ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 614/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. la plata sumei de 582.086,31 euro (2.585.161,72 RON la cursul BNR valabil pentru data de 24.11.2014 de 4,4412 RON = 1 euro) reprezentând suma de bani achitată de reclamanta A. S.A. în locul pârâtei, din valoarea amenzii de 1.031.000 EUR stabilită prin Decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014 în cazul AT.39984; la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plății de către A. S.A. a sumei de 582.086,31 Euro, respectiv 11.06.2014 până la data rambursării sumei de către Transelectrica; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 și următoarele, art. 1443, art. 1456, art. 1596 alin. (1) lit. c) din C. civ. (2009), art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, pct. (297) din Decizia Comisiei Europene, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și orice dispoziții legale incidente în cauză.

Prin sentința civilă nr. 4275 din 24 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 582.086,31 euro, reprezentând suma achitată de reclamantă în locul pârâtei din valoarea amenzii de 1.031.000 de euro aplicată prin Decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014 în cazul AT.39984, și a dobânzii legale, aferente sumei de 582.086,31 de euro, calculată de la data de 11.06.2014 și până la data plății efective. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.828,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1517/2016 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva sentinței civile nr. 4275/24.07.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.A.; a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. Totodată, a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-pârâtă în sumă de 16.129,49 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea acesteia și respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prin decizia nr. 829 din 13 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei nr. 1517/10.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; a casat decizia nr. 1517/2016 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 26.070,31 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea și schimbarea în tot a deciziei atacate, anularea sentinței civile nr. 4275 din 24.07.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, precum și a încheierii din 29.06.2015; respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală.

După o scurtă expunere a parcursului litigiului, autoarea recursului pendinte a susținut, în esență, că instanța de prim control judiciar a încălcat sau a aplicat greșit dispozițiile art. 1357, art. 1443, art. 1456 alin. (2) și art. 1596 C. civ.

Detaliind, a arătat că, în mod greșit, instanțele de fond au reținut ca fiind îndeplinite cerințele instituite de art. 1596 C. civ., deși reclamanta, în calitate de codebitor nu avea niciun interes în a stinge debitul ce îi incumba societății TRANSELECTRICA S.A.

De asemenea, a subliniat că, în speță, nu se pot aprecia ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 C. civ., în contextul în care instanțele de fond nu au stabilit fapta ilicită, pe care să o fi săvârșit cu vinovăție și care să îi fi produs reclamantei un prejudiciu.

Totodată, recurenta a consemnat că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea art. 1456 alin. (2) C. civ. în ceea ce privește prezumția de egalitate a obligației ce incumbă codebitorilor solidari, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul, ceea ce, în cauză, ar impune concluzia că, din totalul amenzii de 1.031.000 euro, fiecăreia dintre părțile în litigiu i-ar reveni sarcina de a achita jumătate, iar nu sumele stabilite de instanțele anterioare.

Autoarea prezentului demers judiciar a evocat și dispozițiile art. 1443 C. civ., care definesc solidaritatea pasivă, menționând că, în temeiul acestui articol, creditorul este îndreptățit să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii solidari, iar, la nevoie, să-i urmărească pe oricare dintre aceștia, la alegerea sa, funcționând ca o adevărată garanție.

Astfel, a subliniat că reclamantei îi aparține exclusiv vina pentru încălcarea art. 102 din TFUE și pentru care a fost sancționată cu amendă prin Decizia Comisiei Europene din 5 martie 2014 în cazul A.T.39984, iar instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 23 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 1/2003, încălcând și dezlegările instanței de casare, respectiv și dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a reprodus, par. (242) din decizia Comisiei Europene mai sus evocată, potrivit căruia "comportamentul unei filiale poate fi imputat societății-mamă, răspunzând în solidar în cazul în care formează o singură unitate economică, adică o singură întreprindere. Pentru a fi considerată o singură unitate economică, o societate-mamă trebuie: (i) să fie în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului comercial al filialei și (ii) să fi exercitat într-adevăr această influență", susținând că reclamanta A. S.A. și autoarea recursului, în calitate de societate-mamă constituie o singură întreprindere, în același sens fiind și cele consemnate la par. 243, 245, 294 din decizie.

