ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 841/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 4.809.797,97 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, constând în îmbunătățirile/investițiile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, situat în Săvinești, str. x, jud. Neamț, precum și la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei imobilului; a mai solicitat recunoașterea unui drept de retenție asupra construcțiilor aflate pe terenul identificat anterior, până la plata integrală a despăgubirilor menționate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constatate că a intervenit rezilierea contractului de închiriere nr. x din 17.12.2008 și, pe cale de consecință, a contractului de comodat nr. x din 26.02.2009 și actului adițional nr. x din 26.02.2009, să fie evacuată reclamanta-pârâtă din imobilul închiriat și să fie obligată să predea imobilul în starea în care a fost preluat și cu îmbunătățirile aduse în limita valorii de 19.4413,30 USD, să fie obligată reclamanta-pârâtă la preluarea, pe cheltuiala sa, a investițiilor/lucrărilor suplimentare efectuate peste limita sumei de 19.4413,30 USD, iar în caz de refuz/inacțiune, să fie autorizată pârâta-reclamantă la ridicarea/desființarea acestora, pe cheltuiala reclamantei-pârâte; cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1084/C din 19 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins, ca nefondate, excepțiile nulității capătului de cerere principală vizând contravaloarea serviciilor de pază, netimbrării și tardivității formulării cererii reconvenționale; s-a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere având ca obiect restituirea sumelor pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, doar pentru perioada derulării contractului, respectiv până la 19 noiembrie 2013; s-au respins, ca nefondate, restul pretențiilor și capetelor evidențiate în cuprinsul cererii principale formulate de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., reprezentată legal prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.A.; s-a admis cererea reconvențională; s-a constatat intervenită, la data de 19 noiembrie 2013, rezilierea contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2008, a contractului de comodat nr. x din 26 februarie 2009 și a actului adițional nr. x din 26 februarie 2009 la contractul de comodat; s-a dispus evacuarea reclamantei- pârâte din imobilul-obiect al contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2008; reclamanta- pârâtă a fost obligată să predea pârâtei- reclamante B. S.A. imobilul ce a format obiectul contractului de închiriere identificat anterior, în starea în care a fost preluat și cu îmbunătățirile aduse în limita valorii de 19.4413,30 USD și, de asemenea, reclamanta- pârâtă a fost obligată să preia, pe cheltuiala sa, lucrările suplimentare efectuate, care excedează valorii de 19.4413,30 USD, iar în caz de refuz, pârâta-reclamantă a fost autorizată să ridice/să desființeze respectivele lucrări, pe cheltuiala reclamantei- pârâte.

I.3. Soluția instanței de apel

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 674/2019 din 08 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă- pârâtă A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 1084 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Neamț, în contradictoriu cu intimata- pârâtă-reclamantă B. S.A., ca nefondat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 5 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus, în temeiul art. 442 C. proc. civ., îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul deciziei nr. 674 din 8 octombrie 2019, în sensul de a se trece corect mențiunea "Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare care se depune, sub sancțiunea nulității la Curtea de Apel Bacău", în loc de "Definitivă", cum din eroare s-a consemnat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului său și schimbarea sentinței Tribunalului, în sensul admiterii acțiunii principale, cu obligarea pârâtei să restituie sumele de bani reprezentând îmbogățire fără justă cauză, constând în îmbunătățirile/investițiile pe care le-a adus la imobilul situat în localitatea Săvinești, str. x, jud. Neamț în valoare de 4.809.797,97 RON, precum și la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei activului închiriat (constând în contravaloarea drepturilor salariale achitate pentru doi angajați care au desfășurat activitatea de pază), și să se recunoască un drept de retenție în favoarea sa, până la plata de către pârâtă a sumei reprezentând contravaloarea drepturilor sale de creanță de mai sus.

Pe cale de consecință, a solicitat și respingerea pretențiilor din cererea reconvențională având ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul obiect al contractului; obligarea reclamantei să predea pârâtei imobilul în starea în care a fost preluat și cu îmbunătățirile aduse în limita valorii de 194.413,30 USD, cu obligarea reclamantei să preia pe cheltuiala sa lucrările suplimentare efectuate, care excedează acestei valori, iar, în caz de refuz, să fie autorizată pârâta la ridicarea/desființarea acestora, pe cheltuiala reclamantei; cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, foarte pe larg, situația de fapt în cauză și a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", a arătat că instanța de apel nu a adus niciun argument din care să reiasă netemeinicia criticilor subsumate primului motiv de apel.

