ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 535/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data 19 octombrie 2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată aceasta din urmă la plata sumei de 279.448,96 RON reprezentând debitul datorat și a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1516 și urm. din C. civ.

La 8 februarie 2017 pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță din 7 iunie 2016.

La termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, pârâta-reclamantă a formulat cerere de completare a cererii reconvenționale, solicitând și anularea contractului de cesiune din 7 iunie 2016 invocând o cauză de nulitate relativă, constând în eroarea asupra calității reclamantului de titular al creanței.

La termenul de judecată din 15 iunie 2018 societatea C. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 2133 din 16 noiembrie 2018 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect "pretenții" în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., a admis cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L., a obligat pârâta la plata sumei de 279.448,96 RON reprezentând debit, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata sumei de 6.399,48 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 752 A din 15 iulie 2020 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 2133 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a obligat-o să plătească intimatului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 752 A din 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta-reclamantă B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 martie 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluția din 11 februarie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ. și s-au făcut mențiunile cu privire la taxa judiciară de timbru datorată în recurs.

Intimatul A. a invocat în apărare excepția nulității recursului, considerând că au fost formulate critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că din ansamblul probator rezultă că respectiva creanță a existat în patrimoniul său la data încheierii contractului de cesiune. Contractul de cesiune încheiat la 18 iunie 2016, prin care a dobândit creanța, este valabil și produce efecte juridice, nefiind afectat de vreo sancțiune civilă, astfel încât drepturile și obligațiile înscrise în cuprinsul său sunt obligatorii.

Prin rezoluția din 20 septembrie 2021 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Magistratul-asistent raportor a menționat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termenul legal și timbrat, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică pentru soluționarea recursului.

Prin cererea de recurs, pârâta-reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează o încălcare a normelor de procedură.

Recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece decizia recurată are în vedere argumente care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, anume chestiunea potrivit căreia intimatul putea vinde creanța în discuție fără să fie proprietarul acesteia, deși contractul de cesiune prevedea în mod expres contrariul.

Această chestiune nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, deși reprezintă unul dintre considerentele care au dus la respingerea apelului.

Prin reținerea acestui considerent se ajunge la o concluzie contrară probelor din dosar și instituțiilor de drept material aplicabile în cauză.

A arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (5) și art. 224 din C. proc. civ., instanța era obligată să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt și de drept invocate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 din C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractelor și ale art. 1555 din C. civ. referitoare la ordinea executării obligațiilor.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1270 din C. civ., a susținut că încălcarea derivă din neobservarea clauzelor celor două contracte de cesiune. Astfel, fără temei legal, instanța de apel a ajuns la concluzia că recurenta nu putea invoca neexecutarea obligațiilor cedentului la data semnării contractului de cesiune de creanță din 7 iunie 2016 în condițiile în care, la art. 3.2 lit. a) și f) din contract, se prevede că intimatul A. este beneficiarul creanței la data cesiunii, aceasta existând în patrimoniul cedentului, care se obligă să garanteze existența creanței în raport cu data încheierii contractului.

În același sens, a menționat că intimatul a devenit "proprietarul creanței" la 6 octombrie 2017, astfel că respectiva creanță nu exista în patrimoniul său când s-a semnat contractul de cesiune, la 18 mai 2016. Așa fiind, condiția plății creanței nu era îndeplinită la 7 iunie 2016, când s-a semnat contractul de cesiune.

În continuare, a arătat că aceste critici sunt susținute din punct de vedere probatoriu, făcând trimitere la înscrisul intitulat "agrement de plată", despre care a precizat că este o probă preconstituită și nu un act adițional, înscrisul nefiind înregistrat în actele C..

De asemenea, a invocat că încălcarea principiului contradictorialității se manifestă și în ceea ce privește împrejurarea că nu au fost supuse dezbaterii aceste probe.

Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1555 din C. civ., critica se referă la faptul că instanța de apel a reținut obligația recurentei de a notifica debitoarea cedată, de a se înscrie la masa credală, fiind astfel inversată ordinea de executare a obligațiilor pe care părțile și le-au asumat prin contractele de cesiune.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta a reclamat o încălcare a principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a supus dezbaterii părților cele reținute într-un considerent al deciziei atacate, și anume că transferul proprietății creanței la pârâta-reclamantă depindea de condiția implicită avută în vedere de părțile contractante -plata prețului cesiunii inițiale, ce putea fi făcută de reclamantul-pârât către cedenta lui S.C. C. S.R.L., dar numai după ce era făcută plata ratelor prețului cesiunii ulterioare de pârâta-reclamantă, fiind o dublă cesiune de creanță sub condiție suspensivă. Se critică și faptul că nu au fost supuse dezbaterii contradictorii probele administrate.