De asemenea, recurenta a subliniat concluzia D.G.C.-C.E. (Direcția Generală Concurență - Comisia Europeană) în sensul că, în cazul mai sus expus, poate impune amenzi societății-mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării sale în încălcare.

A mai arătat că, deși A. S.A. a plătit integral amenda dispusă de D.G.C.- C.E., aceasta nu a suferit niciun prejudiciu, având în vedere că partea de datorie ce îi incumba a fost achitată până la concurența întregii datorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor A. S.A. nr. 10/2014, a fost aprobată majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar în cuantum de 4.552.150 de RON, având ca destinație "îndeplinirea obligației de plată ce decurge din decizia D.G.C. - Comisia Europeană, emisă în cazul A.T. 39984.", în preambulul acesteia menționându-se că este în conformitate cu mandatul acordat de Directoratul TRANSELECTRICA S.A.

A mai precizat recurenta, că hotărârea A.G.E.A. menționată nu a fost contestată în condițiile Legii nr. 31/1990, în vederea anulării acesteia de către persoanele care se considerau prejudiciate, astfel că produce efecte depline față de reclamantă.

Raportat la cele mai sus expuse, a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a ignorat că eventuala sa datorie către reclamanta A. S.A. s-a stins prin majorarea capitalului social al acesteia din urmă din moment ce destinația concretă a sumei a fost explicit menționată în cuprinsul hotărârii A.G.A., având ca unic scop plata amenzii. De asemenea, a precizat că reclamanta nu a fost prejudiciată, în contextul în care aportul în numerar s-a făcut chiar până la concurența întregii amenzi, nu doar pentru așa-zisa parte ce îi revenea TRANSELECTRICA S.A.

Următoarea critică dezvoltată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din tratat.

Din această perspectivă, a arătat că dispozițiile legale indicate nu se aplică cu prioritate față de dreptul intern în materia acțiunii în regres, pentru a se deroga de la acesta în privința modului de suportare a obligațiilor de către codebitori. Totodată, a susținut că nu se regăsește în niciunul dintre motivele pentru care se aplică amenzi în baza art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003.

A mai arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 în considerarea cărora a acordat reclamantei dobânzi penalizatoare, încălcând dispozițiile art. 6 al aceleiași ordonanțe, care statuează că, în lipsa stabilirii dobânzii în scris, se acordă doar dobânda legală.

Referitor la aceeași chestiune, a mai notat recurenta că instanța de apel nu i-a analizat susținerile referitoare la cuantumul dobânzii și nici nu a motivat înlăturarea acestora.

Ultima dintre criticile formulate vizează lipsa de cenzură a curții asupra cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță și în apel și acordarea lor într-un cuantum disproporționat față de dificultatea, amploarea sau durata litigiului, timpul și volumul de muncă al avocaților în executarea mandatului, activitatea solicitată de client, precum și natura, noutatea și dificultatea cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 5 C. proc. civ.

La 3 ianuarie 2019, conform dovezii de înmânare aflate la dosar, recursul a fost comunicat intimatei-reclamante.

La 25 ianuarie 2019, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, menționând că nu este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru, dacă acesta va fi apreciat ca fiind admisibil în principiu. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 februarie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

La 19 februarie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările intimatei-reclamante.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, intimata-reclamantă a transmis o adresă prin care a arătat că a luat act de concluziile raportului, iar recurenta-pârâtă a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat să se pronunțe o încheiere de admitere în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, dată la care, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., instanța a amânat pronunțarea pentru data de 16 martie 2021.

Analizând recursul formulat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu greșita aplicare a prevederilor art. 1357 și art. 1596 C. civ., arătând că nu înțelege care era interesul reclamantei să stingă datoria TRANSELECTRICA S.A., în sarcina căreia nu a fost reținută o faptă ilicită. A mai susținut că decizia atacată cu recurs este pronunțată cu nerespectarea art. 1456 alin. (2) C. civ. în ce privește prezumția de egalitate a părților ce revin codebitorilor solidari.

Totodată, evocând definiția dată de Comisie pentru termenul de "întreprindere", recurenta a susținut că C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A. și A. S.A. sunt o singură întreprindere, astfel încât, art. 23 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu este aplicabil în mod individual A. S.A., ci ambelor societăți/părți. Așadar, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit aceste norme de drept, încălcând și dezlegările date de instanța de recurs.

