ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 704/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la 17 august 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 16 mai 2008, prevăzute la art. 1.2., art. 5.1., art. 5.2., art. 8.2., art. 9.7. și art. 9.13. și, pe cale de consecință, eliminarea acestora din cuprinsul contractului;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- stabilirea dobânzii, în funcție de indicele ROBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4.1. puncte procentuale valabilă după primul an contractual, pentru restul perioadei contractuale;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- anularea și eliminarea clauzelor mai sus enumerate, cu restituirea comisionului de acordare credit, precum și a sumelor actualizate plătite în plus, ca urmare a anulării clauzelor contractuale mai sus menționate;

- modificarea garanției ipotecare, cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare cu ipotecă, autentificat sub nr. x din 16 mai 2008, de la 80.000 Eur la 293.160 RON, conform cursului de vânzare de la data autentificării, ca urmare a denominării.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate în vederea soluționării prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2, art. 4 și art. 13 din Legea nr. 193/2000, ale art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, prevederile art. 992 și art. 1092 din C. civ. de la 1864, ale art. 36, art. 40 și art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, art. 969 C. civ., precum și Norma B.N.R. nr. 17/2003.

Prin sentința civilă nr. 1623 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, reclamantul a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 16 ianuarie 2020.

Prin decizia civilă nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantului, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea.

În consecință, s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x din 16 mai 2008, încheiat între reclamant și B. S.A., actuală D. S.A., în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 6.3 din contract, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 17 august 2016, în sensul că toate sumele datorate de reclamant, în temeiul contractului de credit, se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF de la momentul contractării.

Totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamant a diferenței dintre sumele achitate, de la data formulării acțiunii și până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, la un curs diferit de cel stabilit prin prezenta, și sumele pe care ar fi trebuit să le achite, ca urmare a calculării lor la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF de la momentul contractării.

În rest, au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.753 RON, cheltuieli de judecată, pentru fond și apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 5.753 RON, și onorariu avocat, în sumă de 1.000 RON.

Prin încheierea din 28 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis sesizarea din oficiu și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, în sensul că se va citi corect "Pronunțată azi, 22.02.2021 prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței" în loc de "Pronunțată azi, 22.02.2020 prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței" cum din eroare s-a menționat.

Împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, au declarat recurs, atât reclamantul A., cât și pârâta D. S.A.

Calea de atac a fost formulată la 29 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esență, admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant arată că nu a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.2., 5.1., 5.2., și art. 8.2., precum și de prevederile din art. 1.3., 8.2., 9.7. și art. 9.13. din contractual de credit, deși banca nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la caracteristicile produselor oferite, obligație prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Clauzele inserate în convenția de credit au caracter abuziv, nefiind negociate în prealabil, ci impuse, în mod discreționar, de banca care a abuzat de poziția sa contractuală, ceea ce a determinat un profund dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Recurentul susține că prevederile contractuale criticate sunt clauze abuzive, în sensul art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, fiind lovite de nulitate absolute, întrucât sunt norme juridice edictate în vederea ocrotirii unui interes general.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

În ceea ce privește comisioanele de acordare și de rambursare anticipată, prevăzute de art. 1.3 din contractul de credit, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la aceste motive de apel, astfel că recurentul apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 alin. (1) art. 488 C. proc. civ.

Referitor la capătul de cerere privind stabilizarea, respectiv înghețarea, cursului de schimb CHF - Leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, se arată că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către consumator, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu, la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților, se arată că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2. Astfel, trebuie observat că achitarea ratelor lunare, în temeiul unui contract de credit, nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din contract să se facă în moneda națională.

Calea de atac a pârâtei a fost formulată la 25 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esență, admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, prin pronunțarea hotărârii a cărei casare se solicită, a încălcat dispozițiile art. 969, art. 1.584 și art. 1.578 C. civ., norme de drept material în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Clauzele cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit, care prevăd restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat, reprezintă voința părților și nu sunt susceptibile de a li se aplica teoria impreviziunii, instanța de apel făcând o greșită aplicare a art. 969, art. 970, art. 1.578 și art. 1.584 C. civ. de la 1864.

Instanța de apel a analizat clauza cuprinsă în art. 6.3 sub aspectul îndeplinirii condițiilor impreviziunii, însă, în mod greșit, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile acestei instituții juridice, din probele administrate nerezultând că soluția de adaptare a contractului constituie o aplicare justă și cu respectarea principiului bunei-credințe, ce trebuie să guverneze raporturile dintre părțile contractante.

