ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 8 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea pentru Servicii de Telecomunicații și Tehnologia Informației în Rețele Electrice de Transport Teletrans S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 69.600 RON reprezentând plata drepturilor aferente contractului de mandat nr. C1651 din 17 ianuarie 2017, pentru perioada 10 august 2017 - 23 decembrie 2019, întrucât a dispus încetarea/revocarea intempestivă și fără justă cauză a reclamantului din calitatea de administrator al Servicii de Telecomunicații și Tehnologia Informației în Rețele Electrice de Transport Teletrans S.A.; în subsidiar, să dispună anularea Hotărârii nr. 4 din 10 august 2017 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor Societății pentru Servicii de Telecomunicații și Tehnologia Informației în Rețele Electrice de Transport Teletrans S.A.; să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal reprezentând indemnizația restantă, calculata de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă la 1 noiembrie 2018, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 98.600 RON și a completat temeiul de drept al acțiunii prin raportare la dispozițiile art. II din Legea nr. 111/2016 și ale art. 6 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere formulat în subsidiar referitor la anularea Hotărârii nr. 4 din 10 august 2017.

Prin încheierea de ședință din 18 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția decăderii cu privire la solicitarea reclamantului referitoare la obligarea pârâtei de a depune la dosar planul de administrare revizuit și procesul-verbal al ședinței consiliului de administrație al Teletrans din 14 aprilie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1069 din 22 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins capetele de cerere referitoare la plata daunelor-interese și a dobânzii legale aferente astfel cum au fost precizate, ca neîntemeiate, și a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere, formulat în subsidiar, referitor la anularea Hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor Societății pentru Servicii de Telecomunicații și Tehnologia Informației în Rețele Electrice de Transport Teletrans S.A. nr. 4 din 10 august 2017. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 712A din 6 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

Împotriva acestei decizii și împotriva încheierilor premergătoare, reclamantul a declarat recurs, solicitând instanței să admită calea de atac formulată și să caseze hotărârea atacată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de apel a reținut o motivare greșită întrucât s-a întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, astfel cum acestea erau în vigoare la 23 decembrie 2015. Aceeași parte susține că decizia conține o motivare străină de natura cauzei sau contradictorie și că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant critică considerentele prin care instanța de apel a reținut că raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011 în forma în vigoare la data desemnării reclamantului ca administrator prin Hotărârea AGOA nr. 10 din 23 noiembrie 2015, că revocarea reclamantului nu poate fi analizată prin raportare la prevederile generale ale art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ci trebuie avute în vedere și dispozițiile speciale ale art. 30 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 și că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1303 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Autorul căii de atac arată că în hotărârea prin care a fost revocat din funcția de administrator a fost indicat art. 30 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, dar în forma în vigoare până la 3 iunie 2016, deși hotărârea de revocare a fost adoptată în 2017. Mai arată că în contractul de mandat încheiat la 17 ianuarie 2017 se face referire la completarea clauzelor contractuale cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și cu alte acte normative în vigoare, deci cu trimitere la O.U.G. nr. 109/2011 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 111/2016.

Susține și că au fost încălcate dispozițiile art. 6 C. civ. și că au fost greșit aplicate prevederile art. II din Legea nr. 111/2016 în conformitate cu care contractele de mandat ale membrilor consiliului de administrație (…) rămân supuse legislației în vigoare la data încheierii acestora. În opinia sa, curtea de apel a constatat în mod eronat că părțile au avut intenția de a se raporta la prevederile O.U.G. nr. 109/2011 în forma în vigoare la data numirii recurentului-reclamant în funcția de administrator.

