unei adunări generale a acționarilor. Această ultimă ipoteză este configurată prin trei cazuri: două vizează situația inexistenței adunării generale a acționarilor, rezultată ca urmare a unei convocări, dar nefinalizată din cauza neîndeplinirii condițiilor de cvorum pentru constituire ori a celor de majoritate pentru adoptarea hotărârii (deci, deși convocată, adunarea nu este constituită legal, consecința fiind aceea că nu se poate reține că există respectiva adunare); cel de-al treilea vizează inexistența adunării generale, aceasta nefiind convocată. Doar în acest ultim caz legiuitorul a instituit un termen suplimentar, statuând că în măsura în care societatea nu convoacă nicio adunare generală în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare la Legii nr. 151/2014, după expirarea acestui termen începe să curgă termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragerea din societate.

Ceea ce este esențial este faptul că pentru toate ipotezele, termenul de exercitare a dreptului de retragere din societate este de 90 de zile.

În speță, așa cum rezultă din expunerea inițială, recurenta-pârâtă a convocat adunarea generală a acționarilor, a hotărât demararea procedurilor în vedere admiterii la tranzacționare a acțiunilor pe o piața alternativă, aspectul derogatoriu de la normele legale constituindu-l contestarea în justiție a hotărârii adoptate, litigiu finalizat cu anularea acesteia.

În acest context, în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză este incidentă dispoziția din art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, nefiind în ipoteza reglementată de textul legal, respectiv inexistența unei adunări generale a acționarilor. Aspectul constatării nulității hotărârii AGEA adoptată de acționarii B. S.A. nu are valența inexistenței adunării generale așa cum a concluzionat instanța de apel. Adunarea generală extraordinară a avut lor, viciile constatate de către instanța de judecată afectând valabilitatea hotărârii adoptate, iar nu existența adunării generale. În consecință, constatarea nulității hotărârii nu echivalează cu nedesfășurarea adunării generale, pentru a putea aplica în cauză dispoziția din art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014.

Înalta Curte precizează că intenția legiuitorului, la momentul adoptării Legii nr. 151/2014, a fost aceea de a stabili termene cât mai scurte în cadrul cărora să se stabilizeze situația societăților ale căror acțiuni erau tranzacționate pe Piața RASDAQ, având în vedere impactul preconizat urmare a adoptării cadrului normativ pentru clarificarea acțiunilor tranzacționate pe această piață.

Instanța supremă constată, așadar, că situația juridică a societății B. S.A. nu are corespondent în dispozițiile Legii nr. 151/2014, neputându-se raporta la niciuna din situațiile reglementate de actul normativ. Se constată, totodată, că asemenea situații juridice au fost prezente în perioada imediat următoare intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, fiind pronunțate soluții de anulare a hotărârilor adoptate de diverse societăți prin care se demarau procedurile de tranzacționare a acțiunilor pe o piață reglementată sau una alternativă. În acest context, pentru protejarea intereselor acționarilor acestor societăți, care ar fi putut fi luați prin surprindere de hotărârea judecătorească de constatare a nulității hotărârilor AGEA adoptate în aplicarea Legii nr. 151/2014, prin decizii individuale, Autoritatea de Supraveghere Financiară a stabilit un alt moment de la care începea să curgă termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragere din societate, respectiv data la care devenea definitivă hotărârea judecătorească de constatare a nulității hotărârii AGEA.

Plecând de la aceste premise se impune analizarea situației juridice a cauzei de față, ea neputând fi încadrată, așa cum a reținut instanța de apel în ipoteza reglementată de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014.

Înalta Curte reține, așadar, nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii momentului de la care a început să curgă termenul de exercitare a dreptului intimatei-reclamante de retragere din societate.

Această nelegalitate vizează, totodată, și modalitatea în care instanța de apel a aplicat, în raționamentul expus, termenele stipulate de Legea nr. 151/2014, din perspectiva adăugării perioadei de 120 de zile, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității hotărârii AGEA, abia după acest interval calculând cele 90 de zile în care se putea exercita dreptul de retragere. Această modalitate de interpretare a legii contravine atât enunțului clar a normei juridice interpretate (scopul instituirii termenului de 120 zile de la intrarea în vigoare a legii fiind explicitat anterior), dar și actului de autoritate individual emis de ASF prin care s-a stipulat în mod expres că de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești curge un singur termen - cel de 90 zile pentru exercitarea dreptului de opțiune. Se remarcă faptul că actul de autoritate nu a fost contestat, el fiind pe deplin aplicabil situației din speță.

Tot în contextul analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-reclamante, Înalta Curte reține greșita aplicare a legii din perspectiva interpretării date exercitării dreptului de opțiune pentru retragerea din societate. Achiesând la constatarea instanței de apel în sensul că termenul în discuție este unul de decădere, Înalta Curte reține că aceeași instanța a validat manifestarea de voință a intimatei-reclamante, fără a observa dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de normele juridice. Din această perspectivă, instanța supremă arată că manifestarea de voință, fundamentată conform înscrisului aflat la dosar, pe dispozițiile Legii nr. 151/2014, s-a înregistrat la data de 18 mai 2015. Din prezentarea datelor factuale efectuată anterior, la acel moment recurenta-pârâtă era sub imperiul unei hotărâri a AGEA care respecta dispozițiile actului normativ incident în cauză, hotărâre ce se bucura de prezumția de validitate. În acest context nu se poate reține un efect juridic al acestei manifestări de voință, întrucât nu se încadrează în ipotezele legale care permiteau un asemenea exercițiu.

În consecință, existența manifestării de voință trebuie raportată la termenul de 90 zile prevăzut în decizia individuală emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Având în vedere considerentele expuse, precum și dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte constată temeinicia recursului declarat în cauză, urmând a-l admite. Pe cale de consecință, va casa decizia de apel și va trimite cauza spre rejudecare la aceeși instanță.

În rejudecare, instanța de apel, în raport de prevederile art. 501 C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările date problemelor de drept, precum și susținerile părților referitoare la cauze care ar afecta termenul de prescripție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 353 din 27 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2022.