ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 560/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- constatarea și anularea clauzelor abuzive inserate la art. 2.1 și art. 2.3 din contractul de credit ipotecar HL nr. x din 31 martie 2008 și art. III din Condițiile generale de creditare;

- stabilizarea, respectiv înghețarea cursului de schimb valutar CHF - Leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- revenirea la dobânda negociată la data semnării contractului, de 5,15% pe an, și restituirea dobânzii încasate necuvenit;

- restituirea comisionului de acordare a creditului de 2% din valoarea totală a contractului în sumă de 1.686,40 CHF, achitat la data semnării acestuia.

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, art. 75, 76 și 77 din Codul consumatorului și art. 966-970 C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din 31 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, având în vedere dispozițiile art. 59-60 C. proc. civ., precum și solicitarea reclamanților, s-a dispus introducerea în cauză și citarea numiților D. și E., în calitate de garanți ipotecari ai creditului, acordat în baza contractului x din 31 martie 2008, care face obiectul litigiului.

Prin sentința nr. 795 din 28 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, acțiunea introductivă și, în consecință, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale privind perceperea comisionului de acordare a creditului, pârâta fiind obligată să restituie reclamanților suma de 1.686,40 CHF, în echivalentul RON, la cursul oficial al B.N.R., din data plății, precum și dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului, respectiv 2 aprilie 2008, și până la data restituirii, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Totodată, au fost respinse, ca nefondate, restul pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, pârâta a fost obligată să restituie reclamanților suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.

Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au fost respinse, ca tardiv, apelul reclamanților și, ca nefondat, apelul pârâtei.

În esență, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că apelul reclamanților a fost declarat la 10 august 2017, înăuntrul termenului de apel prevăzut de lege, având în vedere că, din conținutul dovezilor de înmânare, hotărârea primei instanțe a fost comunicată acestora la 12 iulie 2017, iar, în raport cu dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., apelul putea fi declarat până la 12 august 2017.

Așadar, fiind nesocotite prevederile art. 468 C. proc. civ., cu privire la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de declarare al apelului, decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată, a instituției de credit F. S.A., pe lângă G., succesoare a C. S.A.

Prin decizia nr. 58 din 27 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului D. și, în consecință, a fost anulat apelul reclamanților, ca fiind formulat de o persoană ce nu justifică calitatea de reprezentant convențional.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de intimata F. S.A. privind cheltuielile de judecată.

În susținerea recursului, reclamanții au învederat că prin decizia atacată, apelul acestora a fost soluționat pe excepție, în sensul anulării, cu motivarea că este formulat de o persoană care nu justifică calitatea de reprezentant.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții susțin că, din considerentele deciziei atacate, rezultă că apelul este formulat și însușit de către A. și B., iar, în fața instanței de prim control judiciar, a fost prezent la fiecare termen de judecată reclamantul A. căruia nu i-a fost pus în vedere să recunoască sau nu calitatea de reprezentant a numitului D..

Prin întâmpinarea depusă la 2 iunie 2021, intimații D. și E. au solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre judecare instanței de apel.

La 7 iunie 2021, a depus întâmpinare și intimata G. S.A., prin care a invocat excepția nulității recursului, prin raportare la dipozițiile art. 486 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a procuratorului D..

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, la 16 august 2021, prin care au solicitat, în esență, înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu și-au exercitat acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 8 martie 2022.

La termenul din 8 martie 2022, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au indicat motivul de nelegalitate în temeiul căruia solicită casarea deciziei recurate, iar criticile formulate nu fac posibilă încadrarea în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, prin criticile formulate recurenții prezintă situația litigiului și susțin că apelul este formulat și însușit de către reclamanți, iar, în fața instanței, a fost prezent la fiecare termen de judecată reclamantul A. căruia instanța de apel nu i-a pus în vedere să recunoască sau nu calitatea de reprezentant a numitului D..

În motivarea soluției de anulare a apelului reclamanților ca fiind formulat de o persoană care nu justifică calitatea de reprezentant convențional, instanța de apel a reținut că la dosar nu a fost depusă dovada de reprezentant a procuratorului D. pentru declararea căii de atac, fiind încălcate dispozițiile art. 83 alin. (1) și 85 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 211 și 252 alin. (1) C. civ.

Astfel, din prezentarea situației litigiului și a faptului că apelul a fost însușit de apelanți, în condițiile în care instanța de apel a reținut că lipsește dovada de reprezentant a procuratorului D., se constată că recurenții nu formulează critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate, prin care să arate greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de strictă interpretare. Totodată se reține că în calea de atac a apelului nu a existat nicio însușire a apelului formulat de reclamanți prin mandatar pentru a putea acoperi neregularitatea procedurală.

Prin urmare, criticile recurenților nu se pot încadra în niciunul din motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o nemotivare a căii extraordinare de atac.

Simpla invocare a unor critici nu conduce de plano la incidența unui motiv de recurs, ci trebuie indicate motive privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 58 din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 58 din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.