Se afirmă că recurentul-reclamant și-a îndeplinit obligațiile rezultând din contractul de mandat astfel că nu există o motivare reală, o justă cauză pentru încetarea acestui contract, că daunele interese nu au fost cuantificate prin contract și că acestea au fost calculate raportat la cuantumul indemnizației lunare la care recurentul avea dreptul pe perioada contractului de mandat și la perioada pentru care acesta a fost încheiat.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul declarat în prezenta cauză este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 712A din 6 iulie 2020 și a încheierilor premergătoare, și s-a fixat termen pentru judecata recursului la 30 martie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Deși autorul căii de atac menționează că declară recurs și împotriva încheierilor premergătoare, din memoriul de recurs nu rezultă care sunt încheierile atacate și nici care sunt motivele de casare invocate în acest sens.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la existența unei motivări străine de natura cauzei sau contradictorii, Înalta Curte reține că că acestea sunt formale și că din cererea de recurs nu se desprind aspecte care să poată fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care recurentul-reclamant arată că instanța de apel ar fi trebuit să aplice prevederile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii adunării generale a acționarilor prin care s-a constatat încetat de drept mandatul de administrator al recurentului A. întrucât în mod corect a reținut curtea de apel, pe baza înscrisurilor de la dosar, că intenția părților a fost ca raportul de mandat dintre recurentul-reclamant și intimata-pârâtă să fie supus legislației în vigoare de la data nașterii relației juridice.

Astfel, curtea de apel a coroborat numirea recurentului în funcția de administrator prin hotărârea adunării generale ordinare nr. 10 din 23 decembrie 2015 cu dispozițiile art. 2 din contractul de mandat încheiat la 17 ianuarie 2017, conform căruia acesta produce efecte de la data hotărârii adunării generale prin care mandatarul (respectiv recurentul) a fost numit în calitate de membru al consiliului de administrație, și cu cele menționate la punctul 2.3 din hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor din 10 august 2017 prin care s-a constatat încetarea de drept a mandatului de administrator în temeiul prevederilor art. 30 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare până la 3 iunie 2016.

Dând eficiență principiului aplicării legii civile în timp, statuat de art. 6 alin. (2) C. civ. și prevederilor art. II din Legea nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, potrivit cărora "Contractele de mandat ale membrilor consiliului de administrație și directorilor, respectiv ale membrilor consiliului de supraveghere și directoratului rămân supuse legislației în vigoare la data încheierii acestora, dacă părțile nu convin modificarea lor, potrivit prezentei legi.", curtea de apel a reținut că în situația în care planul de administrare revizuit nu este aprobat de adunarea generală a acționarilor, devin aplicabile prevederile art. 30 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 în forma în vigoare la 23 decembrie 2015 (data numirii în funcția de administrator). Acest text de lege menționează în mod expres că în această situație, administratorii al căror mandat a încetat ex lege "nu sunt îndreptățiți la daune-interese."

Nu vor fi reținute criticile prin care recurentul susține că ar fi trebuit avute în vedere dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societățile întrucât acest text de lege care reglementează dreptul la despăgubiri al administratorului revocat fără justă-cauză reprezintă norma generală referitoare la încetarea contractului de mandat al administratorilor societăților pe acțiuni. Conform principiului specialia generalibus derogant, legea generală este înlăturată de la aplicare ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată. Astfel, în mod corect curtea de apel a aplicat cu prioritate norma specială edictată de art. 30 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare la 23 decembrie 2015, data numirii recurentului-reclamant în funcția de administrator, și a respins apelul formulat de reclamant, apreciind că nu se impune acordarea daunelor-interese.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susține că prin sentința nr. 1303 din 26 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că măsura dispusă de adunarea generală a acționarilor din 10 august 2017 reprezintă o revocare, ceea ce ar da naștere dreptului recurentului la daune-interese în temeiul art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, întrucât tribunalul a constatat că prin petitul cererii de chemare în judecată din acel dosar, A. "se plânge de măsura revocării sale din funcția de administrator" reținând în considerentele sentinței că "hotărârea AGA nr. 4 din 10 august 2017 a avut ca efect încetarea de drept a reclamantului din funcția de administrator". Față de această statuare și având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active, nefiind efectuată o analiză asupra fondului raportului juridic dintre părți, instanța supremă apreciază că în dosarul nr. x/2017 nu au fost stabilite în mod definitiv aspecte care să aibă relevanță pentru soluționarea prezentului recurs.

Nu vor fi analizate criticile prin care autorul căii de atac arată că și-a îndeplinit obligațiile și nici cele referitoare la cuantificarea daunelor-interese, acestea fiind aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate din recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 712A din 6 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a încheierilor premergătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 712A din 6 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a încheierilor premergătoare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.