Recurenta arată că legislația internă în vigoare la data încheierii contractului de credit instituie principiul nominalismului monetar și transferă întreg riscul valutar în sarcina împrumutatului, condiții în care nu există niciun temei legal pentru admiterea cererii.

Clauzele contractuale privind rambursarea creditului reflectă regula generală aplicabilă în material împrumutului de consumație, înscrisă în art. 1.584 C. civ. de la 1864, conform căreia principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1.578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia; desigur, la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, dobândă și comisioane prevăzute în contract, același principiu aplicându-se în cazul concret al contractului de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie. De aceea, adaptarea contractului, în modalitatea dispusă prin hotărârea recurată, este netemeinică și nelegală, fiind încălcate atât principiul nominalismului monetar, cât și principiul libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.

Într-un contract de credit în monedă străină, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării acestuia, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect, din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate, potrivit căreia debitorul obligației imposibil de executat, aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare, este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți, în contract, în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.

Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei și impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar, care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumut acordat.

Alegerea de către clienți a posibilității de a se împrumuta în CHF s-a făcut în deplină cunoștință de cauză, cu privire la asumarea unei obligații de plată în monedă străină. Intimații au ales această variantă de creditare, fiind cea mai convenabilă pentru ei la acel moment, în condițiile în care creditele în RON sau în alte valute ar fi avut condiții de creditare diferite sau valori diferite ale dobânzii. Variația ulterioară a cursului de schimb nu reprezintă un element care să justifice ingerința instanței în convenția părților, nefiind aplicabilă teoria impreviziunii.

Astfel, forța obligatorie a contractului trebuie apreciată mai ales în contextul incidenței principiului nominalismului monetar. Ca atare, nu pot fi nesocotite prevederile art. 1.578 și art. 1.584 C. civ. de la 1864 cu privire la nominalismul monetar, precum și cele ale art. 969 C. civ., instanța neputând interveni în contract, modificând obligațiile esențiale ale părților, fără a avea un temei juridic și fără a justifica înlăturarea aplicabilității textelor de lege. Or, instanța de apel a analizat la nivel extracontractual îndeplinirea celor două condiții ale impreviziunii la care face trimitere decizia civilă nr. 623/2016 a Curții Constituționale, fără să aibă în vedere convenția părților și faptul că riscul valutar este suportat de ambele părți.

Însă prin soluția dispusă de instanța de apel, de adaptare a contractului pentru viitor, se transferă practic riscul valutar de la împrumutat la bancă, nefiind vorba despre o echilibrare a contractului. Modificarea contractului nu este posibilă în temeiul legislației naționale în astfel de cazuri, odată ce, atât forța obligatorie a contractului, cât și principiul nominalismului monetar impun ca împrumutatul să își execute obligația integral.

Recurenta afirmă faptul că prevederile contractuale care stabilesc obligația intimatului de a restitui creditul în aceeași monedă în care a fost acordat reprezintă transpunerea dispozițiilor legale privind principiul nominalismului monetar. În lipsa unei reglementari legale, anterior adoptării C. civ., impreviziunea a fost definită de doctrină, iar practica judiciară a admis adaptarea sau încetarea unui contract, ca urmare a impreviziunii, doar în cazuri excepționale, în care raportul de valoare dintre prestațiile părților a suferit modificări cu totul excepționale, prestațiile uneia dintre părți devenind derizorii, în raport cu beneficiile obținute.

Analiza acestor criterii, în cazul unui credit în moneda străină încheiat pe o perioadă de 30 de ani, demonstrează că reclamantul și-a asumat riscul variațiilor acestei monede, că variația CHF nu a condus la un câștig al Băncii corelativ cu pierderea reclamantului, dar și că ar fi nerezonabilă și excesivă modalitatea de adaptare a contractului dispusă de instanța de apel.

În ceea ce privește suportarea riscului, acesta este suportat de ambele părți; așa cum a reținut și instanța de apel, nici chiar banca nu putea previziona evoluția cursului valutar CHF-Ron, pentru o perioada așa lungă de timp. Variația cursului de schimb al CHF nu poate fundamenta existenta unui risc supraadăugat.