Mai exact, a menționat că instanța de apel a omis total împrejurarea că în fața primei instanțe a fost invocată o excepție de inadmisibilitate a unui întreg capăt de cerere, astfel încât aceasta trebuia fie să respingă excepția în întregime, fie să o admită și să respingă integral pretențiile din acel capăt de cerere.

În prezenta cauză, a arătat recurenta- reclamantă, tribunalul nu a procedat astfel, ci a admis, în parte, excepția, respingând ca inadmisibile o parte din pretențiile respective și ca neîntemeiate pe celelalte, ceea ce, în opinia recurentei, constituie o greșeală de judecată evidentă și o încălcare flagrantă a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Excepția de inadmisibilitate invocată de către intimata-pârâtă a vizat primul capăt de cerere al acțiunii, în integralitate, ceea ce impune concluzia că această excepție trebuia să fie tratată unitar, iar nu scindată ori disociată, fiind vorba despre o singură și unitară "apărare".

Mai mult, recurenta a apreciat că trebuie să se țină seama și de prevederile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., care obligă instanța să își întemeieze hotărârea doar pe elemente de fapt și de drept puse în prealabil în discuția părților.

Or, pe parcursul judecății în fond, nu s-a pus în discuție chestiunea legată de disocierea excepției inadmisibilității invocate de către intimata-pârâtă și nu s-a ridicat problema, în sensul că această apărare ar privi doar o parte din primul capăt de cerere.

Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că al doilea motiv de apel a fost înlăturat de instanță, cu o argumentare lapidară, potrivit căreia în locul acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, reclamanta ar avea la îndemână o acțiune în răspundere civilă contractuală.

Recurenta a precizat că atâta timp cât a susținut, în fața instanțelor devolutive, ipoteza nevalabilității și ineficienței clauzelor contractuale privitoare la valoarea îmbunătățirilor (aceste clauze având o cauză ilicită sau imorală și contravenind unor norme legale imperative și de ordine publică), este evident că nu se verifică teza potrivit căreia societatea reclamantă ar fi putut intenta o acțiune în răspundere civilă contractuală.

În opinia recurentei, o asemenea acțiune putea să fie formulată doar în ipoteza în care clauzele contractuale erau valide și, prin urmare, producătoare de consecințe juridice.

Cum, în speță, nu este vorba despre această ipoteză, recurenta-reclamantă a susținut că nu putea să promoveze decât o cerere în despăgubiri bazată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Referitor la împrejurarea că prevederile art. 494 din C. civ. de la 1864 și cele ale art. 580 și art. 584 din același cod nu ar fi norme imperative (ci dispozitive), recurenta a menționat că aceasta este o simplă alegație a instanței de apel, nefiind sprijinită de argumente logico-juridice.

S-a arătat că modul imperativ în care sunt redactate aceste texte legale, faptul că ele conțin enumerări limitative ale ipotezelor în care se aplică și împrejurarea că toate au caracter special și cuprind derogări de la regulile de drept comun din materia dreptului de proprietate (constituie excepții) nu pot conduce decât la concluzia că este vorba despre dispoziții legale imperative și de ordine publică.

Întrucât clauzele contractuale invocate de către intimata-pârâtă contravin acestor norme, iar dispozițiile art. 5 din C. civ. de la 1864 și art. 11 din C. civ. (2009) prevăd foarte clar faptul că nu se poate deroga prin contracte de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, este evidentă greșeala de judecată săvârșită de instanța de apel.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apărarea formulată în cauză

Intimața- pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la 26 iunie 2020, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți, iar prin încheierea din 11 februarie 2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestuia pe fond.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susține recurenta- reclamantă.

Contrar celor susținute prin cererea de recurs, instanța de prim control judiciar nu a omis a analiza modul în care tribunalul a analizat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de pârâtă, inclusiv, din perspectiva semnificației prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

De fapt, ceea ce critică, în realitate, recurenta- reclamantă este semnificația pe care instanța de apel a dat-o acestei excepții, pe care a apreciat-o că nu este o cerere, în sensul acestor prevederi, ci un mijloc de apărare, reținere pe care recurenta- reclamantă o consideră greșită, deoarece, se arată de către recurentă, Curtea de Apel a omis împrejurarea că, în condițiile în care prima instanță a fost sesizată cu o excepție de inadmisibilitate a unui întreg capăt de cerere, aceasta era obligată să se pronunțe asupra a ceea ce a fost învestită, și, în cest context, trebuia fie să respingă excepția în întregime, fie să o admită și să respingă integral pretențiile din acel capăt de cerere.