Înalta Curte cercetând acest motiv de casare, constată că instanța de apel a fost învestită prin cererea de apel formulată de pârâta-reclamantă să analizeze critica referitoare la aprecierea eronată a primei instanțe a ordinii de executare a obligațiilor contractuale, a faptului că achitarea de către pârâta-reclamantă a prețului cesiunii ar fi fost prima obligație de îndeplinit.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților sau al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul.

Principiul contradictorialității ce guvernează faza judecății este o garanție a respectarii principiului dreptului la apărare și al egalității părților in procesul civil, și implică ca în dezbaterea judiciară fiecare parte să își poată manifesta poziția procesuală și susține argumentele.

Prin urmare, acest principiu se manifestă prin opoziția procesuală a părților litigante și nu raportat la instanță, care este menită să arbitreze și să soluționeze conflictele judiciare.

Hotărârea judecătorească este precedată de dezbaterile contradictorii ale părților, iar motivarea conține argumentele judecătorului de ce o anumită teză juridică a fost luată în considerare.

Așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de judecată din 15 iulie 2020 a fost încuviințată proba cu înscrisuri, iar părțile au fost reprezentate de apărătorii lor, cărora li s-a dat cuvântul în susținerea tezelor probatorii, a motivelor de apel și argumentelor în apărare, cu privire la probele cauzei, cu respectarea principiului contradictorialității.

Or, critica recurentei vizează faptul că nu a fost supusă dezbaterii motivarea instanței, considerentele decizorii prin care s-a răspuns motivelor de apel și care au condus la pronunțarea deciziei de către curtea de apel.

În acest context, ceea ce se impută instanței de apel excedează controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs, principiul contradictorialității reglementat de dispozițiile art. 14 din C. proc. civ. fiind de domeniul ordinii publice și manifestându-se în raporturile dintre părțile procesului asupra chestiunilor deduse judecății, nu raporturilor dintre părți și instanță pe aspectul convingerilor judecătorului, care este independent și se supune numai legii, conform art. 124 alin. (3) din Constituție.

Așa fiind, nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil prin încălcarea principiului contradictorialității, astfel cum susține recurenta, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curtea apreciază ca nefiind fondat nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a criticat încălcarea dispozițiile art. 1270 din C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, susținând că instanța de apel nu a observat dispozițiile obligatorii și exprese pentru părți, inserate în clauzele contractuale și care sunt contrare celor reținute prin decizia recurată.

Astfel, susține că în contractul încheiat la 7 iunie 2016 se menționează (art. 3-Declarații și garanții pct. 3.2 din contract) că intimatul A. este beneficiarul creanței și la data cesiunii, aceasta exista în patrimoniul cedentului și că se obligă să garanteze existența creanței în raport cu data încheierii prezentului contract, fără a răspunde și de solvabilitatea debitorului cedat.

Aceste prevederi contractuale, susține recurenta, se coroborează cu cele ale contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 18 mai 2016 între intimatul A. și S.C. C. S.R.L.

Se impută instanței de apel că a interpretat eronat clauzele contractuale deoarece condiția plății creanței de către intimatul A. nu era îndeplinită la momentul semnării contractului de cesiune din 7 iunie 2016, condiție necesară pentru transmiterea creanței către recurentă, dar nu se specifică punctual aspectul de nelegalitate prin raportare la art. 1270 din C. civ. potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Aptitudinea instanței de apel de a realiza o veritabilă reeditare a judecății de fond este posibilă prin conferirea de atribuții corespunzătoare în materie de probațiune, în etapa devolutivă a apelului putând fi valorificate elemente probatorii care oferă părților posibilitatea unei reexaminări a cauzei lor sub toate aspectele, respectiv atât în privința elementelor de fapt, cât și a celor de drept.

