ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 555/2022

Prin cererea înregistrată la 10 februarie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministrul Apărării Naționale, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului Ministrului Apărării nr. 1434 din 09.12.2019, precum și a actelor care au stat la baza emiterii acestuia, cu consecința reintegrării în funcția deținută anterior de șef Direcție tehnică și programe de înzestrare la departamentul pentru armamente. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata drepturilor salariale care i s-ar fi cuvenit în condițiile în care nu s-ar fi procedat la eliberarea din funcție și numirea în altă funcție, precum și obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în legătură cu demersul judiciar, în temeiul art. 452 și urm. C. proc. civ. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004 precum și prevederile Legii nr. 80/1995. Prin sentința civilă 613 din 13.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. În acest sens, instanța a reținut că norma de competență se raportează exclusiv la domiciliul reclamantului menționat în cartea sa de identitate și nu la locuința sa de fapt, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și art. 91 alin. (1) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, care prin sentința civilă nr. 213 din 14.10.2020, a admis excepțiile de necompetență materială și teritorială și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Referitor la competența materială, curtea de apel a motivat că militarii reprezintă o categorie specială de funcționari publici, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 10/2018, pronunțată în recurs în interesul legii, fiind aplicabile dispozițiile art. 536 din Codul administrativ. În ceea ce privește competență teritorială, instanța a reținut că noțiunea de domiciliu avută în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu se referă la domiciliul scriptic indicat în actul de identitate eliberat de serviciile de evidență a populației, ci la acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile să fie înștiințate de existența procesului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, care la rândul său, prin sentința civilă nr. 6740 din 9.12.2020 a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de Litigii de Muncă. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că în cauză nu este incidentă decizia nr. 10/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, și având în vedere dispozițiile exprese și imperative ale art. 382 lit. h) din Codul administrativ, potrivit cărora personalului militar nu li se aplică prevederile privind funcționarii publici, a constatat că din punct de vedere material funcțional, competența de soluționare a cauzei revine instanței din domeniul jurisdicției muncii. Din punct de vedere teritorial, tribunalul a reținut competența instanței de la domiciliul reclamantului declarat la data introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 91 C. civ.

Prin încheierea din 13.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe. În motivarea soluției, tribunalul a reținut incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*. Prin sentința civilă 1073 din 27 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. În ceea ce privește competența materială, tribunalul a reținut că în situația în care reclamantul nu are contract individual de muncă, ci raporturi de serviciu cu pârâta, fiind numit în funcție prin ordin, instanța este chemată să soluționeze un conflict de muncă potrivit art. 1 alin. (1) lit. n) din Legea dialogului social nr. 62/2011. În aceste circumstanțe, potrivit dispozițiilor art. 266 din Legea 53/2003 coroborate cu prevederile art. 1 alin. (2) din același act normativ, tribunalul a reținut incidența art. 269 alin. (1) din Legea 53/2003. Referitor la competența teritorială, tribunalul a motivat că relevant nu este domiciliul în sensul de locuința principală în conformitate cu actele sale de identitate ori potrivit declarației sale, astfel cum este reglementat de art. 87 C. proc. civ., ci locuința efectivă, locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură.

Prin sentința civilă nr. 6992 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență materială, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal și constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție spre soluționarea conflictului de competență ivit. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că prin acțiunea formulată, reclamantul a înțeles să conteste un act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală, respectiv Ministrul Apărării Naționale, competența revenind astfel curții de apel. În ceea ce privește competența teritorială, tribunalul a reținut că noțiunea de domiciliu avută în vedere de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu se referă la domiciliul scriptic indicat în actul de identitate ci la acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, stabilirea competenței teritoriale la domiciliul reclamantului fiind o dispoziție de favoare pentru acesta.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 4 februarie 2022, sub același număr. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență materială între Curtea de Apel București, secția IX-a de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: În cauză, reclamantul a solicitat anularea unui ordin emis de Ministrul Apărării Naționale, cu consecința reintegrării în funcția deținută anterior și plata drepturilor salariale care i s-ar fi cuvenit în condițiile în care nu s-ar fi procedat la eliberarea din funcție, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, precum și prevederile Legii nr. 80/1995. În ceea ce privește competența materială, se reține incidența deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 536 din 28 iunie 2018, prin care s-a statuat că personalul militar având statutul de cadru militar își desfășoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici cu statut special. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale a României nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, prin care s-a reținut că militarii reprezintă o categorie specială de funcționari publici. Totodată, prin decizia nr. 19 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a constatat că textul articolului 109 din Legea nr. 188/1999 a fost preluat de art. 536 din Codul administrativ, soluțiile de unificare a practicii judiciare adoptate prin deciziile nr. 5 din 5 martie 2018 și nr. 10 din 16 aprilie 2018, întemeiate pe art. 109, menționat exclusiv în ceea ce privește competența de primă instanță în soluționarea litigiilor având ca obiect drepturile bănești solicitate de personalul militar din cadrul Jandarmeriei Române, iar nu și cu privire la statutul acestuia, precum și considerentele aferente pentru susținerea acestor soluții, și-au încetat aplicabilitatea odată cu abrogarea Legii nr. 188/1999 prin art. 597 alin. (2) lit. b) din Codul administrativ, respectiv față de conținutul art. 382 lit. h) din Codul administrativ. De asemenea, potrivit art. 56 alin. (1) din Codul administrativ "Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numește și eliberează din funcție personalul acestuia" iar conform art. 57 alin. (1) din același cod "În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, ministrul emite ordine și instrucțiuni cu caracter normativ sau individual". În considerarea celor evocate, se reține că militarii reprezintă o categorie specială de funcționari publici, iar ordinul contestat este emis de Ministrul Apărării Naționale în exercitarea atribuțiilor sale și produce efecte juridice în ceea ce privește raportul de serviciu al reclamantului, fiind eliberat din funcția de șef Direcție Tehnica si Programe de Înzestrare la Departamentul pentru Armamente din cadrul Ministerului Apărării Naționale și numit în funcția de director general la Direcția Generala Rezerve de Stat din Ministerul Afacerilor Interne-Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale. Prin urmare, ordinul contestat este un act administrativ cu caracter individual în sensul dispozițiilor art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică și modifică raportul de serviciu al reclamantului. Totodată, în justificarea naturii litigiului de contencios administrativ, se constată că reclamantul a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, a formulat plângere prealabilă solicitând revocarea ordinului cu consecința reintegrării în funcția deținută anterior, respinsă prin răspunsul comunicat la 20.01.2020. De altfel, și din temeiul de drept menționat de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, rezultă că acesta a contestat un act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2002, litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale sunt soluționate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și, având în vedere că ordinul contestat este emis de Ministrul Apărării Naționale, în calitate de conducător al Ministerului Apărării Naționale, autoritate publică centrală, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel. În ceea ce privește competența teritorială, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său". Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se reține că reclamantul, chiar dacă la momentul sesizării instanței avea domiciliul indicat în cartea de identitate în localitatea Filiași, acesta locuia, în fapt, în municipiul București. Potrivit dispozițiilor art. 194 C. proc. civ., atributul de identificare al persoanei fizice vizează nu atât domiciliul în sensul de locuință principală în conformitate cu actele sale de identitate, ci și locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură potrivit declarației sale, astfel cum este reglementat de art. 87 C. civ. În condițiile în care locuința efectivă a reclamantului se afla la data sesizării instanței în municipiul București și având în vedere textele legale evocate, Înalta Curte constată că instanțelor din mun. București le revine competența teritorială de soluționare a cauzei. În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.