În cauză, pe de o parte, deși creșterea CHF a fost însemnată, aceasta nu a denaturat fundamentele contractului, reprezentând doar o creștere însemnată a valorii reale a obligațiilor uneia dintre părți dar, în contextul unui contract de credit încheiat pe o durată îndelungată, astfel de variații intră în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de credit. Pe de alta parte, soluția dispusă de instanța de apel cu privire la adaptarea contractului de credit, începând cu data introducerii acțiunii, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul contractului se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF de la momentul contractării, nu este legală, afectând, în mod evident, echilibrul contractual.

Considerentele instanței de apel, potrivit cărora creșterea cursului valutar al CHF în raport cu moneda națională generează un câștig suplimentar băncii, sunt netemeinice și nedovedite probator. Singurul câștig constă în majorarea valorii reale a marjei de profit, în sensul diferenței dintre dobânda achitată de reclamant și dobânda achitată de bancă pentru creditele contractate de bancă de pe piața inter-bancară. Or, este evident că această creștere a marjei este mult inferioară pierderilor pe care banca le-ar suferi dacă ar fi nevoită să suporte practic jumătate din diferența de curs valutar față de momentul încheierii contractului.

Rezultă din aceasta că adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în sensul dispus de instanța de apel, nu este temeinică și legală, deoarece aceasta ar contraveni chiar scopului impreviziunii de reechilibrare a contractului, prin dezechilibrarea acestuia în mod semnificativ în raport cu pierderile pe care le-ar suferi împrumutătorul. În aceste condiții, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, contractul de credit nu poate fi adaptat pentru acest temei juridic.

Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtei.

La 20 august 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin poștă electronică, solicitând, în esență, respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Totodată, a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului formulat de reclamant.

I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantului în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reține următoarele:

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității, sancțiune care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca în speță.

Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege pentru motivele expres și limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant invocă formal dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. dar nu își grupează criticile așa încât să dezvolte argumente circumscrise acestor dispoziții de strictă interpretare.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanță în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să își prezinte nemulțumirea față de soluția și considerentele instanței, fiind prezentate încă o dată argumentele expuse în apel, fără a se preciza în ce ar consta regula de drept încălcată.

Simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel în legătură cu capetele de cerere respinse ori admise parțial nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantului.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din instanța de prim control judiciar devolutiv.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâtă și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greșită și încălcarea de către instanța de apel, în soluționarea apelului reclamantului, a art. 969, art. 1584 și a art. 1578 C. civ., privind forța obligatorie a contractului, obligațiile împrumutatului, precum și principiul nominalismului, întrucât soluția de adaptare a contractului de credit încheiat de părțile în litigiu nu constituie o justă aplicare a principiului bunei-credințe în raporturile contractuale, fiind de natură să afecteze echilibrul contractual, critici care sunt întemeiate.

Cu privire la cadrul judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel, prin decizia criticată, a admis în parte acțiunea și a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar încheiat între reclamant și pârâtă, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul acestuia, începând cu data introducerii acțiunii se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF de la momentul contractării, fiind obligată pârâta și la restituirea către reclamant a diferenței dintre sumele achitate de la introducerea acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii, la un curs diferit de cel stabilit de instanța de apel.

Instanța de apel și-a fundamentat soluția prin invocarea dispozițiilor art. 969 - 970 C. civ. de la 1864, integrate în considerentele Deciziei CCR nr. 623/2016 referitoare la principiul nominalismului monetar și teoria impreviziunii, reluate și dezvoltate în decizia CCR nr. 62/2017 în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Înalta Curte reține că înlocuirea echilibrului formal cu unul real, de natură să restabilească egalitatea dintre drepturile și obligațiile părților reprezintă obiectul și finalitatea art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanța națională fiind îndreptățită să aplice dispozițiile complementare, situate în afara dreptului consumatorului, în vederea ajungerii la un echilibru al intereselor părților prin ajustarea contractului în interesul consumatorului, în temeiul dispozițiilor de drept comun.

De asemenea, o situație de impreviziune care să fundamenteze adaptarea contractului, în ce privește clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, este necesar să constituie un element exterior contractului de credit, care să dezechilibreze prestațiile părților, a cărui amploare să nu fi fost prevăzută, fiind urmarea unor evenimente exterioare, necontrolabile și neacceptate de părțile contractului la momentul încheierii acestuia.

