ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 612/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 3 iulie 2020, reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului, în calitate de fideiusor al societății C. S.R.L., la plata sumei de 469.550,94 RON, reprezentând debit restant neachitat, precum și la plata sumei în cuantum de 761,45 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 20.11.2018, când s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei societatea C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1044 din 29 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, secția Civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B..

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. și a fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 469.550,94 RON, cu titlu de debit neachitat și la plata penalităților de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la valoarea sumei restante de plată, de la data scadenței facturilor: nr. x/10.08.2018, în valoare totală de 62.923,39 RON, din care a fost achitată suma în valoare de 2.600,15 RON; nr. x/12.08.2018, în valoare de 66.830,40 RON; nr. x/17.08.2018, în valoare de 64.465,63 RON; x/30.08.2018, în valoare de 70.845,17 RON; nr. x/31.08.2018, în valoare de 70.518,45 RON; nr. x/14.09.2018, în valoare de 67.033,37 RON și nr. x/23.10.2018, în valoare de 69.534,68 RON, și până la data de 20.11.2018.

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 14.358,8 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâtul B. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței apelate și, în consecință, admiterea excepției nulității absolute a clauzelor 10.5 și 10.6 din contractul nr. x/06.05.2015 și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 456/2021 din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1044 din 29 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, secția Civilă; a fost obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 6.545 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât susține că hotărârea atacată conține motive contradictorii, care rezultă din aplicarea greșită a prevederilor legale în materia fideiusiunii, precum și din aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează nulitatea absolută, puterea obligatorie a contractelor și regimul juridic al clauzelor neuzuale, respectiv a art. 2.282, art. 2.289, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.203, art. 2.293 și art. 2.294 C. civ.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, în raport de prevederile art. 2.282 C. civ., instanța de apel a reținut în mod greșit că forma scrisă a fideiusiunii este necesară ad probationem, iar nu ad validitatem.

Astfel cum statuează art. 2.282 C. civ., fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.

În raport de aceste dispoziții legale, recurentul-pârât arată că forma ad validitatem trebuie respectată întocmai și implică asumarea expresă de către fideiusor, ca atare nu pot fi acceptate niciun fel de prezumții în dovedirea fideiusiunii.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că nu pot fi acceptate argumentele instanței de apel în sensul că și-a asumat fideiusiunea, întrucât clauza privitoare la instituirea fidejusiunii este evidențiată în contract și având în vedere și calitatea sa de reprezentant legal al cumpărătorului, precum și că nu era necesară existența a două semnături separate pe convenția de vânzare-cumpărare, acestea reprezentând simple prezumții.

Pe cale de consecință, astfel cum susține recurentul-pârât, art. 10.5 și art. 10.6 sunt lovite de nulitate absolută în temeiul art. 2.282 C. civ., aceste dispoziții contractuale neconstituind o dovadă a încheierii valabile a fideiusiunii.

Contractul de fidejusiune este un contract solemn în sensul art. 1174 C. civ., ca excepție de la art. 1178 C. civ., iar nerespectarea formei atrage nulitatea absolută, potrivit art. 2.282, coroborat cu art. 1179 alin. (2) C. civ.

Ca atare, recurentul-pârât apreciază că nu se poate vorbi despre forța obligatorie a contractului și executarea obligațiilor contractuale asumate, astfel cum afirmă instanța de apel cu trimitere la art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., dispoziții care sunt inaplicabile atâta vreme cât acordul de voințe nu a fost realizat și nu se poate extinde prezumtiv acordul cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare asupra fideiusiunii.

Un alt argument expus de recurentul-pârât vizează aplicarea greșită a normelor referitoare la regimul juridic al clauzelor neuzuale - art. 1.203 C. civ.

Recurentul-pârât arată că argumentele privind acceptarea expresă a clauzelor neuzuale sunt identice cu cele exprimate mai sus cu privire la forma ad validitatem a fideiusiunii și se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cazul asumării exprese în temeiul art. 1.203 C. civ.