Recurenta a mai susținut că actul de conduită sancționat cu amendă a fost exclusiv al reclamantei, TRANSELECTRICA fiind ținută în solidar la plata amenzii pe considerente de ordin statutar, cu toate că a virat reclamantei suma necesară pentru plata întregii amenzi, și nu doar pentru plata sumei pe care reclamanta o solicită în cauză.

În altă ordine de idei, cu toate că autoarea recursului recunoaște faptul că intimata-reclamantă a plătit în integralitate amenda dispusă de DGC-CE, aceasta susține că a fost o simplă formalitate a operațiunii în sine de efectuare a plății, arătând că, deși nu era culpabilă pentru fapta pentru care a fost aplicată amenda, s-a descărcat de datoria față de intimata-reclamantă A. prin aportul de numerar efectuat în iunie 2014, pentru acoperirea întregii amenzi.

În acest sens, susține că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că Directoratul TRANSELECTRICA a emis Hotărârea nr. 71/06.06.2014 prin care a acordat mandat reprezentanților săi în A.G.A. să aprobe majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar în cuantum de 4.552.150 de RON, în vederea îndeplinirii obligației de plată ce decurge din Decizia DGC-Comisia Europeană, emisă în cazul AT 39984.

Prin urmare, consideră că instanța de apel în mod nelegal nu a ținut cont de faptul că eventuala datorie a TRANSELECTRICA față de A. S.A. s-a stins prin majorarea capitalului social al reclamantei, ceea ce, în condițiile menținerii soluției pronunțate în fond, ar însemna că operațiunea de infuzie de numerar către A. S.A. ar fi efectuată de două ori, cu același titlu, de plată a amenzii.

În altă ordine de idei, recurenta precizează că Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor A. S.A. nr. 10/2014 prin care a fost aprobată majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar cu destinația mai sus arătată nu a fost atacată în condițiile Legii nr. 31/1990, astfel încât, în opinia recurentei, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că operațiunea de majorare a capitalului social nu a dus la stingerea datoriei TRANSELECTRICA față de A. S.A.

Așadar, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins apărarea sa referitoare la faptul că dreptul de regres al reclamantei este neîntemeiat.

Criticile mai sus redate sunt nefondate întrucât problemele de drept pe care recurenta le ridică au fost lămurite prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pentru ca, ulterior, în rejudecare, instanța de apel să pronunțe o decizie în acord cu aspectele dezlegate de instanța de recurs.

Astfel, fără a reda întreaga argumentație detaliată în decizia de casare mai sus amintită, se cuvine amintit faptul că instanța de recurs a conchis în sensul că obligarea în solidar a celor două părți litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancționare a ambelor, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, și nu are ca temei numai considerente de ordin statutar.

Totodată, Înalta Curte a reținut că solidaritatea celor două părți litigante a fost impusă prin decizia Comisiei, care nu a fost contestată de niciuna din părți, astfel încât, o atare dispoziție nu mai poate fi repusă în discuție, fără a afecta caracterul executoriu al respectivei decizii.

De asemenea, cu referire la majorarea de capital a intimatei-reclamante, dispusă de recurenta-pârâtă, prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a conchis în sensul că majorarea de capital nu poate avea semnificația plății de către intimată a părții care îi revenea din amenda aplicată.

Mai mult decât atât, dezlegările instanței de casare se reflectă întocmai în decizia ce face obiectul prezentului recurs. Astfel, se constată că, în aplicarea art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu mai este în măsură să verifice culpa TRANSELECTRICA pentru săvârșirea faptei care a atras sancțiunea amenzii, întrucât s-ar aduce atingere puterii executorii a deciziei Comisiei care reflectă o sancționare a ambelor societăți, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului. În același timp, a reținut că majorarea de capital aprobată prin Hotărârea A.G.E.A. A. S.A. nu poate fi asimilată unei plăți, de natură a exonera pârâta de obligația ce îi revine în baza deciziei Comisiei.

Prin urmare, având în vedere că decizia instanței de apel ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată în considerarea și cu respectarea întocmai a dezlegărilor date prin decizia de casare mai sus amintită, criticile recurentei nu pot fi primite.