Totodată, o fluctuație majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situație de impreviziune contractuală, dacă prezintă o situație continuă și are o anumită constanță în timp, care să reflecte o dezechilibrare majoră a prestațiilor părților, cu consecința antrenării unei obligații mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părțile contractante.

Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale și, în egală măsură, o limită a întinderii obligativității contractului, fiind o excepție de la principiul "pacta sunt servanda", instanța de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credințe și echității în interpretarea și executarea contractului de către părțile în litigiu, coordonate care nu se regăsesc decât formal în analiza instanței, prin decizia criticată.

Instanța de apel a motivat că față de data încheierii contractului (16 mai 2008), hipervalorizarea valutei creditului (CHF) persistă din anul 2012 și constituie un caz de impreviziune, constatare care nu este însoțită de o argumentare corespunzătoare privind abaterea de la obișnuitul unor fluctuații valutare, necesară pentru evitarea arbitrariului, referirile concrete din considerentele deciziei recurate având în vedere repere temporale diferite, respectiv 17 august 2016 (data introducerii acțiunii), 30 octombrie 2019 (data pronunțării sentinței) și 10 ianuarie 2020 (data cererii de apel).

Pe de altă parte, din perspectiva art. 969, art. 1584 și art. 1578 C. civ. de la 1864 la care se raportează recurenta, încheierea contractului de credit în monedă străină implică un risc valutar ce are valențe obiective în contractele încheiate pe perioade mai lungi de timp, cum este și cazul contractului de credit în speță, fluctuația cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval temporal, formând un risc inerent contractului.

În acest context, doar riscul valutar de o anume consistență care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părțile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora, în registrul riscului supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin intervenția instanței.

În această privință, dispozițiile legale incidente din C. civ. de la 1864 nu instituie criterii de impreviziune ori prezumții plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.

Instanța de apel nu operează, însă, această distincție decât la nivel teoretic, în schimb, fără a-și respecta propriile raționamente, adaptarea contractului de credit ipotecar este dispusă printr-o formulă de calcul care nu are ca punct de reper inițial, pentru echilibrarea prestațiilor, cursul valutar de la data intervenirii riscului supraadăugat evaluat de instanță la nivelul anului 2012, ci chiar de la momentul încheierii contractului (16 mai 2008).

Este de subliniat că fixându-se cadrul procesual al judecății în calea devolutivă de atac, se reține că acțiunea reclamantului privea stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii contractului, ceea ce - motivează instanța de apel - ar determina, de altfel, un nou dezechilibru contractual, de această dată în defavoarea băncii, motive care intră în contradicție logică cu soluția adoptată.

Înalta Curte recunoaște principial posibilitatea instanței de a da o calificare juridică actelor și faptelor deduse judecății, atunci când părțile le oferă încadrări eronate în drept, operațiune care trebuie să rămână, întotdeauna, subsumată voinței declarate a reclamantului și de care instanța de apel, prin soluția pronunțată, s-a îndepărtat în mod nepermis, constatând că ar fi fost învestită cu două acțiuni diferite, una în nulitate și cealaltă în impreviziune.

Solicitările reclamantului din cererea de chemare în judecată și cererea de apel reluate, de altfel, și prin cererea de recurs sunt lipsite de echivoc în privința finalității urmărite, respectiv a înghețării cursului valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului și nu de la introducerea acțiunii, cum a dispus instanța de apel.

Or, prima instanță de control judiciar nu a respectat limitele învestirii sale, contrar normelor de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., denaturând cauza acțiunii, astfel cum a fost concepută de reclamant și cadrul judecății din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului și, implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment, în cadrul controlului judiciar devolutiv.

Din perspectiva raționamentelor dezvoltate în calea de atac devolutivă a reclamantului, rezultă că aspectele invocate, având legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe parcursul executării contractului, încheiat cu pârâta nu puteau nicidecum valoriza scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, de stabilizare a cursului valutar de la momentul încheierii convenției de credit, neputând conduce subsecvent nici la recalcularea prestațiilor, în temeiul impreviziunii, de la data introducerii acțiunii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și va admite recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, a apelului reclamantului, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor și faptelor deduse judecății de către reclamant și a se statua în raport de limitele învestirii, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății, cu luarea în considerare și a dezlegărilor din prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., stabilindu-se și cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 29 martie 2022.