Potrivit recurentului-pârât, instanța de apel a apreciat eronat cu privire la art. 1.203 C. civ., în sensul că fideiusiunea nu se încadrează în enumerarea limitativă a normei enunțate, pe de o parte, deoarece enumerarea prevăzută la art. 1.203 C. civ. nu este o enumerare limitativă, iar pe de altă parte, argumentele instanței sunt contradictorii, deoarece în chiar enumerarea categoriilor de clauze neuzuale legiuitorul face trimitere la clauzele de "reînnoire tacită a contractului", clauze ce au aplicare în ceea ce privește limitele fideiusiunii reglementate de art. 2.289 alin. (1) C. civ.

Recurentul-pârât apreciază că, în raport de prevederile art. 2.289 alin. (1) C. civ., fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată, motiv pentru care o reînnoire automată, tacită a contractului principal nu are ca efect reînnoirea automată a fideiusiunii în baza art. 1.203 și a art. 2.282 și art. 2.289 alin. (1) C. civ.

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel a reținut greșit că, în raport de dispozițiile art. 2.289 alin. (1) C. civ., având în vedere art. 3.2 din convenție, garanția personală de fideiusiune legal asumată de către pârât este reînnoită ca efect al caracterului accesoriu al acesteia.

În opinia recurentului-pârât, prevederile art. 3.2 din convenție reprezintă o expresie a clauzelor neuzuale prevăzute de art. 1.203 C. civ., articol înlăturat de plano de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, fideiusorul nu putea exercita drepturi și obligații asumate de către cumpărător, respectiv de a emite o notificare de reziliere, având în vedere că nu este parte a contractului principal, iar caracterul accesoriu al fideiusiunii nu prezumă extinderea sa automată, având în vedere prevederile art. 2.289 alin. (1) C. civ., care se opun acestei prezumții.

De asemenea, semnarea de către C. S.R.L., prin reprezentant legal, a adresei nr. x/11.05.2018 nu prezumă acordul expres al fideiusorului pentru motivele arătate mai sus.

O ultimă critică invocată de către recurentul-pârât vizează aplicarea greșită a art. 2.293 și a art. 2.294 C. civ.

Astfel cum arată recurentul-pârât, art. 2.293 C. civ. prevede că fideiusorul nu este ținut să îndeplinească obligația debitorului decât dacă acesta nu o execută, în speță nefiind vorba despre o obligație solidară a fideiusorului.

În speță, astfel cum susține recurentul-pârât, prin înscrierea la masa credală a cumpărătorului C. S.R.L., intimata-reclamantă a ales calea satisfacerii creanței sale potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014, înscrierea la masa credală neputând echivala cu neexecutarea obligației de către debitorul principal în sensul art. 2.293 C. civ.

De asemenea, argumentele privind neaplicarea beneficiului de discuțiune conform art. 2.294 C. civ. se circumscriu asumării exprese a fideiusiunii în sensul art. 2.282 C. civ. și clauzelor neuzuale prevăzute de 1.203 C. civ., a căror aplicare greșită a fost făcută de instanța de apel și în acest caz.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 8 decembrie 2021 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 3 ianuarie 2022, prin care a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 12 ianuarie 2022 .

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Sub un prim aspect se impune precizarea faptului că, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul-pârât nu a expus critici care se subsumează motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea supraabundentă a instanței de apel neputând conduce la nelegalitatea hotărârii.

Înalta Curte arată că argumentele recurentului-pârât vizează, de fapt, greșita aplicare a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza căii extraordinare de atac declarată în cauză.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a art. 2.282 C. civ.

Potrivit art. 2.280 C. civ., "Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută".

Fiind un contract accesoriu, contractual de fideiusiune urmează soarta obligației principale - accesorium sequitur principale.

Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuind să fie asumată în mod expres, printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute (art. 2.282 C. civ.).

