ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 584/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritoriala A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat:

a. Instalații de conducte aeriene in lungul drumului in ampriza - 613 ml;

b. Instalații de conducte subterane in lungul drumului in zona de siguranța - 15483 ml;

c. Instalații de conducte în lungul drumului în subteran ampriza drumului - 2318 ml;

d. Subtraversari cu conducte drumuri modernizate - 191 ml;

e. Traversări aeriene conducte - 130 ml;

Prin sentința civilă nr. 1738 din 13 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respins ca inadmisibil primul capăt de cerere formulat de reclamanta Unitatea Administrativ - Teritoriala în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect acțiune în constatare.

A fost admis capătul al doilea al cererii de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcții și instalații, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1738 din 13 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând să se dispună admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată.

Motivele de casare

Din examinarea deciziei atacate, recurenta susține că instanța de apel a înlăturat fără temei legal toate motivele și apărările sale, reținând soluția de respingere a apelului promovat de aceasta pe aspecte ce exced situației de fapt și de drept deduse judecații, toate prin raportare și la excepțiile invocate.

În acest context, se susține nelegalitatea deciziei atacate, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității capătului doi al acțiunii intimatei-reclamante privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcții, instalații, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca efect al autorității de lucru judecat parțiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016.

Astfel, față de primul capăt de cerere având ca obiect constatarea unei stări de fapt, instanța de fond, prin încheierea de ședință din 10 ianuarie 2019, cât și prin dispozitivul sentinței apelate, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, soluție apreciată ca temeinică și legală raportat la dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța a dispus fără temei admiterea celui de-al doilea capăt de cerere, constând în obligarea sa la plata sumei de 2.011.429.73 RON reclamantei, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcții, instalații, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, deși capătul al doilea de cerere are caracter accesoriu față de prima cerere (acțiunea în constatare) și în mod logic și legal ar fi trebuit respins în temeiul principiului accesorium seguitur principale.

Mai arată recurenta, că în prezentul dosar, intimata-reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței de tarif de utilizare a zonei drumurilor locale, calculată ca urmare a diferenței de lungimi înregistrate față de actul adițional nr. x la Contractul nr. x/01.10.2012 pentru anul 2015, 2016 și 2017, în condițiile în care aceleași pretenții aferente anului 2015 au făcut deja obiectul dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv de instanța prin respingerea pretențiilor reclamantei.

Pentru aceste considerente, excepția inadmisibilității parțiale a acțiunii reclamantei ca efect al autorității de lucru judecat parțiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 este vădit întemeiată și, în consecință, ca efect al admiterii acestei excepții, recurenta solicită admiterea recursului formulat și respingerea cererii intimatei-reclamante în ceea ce privește pretențiile bănești aferente perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca inadmisibilă.

Mai susține recurenta nelegalitatea deciziei atacate raportat la dispozițiile art. 430 alin. (2) teza a II-a și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 817/04.05.2017, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 și a deciziei civile nr. 696/15.04.2019, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, nelegal reținute în cauza de către instanța de apel.

Cu toate că prin apărările pârâtei și prin înscrisurile administrate în probațiune au fost explicate pe larg argumentele față de cauza pendinte judecății, instanța de apel a înlăturat fără temei legal toate motivele/apărările recurentei față de excepția puterii de lucru judecat, prin raportare la soluția de admitere a celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect pretenții (2.011.429,73 RON).

Prin decizia civila nr. 817/04.05.2017, pronunțata de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, instanța de control judiciar a admis apelul formulat de B. S.A., a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna A..

Prin decizia civilă nr. 699/A/15.04.2019, Curtea de Apel București a admis apelul promovat de recurentă împotriva soluției instanței de fond, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de UAT Comuna A. în dosarul nr. x/2016, decizia rămânând definitivă.

În acest sens, recurenta apreciază că, în raport de aspectele evocate și de deciziile definitive pronunțate de Curtea de Apel București în dosarele anterioare nr. x/2016 si nr. y/2016, este evident că în prezentul dosar instanța de apel a înlăturat fără temei legal toate apărările pârâtei formulate prin cererea de apel, referitoare și la puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate.

Într-o altă critică, recurenta susține nelegalitatea deciziei civile atacate, raportat la prevederile art. 1349 si 1357 din C. civ., privind răspunderea civila delictuala, coroborate cu prevederile Contractului nr. x/2012 pentru utilizarea zonei drumurilor locale ocupate cu construcții sau instalații.

Practic, în susținerea dreptului pretins (2.011.429,73 RON), intimata-reclamanta invocă atât contractul pentru utilizarea suprafețelor din zona drumurilor locale ocupate de construcții sau instalații, cât și O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, însă indică drept temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și dispozițiile art. 192, 194 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că suma pretinsă de reclamantă, în cuantum de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful pentru utilizarea zonei drumurilor locale ocupate de construcții sau instalații, aferentă perioadei 01.01.2015 - 31.12.2017, constând în diferența de tarif de utilizare a zonei drumurilor locale, calculată ca urmare a diferenței de lungimi înregistrată față de actul adițional nr. x la Contractul pentru utilizarea suprafețelor din zona drumurilor locale înregistrat sub nr. x/01 10 2012, este nelegală.