O atare critică, pe lângă că excede analizei de legalitate pe care o exercită instanța de recurs, neputând fi primită interpretarea proprie pe care partea o dă modului de soluționare a cauzei, ori, excepțiilor invocate în cadrul acesteia, în mod asemănător, ignoră, în mod evident, conținutul concret al hotărârii atacate, care cuprinde o amplă și justă analiză a apelului formulat de parte, nelăsând nesoluționat/nemotivat niciunul dintre aspectele semnalate de apelanta- reclamantă prin cererea de apel.

De altfel, Înalta Curte mai reține că, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de apelantă și și-a prezentat argumentele care au justificat soluția sa.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține aceasta, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

Analizând, în continuare, recursul, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta- reclamantă critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanța de apel ar fi procedat la o pretinsă calificare a acțiunii pe care aceasta o avea la îndemână, dintr-o veritabilă actio in rem verso, într-una în răspundere civilă contractuală, critică ce se găsește a fi nefondată.

Examenul de detaliu al cererii deduse judecății relevă însă că nu curtea de apel este cea care i-ar fi dat o altă calificare, ci prima instanță.

Astfel, în concret, reclamanta- recurentă a solicitat, pe calea cererii de chemare în judecată, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.809.797,97 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, constând în îmbunătățirile/investițiile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, situat în Săvinești, str. x, jud. Neamț, precum și la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei imobilului; a mai solicitat recunoașterea unui drept de retenție asupra construcțiilor aflate pe terenul identificat anterior, până la plata integrală a despăgubirilor menționate.

În drept, cererea a fost fondată pe prevederile art. 494 alin. (3) teza finală, art. 1864 alin. (3) teza finală și art. 997 C. civ. din 1864, art. 2495 Noul C. civ.

Contrar susținerilor recurentei- reclamante, Înalta Curte observă că, analizând apelul din perspectiva cererii din acțiunea introductivă, referitoare la obligarea sa la plata contravalorii acestor îmbunătățiri și investiții, instanța de apel face o corectă încadrare în drept și o justă aplicare a normelor de drept material (art. 494 C. civ. de la 1864 și, respectiv, art. 580 și art. 584 C. civ.).

Rezultă, astfel, că instanța de apel a analizat temeiul de drept al cererii recurentei- reclamante, prin raportare la cele susținute atât prin cererea introductivă, cât și prin apelul formulat de aceasta, arătând de ce nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se putea reține cauza de nulitate absolută a clauzelor pe care părțile le-au prevăzut, în mod expres, în legătură cu situația îmbunătățirilor aduse imobilului.

Ba, chiar, instanța de apel reține: "Dispozițiile art. 494 C. civ. 1864 și ale art. 580 și 584 C. civ. nu sunt norme imperative, ci dispozitive, ceea ce înseamnă că părțile dintr-un contract pot deroga de la aceste prevederi prin clauzele pe care au înțeles să le insereze de bunăvoie în acel contract".

În niciun caz nu poate fi analizată critica recurentei-reclamante că, prin considerentele deciziei sale, Curtea de Apel ar face simple alegații, nesprijită de argumente logico- juridice . O hotărâre judecătorească conține motive de fapt și de drept, pe care se întemeiază soluția, argumente de speță, și nu "alegație", termen cum folosește recurenta-reclamantă.

În ce privește critica prin care recurenta-reclamantă susține nulitatea absolută a clauzelor contractului referitoare la investiții și îmbunătățiri, contrar susținerilor acesteia, se observă că instanța de apel în mod legal a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1272 Noul C. civ. (art. 969 și art. 970 vechi C. civ., de la 1864), prin raportare la clauzele din contract, art. 5.3. și art. 5.4. din contractul de închiriere).

În calitate de chiriaș, recurenta-reclamantă nu a avizat-o pe intimata-pârâtă despre necesitatea realizării acelor îmbunătățiri/investiții suplimentare, efectuând aceste lucrări, deci, fără acordul intimatei, ceea ce o plasează în postura unui constructor de rea-credință și, ca atare, în mod legal fiind respinse pretențiile acesteia.

Față de prevederile art. 3 lit. g) din H.G. nr. 804/2007, în mod legal instanța de apel a analizat susținerile recurentei-reclamante privitoare la cheltuielile efectuate cu paza obiectivului, soluția fiind corectă și cu referire la normele aplicabile în materie.

Ca atare, fiind legală și soluția cu privire la chestiunile supuse analizei din cererea reconvențională, în mod legal instanța de apel a respins criticile acesteia în legătură cu păstrarea de către intimata-pârâtă a acestor lucrări (și obligația, corelativă, de plată a acestora), câtă vreme s-au îndepărtat de la obiectul de închiriere și clauzele care le prevedeau.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.., ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei nr. 674/2019 din 08 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2021.