În conformitate cu dispozițiile art. 2.293 C. civ., ce reglementează obligația fideiusorului, textul de lege prevede că acesta nu este ținut să îndeplinească obligația debitorului decât dacă acesta nu o execută, iar potrivit art. 2.294 alin. (1) C. civ., ce vizează beneficiul de discuțiune, fideiusorul convențional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la acest beneficiu în mod expres.

Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că fideiusiunea are caracterul, unei garanții personale accesorii, prin care fideiusorul se obligă față de creditorul obligației principale să execute respectiva obligație dacă debitorul principal nu o face.

În raport de dispozițiile legale mai sus menționate, Înalta Curte arată că în speță, prin art. 10.5 și art. 10.6 din contractul de vânzare-cumpărare de produse petroliere nr. 112/06.05.2015, recurentul-pârât și-a asumat o obligație unilaterală de garanție personală accesorie, sub forma unui raport de fideiusiune, contractul îmbrăcând forma unui înscris sub semnătură privată.

Ca atare, nu poate fi reținută critica recurentului-pârât în sensul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2.282 C. civ., ca de altfel nici aplicarea greșită a art. 1.270 și a art. 1.350 C. civ.

Este adevărat că Noul C. civ., prin art. 2282 instituie obligativitatea formei scrise ca și condiție pentru existența valabilă a contractului și că, prin urmare, contractual de fidejusiune este un contract solemn.

Însă, faptul că instanța de apel a arătat că forma scrisă a fideiusiunii este necesară ad probationem și nu ad validitatem nu este de natură a influența legalitatea soluției pronunțate în cauză, câtă vreme, astfel cum Înalta Curte a reținut anterior, recurentul-pârât, în calitate de fideiusor, și-a asumat garanția personală printr-un înscris sub semnătură privată, deci au fost îndeplinite condițiile de validitate ale convenției.

O altă critică invocată de recurentul-pârât vizează faptul că instanța de apel a înlăturat greșit prevederile art. 1.203 C. civ., potrivit cărora," Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".

Articolul 1.202 alin. (2) C. civ. definește clauzele standard astfel: "Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Înalta Curte reține că instanța de apel a exclus în mod corect de la aplicare prevederile art. 1.203 C. civ.

Clauzele neuzuale prevăzute de art. 1203 C. civ. își găsesc incidența doar în situația în care o parte contractantă folosește clauze standard. Or, recurentul-pârât nu a invocat și dovedit că partea adversă folosește, în contracte, stipulații stabilite în prealabil pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în convenție fără să fi fost negociate.

Altfel spus, nu s-a invocat și dovedit caracterul nenegociat al contractului astfel că art. 1203 nu este aplicabil raportului juridic.

Ca atare, prelungirea contractului în raport de dispozițiile art. 3.2, a condus la prelungirea garanției personale de fideiusiune asumată de recurentul-pârât, ca efect al caracterului său accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Totodată, nu poate fi reținut nici argumentul recurentului-pârât ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 2.293 C. civ., în raport de faptul că intimata-reclamantă a ales calea satisfacerii creanței sale prin înscrierea la masa credală a societății C. S.R.L.

Înalta Curte arată că înscrierea intimatei-reclamante la masa credală a societății C. S.R.L. nu exclude dreptul acesteia de a-și valorifica creanța, îndreptându-se împotriva garantului fideiusor, în condițiile în care obligația de plată a prețului nu a fost executată la scadență și nici în cadrul procedurii insolvenței.

Înalta Curte va înlătura și critica ce vizează neaplicarea de către instanța de apel a beneficiului de discuțiune, reglementat de art. 2.294 C. civ.. Astfel prin art. 10.5 și art. 10.6 din contract, fideiusorul a renunțat în mod expres la beneficiul de discuțiune și de diviziune, asumându-și o obligație solidară.

Ca atare sunt incidente prevederile art. 2.294 alin. (1) teza ultimă C. civ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 6.545 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 456/2021 din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 6.545 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.