Mai susține recurenta, că intimata-reclamantă nu a invocat și nu a dovedit niciun motiv pentru care contractul ar fi lipsit de efecte juridice Cu atât mai mult, contractul nr. x/2012 a produs efecte juridice și după neacceptarea de către pârâtă a ofertei actului adițional nr. x/19.03.2015, ce a modificat unilateral structura rețelei cât și cuantumul obligațiilor pretinse (1.051.419,95 RON/2015) față de anul fiscal 2014 (642.029,30 RON - act adițional nr. x/16.12.2014), prin aceea că părțile contractante, de comun acord au procedat la semnarea actului adițional nr. x/21.08.2015; actului adițional nr. x/03.12.2015; actului adițional nr. x/05.12.2016 și actului adițional nr. x/18.12.2017, ce reprezintă obligațiile anuale datorate de pârâtă, prin raportare la obiectul contractului, actualizat prin actul adițional nr. x/16.12.2014.

Recurenta arată că trebuie avut în vedere că părțile contractante, la momentul încheierii contractului nr. x/2012 au stabilit de comun acord suprafețele din zona drumurilor locale ocupate de obiective, conducte, instalații, construcții, iar potrivit art. 2 alin. (2) din contract modificarea contractului este posibilă numai în cazul în care se modifica structura rețelei (de conducte) descrisă la alin. (1) al art. 2, modificat prin actele adiționale ulterioare.

Astfel, ori de câte ori s-au efectuat investiții noi care au modificat structura rețelei descrisă la alin. (1) al art. 2, părțile au încheiat de fiecare dată acte adiționale de modificare a contractului inițial, în măsură să reflecte această realitate de fapt.

Intre momentul încheierii Actului Adițional nr. 4 la data de 16.12.2014 si 19.03.2015, dată la care reclamanta a încercat să forțeze pârâta să încheie Actul Adițional nr. 5, nu a intervenit nicio modificare a structurii rețelei (obiect al contractului), întrucât nu s-au efectuat lucrări de investiții noi și nu este necesară încheierea unui act adițional.

Totodată, se arată că recurenta a achitat integral prețul contractului (tariful) aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, așa cum părțile au stabilit de comun acord prin Contractul nr. x/2012 și Actul adițional nr. x/16.12.2014; Actul adițional nr. x/21.08.2015; Actul adițional nr. 7/03.12 2015 și Actul adițional nr x/05.12.2016, iar potrivit actelor administrate în probațiune, în perioada menționată recurenta a achitat suma totală de 2.204.415,64 RON, potrivit Contractului nr. x/2017, cât și Actelor adiționale cu anexele corespunzătoare.

Față de situația de fapt și de drept expusă, raportat la apărările și înscrisurile probatorii ce atesta îndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă, așa cum părțile au stabilit de comun acord prin Contractul nr. x/2012 si Actele adiționale nr. 4/16 12.2014; nr. 6/21.08.2015; nr. 7/03.12.2015 si nr. 8/05.12.2016, recurenta solicită instanței să constate că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale.

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 mai 2021, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. și a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul pârâtei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă deși a invocat în susținerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Se reține că invocarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost făcută formal, fără dezvoltarea și argumentarea acestui motiv de casare cu trimitere la considerentele deciziei recurate și fără indicarea tezei incidente a textului legal invocat.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează modul de soluționare a excepției indamisibilității capătului 2 al acțiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcții, instalații, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca efect al autorității de lucru judecat parțiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016.

În esență, se susține că având în vedere raportul de accesorialitate între cele două capete de cerere, cel de al doilea capăt al cererii, admis de către instanță, trebuia respins în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Critica este nefondată.

Primul capăt al cererii, respins de către prima instanță, soluție intrată în puterea lucrului judecat, a vizat constatarea unei stări de fapt, respectiv că, pârâta ar deține pe domeniul public și privat instalațiile petroliere menționate în acțiune.

Al doilea capăt al cererii de chemare în judecată constă în pretențiile solicitate de reclamantă, în temeiul susținerilor de fapt expuse în primul petit al acțiunii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ. cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

În speța de față, cele două capete de cerere al acțiunii nu se află în raport de accesorialitate, întrucât soluția dată celui de al doilea capăt al cererii nu depinde de soluția primul capăt, respins ca inadmisibil, întrucât viza constatarea unei stări de fapt și nu a existenței/inexistenței unui drept.

În raport de aceste considerente, principiul accesorium sequitur principale nu își găsesește aplicabilitatea în cauză.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul temeiniciei excepției autorității de lucru judecat, care în opinia sa se impunea a fi admisă, raportat la aceleași pretenții aferente anului 2015 care decurg din contractul nr. x/01.10.2012, care au făcut deja obiectul dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv de instanța prin respingerea pretențiilor reclamantei.