Or, analizând sentința apelată prin prisma criticilor din apel și reluate în recurs, raportat la materialul probator administrat, Curtea a apreciat că reclamanta și-a asumat niște obligații prin contractul de cesiune pe care l-a încheiat și pe care în mod culpabil nu l-a executat. Instanța de apel, în interpretarea clauzelor contractuale a reținut că la data încheierii contractului de cesiune de creanță voința părților a fost ca obiect al cesiunii să fie creanța ce era înscrisă în tabloul creditorilor din procedura insolvenței în favorea S.C. C. S.R.L., iar conform clauzei de la pct. 1.2 din contract pârâta era cea care avea obligația de a-și înscrie crența, de la momentul semnării contractului, în tabelul creditorilor din dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului București și în calitate de creditor cu suma cesionată în baza contractului. Astfel, au reținut instanțele de fond, avea posibilitatea, după ce opera această înscriere, să formuleze în calitate de creditor contestații sau orice alte cereri le-ar fi considerat necesare în dosarul de insolvență.

Prin urmare, interpretând clauzele contractuale, care au putere de lege între părțile semnatare și exprimă realitatea juridică a drepturilor și obligațiilor asumate, conform art. 1270 din C. civ., instanța de apel a reținut că reclamanta nu și-a executat obligația asumată de a remite prețul contractului de cesiune și care, contrar celor afirmate de recurentă, nu prevedea vreo condiție suspensivă.

Recurenta a invocat în memoriul de recurs faptul că, din punct de vedere probatoriu, soluția procesuală a instanței de apel care a menținut raționamentul juridic al primei instanțe este incorectă.

Prin aceste critici, care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului recurenta tinde, de fapt, la o reinterpretare a clauzelor contractuale în scopul reconfigurării situației de fapt stabilite de instanțe în primele două grade de jusrisdicție.

Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate în recurs, întrucât în această etapă procesuală nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, ci doar de nelegalitate, având în vedere că aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză este atributul suveran al instanțelor de fond.

Nu se poate primi nici critica recurentei prin care se reclamă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1555 din C. civ., cu privire la ordinea de executare a obligațiilor.

Potrivit dispozițiilor art. 1555 alin. (2) din C. civ. în măsura în care executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, acea parte este ținută să execute contractul prima, dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă altfel.

Or, răspunzând acestui motiv de apel, Curtea, interpretând conținutul contractului de cesiune precum și ansamblu probator, a statuat că încă de la data încheierii lui, recurenta, așa cum s-a arătat anterior, și-a asumat obligația de a se înscrie în tabloul creditorilor la masa credală a debitorului cedat în locul intervenientei accesorii S.C. C. S.R.L., nefiind fondată susținerea că ar exista menționată în contract o clauză de rezoluțiune în cazul în care ea însăși nu și-a îndeplinit obligația de plată a tranșelor prețului cesiunii.

Totodată, raportat la configurația situației de fapt, a reținut instanța de apel, că nu este incident art. 1383 C. civ., întrucât, în speță, cesiunile au fost încheiate în calitate de cedenți de către persoane diferite, iar obligația de plată nu a fost onorată de către reclamantă, nici la data contractului și nici ulterior, ceea ce l-a determinat pe reclamant să achite din surse proprii prețul pe care acesta îl convenise cu cedenta inițială.

Înalta Curte notează, referitor la repartizarea sarcinii probei între reclamant și pârât, că, în proces, reclamantul trebuie să probeze faptul generator al raportului juridic dintre el și pârât, iar, la rândul său, pârâtul să dovedească, după caz, fie faptele de natură a pricinui ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele ulterioare care au modificat raportul juridic creat, fie faptele ulterioare care au stins raportul juridic dintre părți.

Din această perspectivă, se reține că reclamantul a probat că a executat obligațiile asumate în convenție, transferul creanței operând chiar de la data semnării contractului, acesta nu era obligat să aștepte plata prețului ca să opereze mecanismul de transferal creanței, în timp ce pârâta nu a făcut dovada pretențiilor formulate în cererea reconvențională și în apărarea sa, a faptului că și-a executat obligația asumată, și anume plata prețului. Așadar, instanțele de fond au făcut o legală intrepretare a dispozițiilor incidente în cauză ce reglementează instituția rezoluțiunii. Față de cele ce preced, recursul va fi respins, ca nefondat, iar, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, o va obliga pe recurenta-pârâtă-reclamantă B. la plata sumei de 4500 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanța depusă în dosar la fila x.

ÎN NUMELE LEGII

PENTRU ACESTE MOTIVE,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 752 A din 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 4500 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.