Cu referire la aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor prevederi legale, încălcând dezlegările date prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, recurenta a solicitat a se avea în vedere, în principal, faptul că dispozițiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu se aplică cu prioritate față de normele de drept interne privind acțiunea în regres, pentru a se deroga de la aceste norme în privința modului de suportare a obligațiilor de către codebitori, iar, în subsidiar, a solicitat să fie avute în vedere motivele pentru care se aplică amenzi, în temeiul art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, urmând a se constatata că TRANSELECTRICA S.A. nu se regăsește în niciuna din situațiile menționate la art. 23.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, instanța de recurs nu a oferit o dezlegare cu privire la aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, ci a dispus ca, în stabilirea sumei pe care o va avea de suportat intimata (pârâta), instanța de apel să verifice și incidența art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratat. Prin urmare, nefiind în situația unei dezlegări propriu-zise, ci a unei îndrumări date instanței de apel, nu se poate reține vreo încălcare a unor chestiuni de drept dezlegate.

Totodată, față de susținerea recurentei, potrivit căreia, prevederile art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu se aplică cu prioritate față de normele de drept interne privind acțiunea în regres, se cuvine menționat faptul că, de principiu, art. 5 din C. civ. (2009) statuează faptul că, "în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților".

Cu toate acestea, având în vedere că art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) nu vizează materia acțiunii în regres, ci reglementează amenzile pe care le poate aplica Comisia întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi în aplicarea normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din TFUE, nu se poate pune problema unei aplicări prioritare a unei norme naționale în detrimentul unei norme europene sau viceversa.

Mai mult decât atât, așa cum reiese și din conținutul Deciziei Comisiei din 5.3.2014, depusă de reclamantă la dosarul primei instanțe de fond în primul ciclu procesual, art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) a fost unul din temeiurile de drept care au stat la baza emiterii deciziei Comisiei în cazul AT.39984.

Cum, prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, în considerarea art. 299 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Înalta Curte a recunoscut caracterul de titlu executoriu în privința deciziilor Comisiei Europene, este evident că nu se poate face abstracție de art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, cu atât mai mult cu cât acesta a constituit unul din temeiurile de drept care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare, aceasta constituind, de altfel, și izvorul obligației solidare.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici solicitarea formulată în subsidiar, în sensul de a fi avute în vedere motivele pentru care se aplică amenzi în temeiul art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, urmând a se constata faptul că TRANSELECTRICA S.A. nu se regăsește în niciuna din situațiile menționate în respectivul articol, întrucât această chestiune a fost deja depășită, fiind tranșată prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, în cuprinsul căreia se regăsește concluzia în sensul că obligarea în solidar a celor două părți litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancționare a ambelor părți, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, și nu are ca temei numai considerente de ordin statutar.

Cât privește modul în care instanța de apel a stabilit cuantumul în care amenda urmează a fi suportată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că aceasta ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu și pentru motive de netemeinicie, așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici critica potrivit căreia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1535 C. civ. coroborate cu O.G. nr. 13/2011 nu poate fi primită.

Astfel, fiind în ipoteza unei obligații bănești neachitate la termen, sunt aplicabile dispozițiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. care prevăd faptul că "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu."

Prin urmare, având în vedere că nu a existat un cuantum convenit de părți, în lipsa acestuia, dobânda legală se calculează în cuantumul prevăzut de lege, respectiv, în condițiile Ordonanței nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Având în vedere că, în litigiul pendinte, nu ne aflăm în ipoteza unui împrumut al unei sume de bani, ci în ipoteza unei întârzieri la plata unei obligații bănești, dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este o dobândă penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011.

Totodată, potrivit art. 2 din același act normativ, "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Prin urmare, în situația în care partea pretinde și o dobândă legală, chiar și în lipsa unui temei de drept invocat în acest sens sau a unui temei de drept eronat, instanța este obligată să facă aplicarea dispozițiilor actului normativ corespunzător unei astfel de capăt accesoriu.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut în mod judicios aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011, pe care, de altfel, și reclamanta și-a întemeiat capătul de cerere accesoriu.

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât, prin Decizia RIL nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8310,71 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8310,71 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8310,71 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2021.