Potrivit art. 431 C. proc. civ., pentru a se putea opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În speța de față, sunt îndeplinite cerințele privind identitatea de părți și obiect a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 și a pricinii de față.

În ceea ce privește cea de a treia condiție, privind identitatea de cauză, Înalta Curte reține că aceasta nu este îndeplinită, întrucât pretențiile ce au format obiectul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunțat decizia nr. 817/04.05.2017 de către Curtea de Apel București, au fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, considerentele instanței statuând în sensul că în lipsa unui act adițional nu se poate pretinde atragerea răspunderii civile contractuale.

În cauza de față, pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta având dreptul la repararea prejudiciului încercat prin utilizarea de către pârâtă fără contraprestație a terenurilor care se află în patrimoniul său.

În consecință, cerința tripla identitate de obiect, părți și cauză nu este îndeplinită.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la nelegalitatea deciziei recurate raportat la dispozițiile art. 430 alin. (2) teza a II-a și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 și a deciziei civile nr. 696/15.04.2019 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016.

Netemeinicia incidenței puterii de lucru judecat a fost în mod corect analizată și reținută de către instanțele devolutive.

Astfel, prin decizia civilă nr. 817/04.05.2017 Curtea de Apel București a constatat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei și obligarea sa la plata taxei corespunzătoare diferenței de suprafețe ocupate de instalațiile sale și neincluse în contract, câtă vreme între părți nu s-a încheiat un act adițional în acest sens, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din contractul x/01.10.2012, potrivit căruia orice modificare a structurii rețelei cuprinse la alin. (1) atrage după sine modificarea prezentului contract prin act adițional.

Potrivit art. 1166 C. civ. raportat la art. 8 din contractul x/01.10.2012 s-a prevăzut că modificarea contractului se face prin acordul părților, la intervenția uneia dintre părți.

În concluzie, prin această hotărâre s-a statuat în sensul că reclamanta nu are deschisă calea răspunderii civile contractuale, în lipsa încheierii actului adițional care să justifice solicitarea unei taxe mai mari în raport de noile suprafețe constatate în urma inventarierii realizate.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

Aplicând aceste considerații teoretice cauzei de față, se constată că în pricina de față, pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta apreciind că este îndreptățită la valorificarea dreptului său prin intermediul acestei acțiuni.

În concluzie, chestiunea litigioasă în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, se referă la antrenarea răspunderii civile contractuale, considerentele instanței fiind argumentate în raport de altă cauză juridică decât în cauza de față.

Pentru aceleași considerente, în mod corect a fost respinsă și incidența puterii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 696/15.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016.

A treia critică a vizat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva prevederilor art. 1349 și 1357 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, coroborate cu prevederile contractului nr. x/2012.

Recurenta apreciază pe de parte că în speță, raporturile de drept substanțial sunt reglementate prin contract și actele adiționale semnate de părți, fapt ce înlătură răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale cerute de art. 1349 C. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că temeiul juridic ac acțiunii de față este reprezentat de dispozițiile art. 1349 C. civ., instanța fiind învestită cu valorificarea dreptului lezat prin intermediul răspunderii civile delictuale.

Argumentele recurentei-pârâte privind subsidiaritatea răspunderii civile delictuale față de cea contractuală nu pot fi reținute, în raport de considerentele deciziei nr. 817/04.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, unde s-a stabilit că reclamanta nu are deschisă calea răspunderii civile contractuale, câtă vreme nu s-a realizat acordul de voință pentru încheierea actului adițional nr. 5.

Având în vedere gradul de folosire a terenului constatat în urma inventarierii realizate, reclamanta are dreptul la repararea prejudiciului suferit, sens în care au fost analizate cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită este reprezentată de folosința nepermisă a bunurilor reclamantei, ca excedent de suprafață ocupat de instalațiile pârâtei, față de cel care face obiectul contractului, aspecte recunoscute prin raportul comun de inventariere din 27.05.2014 și procesul-verbal din 04.02.2015.

Criticile pârâtei privind inexistența lucrărilor noi după semnarea Actului adițional nr. x este lipsită de relevanță juridică, câtă vreme dimensiunea instalațiilor și conductelor pârâtei sunt superioare contractului încheiat între părți, contestarea la momentul solicitării plății de către reclamantă neputând infirma constatările anterior arătate.

În ceea ce privește dovada prejudiciului, aceasta este determinată de încălcarea atributului dreptului de proprietate, reclamanta având dreptul la respectarea proprietății și la justa despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul reparației, în mod legal instanța de fond a avut în vedere tariful stabilit de părți ca bază de calcul pentru anul 2015, prin actul adițional nr. x/2014, respectiv HCL nr. 216/12.12.2014.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, aceasta este evidentă, acțiunea pârâtei fiind cea care a produs prejudiciul solicitat prin acțiune.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. au fost corect aplicate în speță, decizia recurată nefiind susceptibilă de a fi cenzurată în raport de motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV - TERITORIALA A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2022.