Decizia nr. 547/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 637/2017 a Tribunalului Arad

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 decembrie 2016, pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B. Arad, a solicitat obligarea pârâtei C., prin mandatar D., la plata sumei de 201.540 RON, reprezentând contravaloarea plantației de viță-de-vie, de pe suprafața de 1,71 ha teren, în valoare de 126.663,88 RON, lucrări de întreținere a plantației, pe o perioadă de 4 ani, în valoare de 60.000,21 RON, și lucrări de completare a plantației, respectiv valoarea butașilor și lucrări de execuție în sumă de 14.336 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.165 C. civ. și art. 453 C. proc. civ. La 16 ianuarie 2017 pârâta C., prin mandatar D. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la ridicarea plantației de viță-de-vie, aflată pe terenurile proprietatea sa, de îndată, iar, în caz contrar, pârâta apreciază că este îndreptățită să desființeze plantațiile de viță-de-vie, pe cheltuiala reclamantei. În drept, pârâta a invocat prevederile art. 551 pct. 1 și 555 C. civ. Prin sentința civilă nr. 637 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică agricolă judiciară, suma totală de 222.756,1 RON din care suma de 132.716,604 RON, reprezentând contravaloarea plantației viță-de-vie, suma de 67.054 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de întreținere a plantației, suma de 13.504 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de completare a acesteia și suma de 9.481,5 RON, reprezentând contravaloarea strugurilor nerecoltați, în anul III și IV de la plantare. Totodată, a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârâtă. De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 6.219 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 4.719 RON, reprezentând onorariul de expertiză, iar 1.500 RON, onorariul de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta C., solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acțiunii reclamantei și admiterii cererii reconvenționale. Prin decizia civilă nr. 226 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul pârâtei, sentința apelată fiind schimbată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamantei și admisă cererea reconvențională a pârâtei, reclamanta fiind obligată să ridice, de îndată, plantația de viță-de-vie, înființată pe terenurile proprietatea pârâtei, în caz contrar, pârâta fiind îndreptățită să ridice plantația pe cheltuiala reclamantei. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 2.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel, reprezentând taxele judiciare de timbru.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, reprezentată de administrator special E. și de administrator judiciar B.., a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 2296 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, decizia recurată fiind casată și cauza trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. În motivare s-a reținut că posibilitățile conferite de art. 581 C. civ., se referă la proprietarul terenului iar nu la autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, cum este de fapt situația reclamantei-recurente. De asemenea, s-a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din C. civ., cu privire la buna-credință, întrucât, pe de o parte, potrivit alin. (2) al acestui articol, buna-credință se prezumă, iar intimata-pârâtă trebuia să facă dovada contrarie, iar pe de altă parte, analiza bunei-credințe trebuia făcută în raport cu data începerii lucrărilor de înființare a plantației de viță de vie, lucrări care au început în toamna anului 2010, iar nu în raport cu momentul obținerii unor hotărâri judecătorești de intimata-pârâtă, moment care a fost ulterior începerii lucrărilor de înființare a plantației. Înalta Curte a stabilit ca în rejudecarea cauzei, instanța de apel să aibă în vedere faptul că între anii 2010 - 2014 reclamanta nu a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra acestui teren, relativ la buna-credință, dar și de faptul că după anul 2014, reclamanta a fost împiedicată să efectueze întreținerea culturii de viță de vie, acest aspect având relevanță în ce privește paguba suferită de reclamantă.

În rejudecare, prin decizia nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul pârâtei și schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamantă. În rest, au fost menținute dispozițiile sentinței apelate. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în cuantum 14.280 RON. Prin încheierea din 31 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2016, în sensul că, în loc de "Obligă intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată 14.280 RON reprezentând cheltuieli de judecată.", s-a menționat "Obligă intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată 14.780 RON reprezentând cheltuieli de judecată.".

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanta A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar B.., cât și pârâta C., prin mandatar D.. Recursul reclamantei A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esență, admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nemotivarea hotărârii arătând că instanța de apel nu a reținut motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nu a prezentat motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel nu a luat în examinare niciunul dintre argumentele pe care le-a indicat în cuprinsul cererii, nefiind analizate apărările și susținerile invocate în cursul procesului și, restrângând nejustificat probațiunea, a dat eficiență concluziilor celei de-a doua expertize efectuate în cauză. Or, argumentele pentru care s-au respins apărările nu au fost arătate și nici analizate. Conform recurentei-reclamante hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, se arată că expertiza a fost corect întocmită și este totodată lămuritoare, iar, pe de altă parte, se reține, fără a analiza și fără a motiva, că societatea recurentă nu ar fi prezentat actele necesare pentru efectuarea expertizei și, prin urmare, valoarea indicată de recurentă nu poate fi verificată, cei trei experți arătând, în mod expres, că nu sunt în măsură să analizeze nici cantitățile de lucrări și nici materialele consumate în procesul de producție. Așadar, susține recurenta că nu poate fi urmărit raționamentul instanței de apel, care se consideră lămurită în condițiile în care experții judiciari arată că nu pot verifica valoarea solicitată cu titlu de despăgubire, soluția având la bază astfel motive contradictorii. Deși recurenta-reclamantă a invocat cu ocazia analizării raportului de expertiză și a suplimentului la acesta că experții au încălcat limitele și competențele profesionale, instanța de apel nu a analizat motivele invocate punctual, ci s-a limitat a arăta că societatea reclamantă nu este îndreptățită să solicite despăgubiri, susținând că lucrarea nu și-a realizat scopul. Recurenta-reclamantă susține că hotărârea instanței de apel nu conține nicio motivare în drept pentru acțiunea principală iar dispozițiile art. 581 C. civ. nu sunt incidente în cauză, intimata-pârâtă neformulând o cerere în acest sens. Astfel, arată recurenta-reclamantă că hotărârea atacată este nemotivată, se sprijină pe argumente contradictorii, cu încălcarea obligației de a indica care au fost considerentele pentru care i-au fost înlăturate cererile și apărările, instanța de apel dând valoare probantă doar expertizei efectuate de cei trei experți. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 338 C. proc. civ., care reglementează legalitatea administrării probelor, în condițiile în care a încuviințat la cererea pârâtei administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea agricultură fără a expune motivele temeinice, astfel cum impun dispozițiile legale evocate, iar nemulțumirea părții, în raport de concluziile raportului de expertiză, nu poate legitima cererea privind efectuarea unei contraexpertize. Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a încălcat dispozițiile cuprinse în art. 338 C. proc. civ., cu referire la motivele temeinice pe care trebuia să le aibă în vedere atunci când a dispus efectuarea unei noi expertize. Prin decizia recurată au fost încălcate limitele rejudecării, statuate de legiuitor la art. 501 C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare nu s-a dispus refacerea raportului de expertiză, reaudierea martorilor sau reanalizarea concluziilor raportului de expertiza, inițial efectuat în cauză. De asemenea, în rejudecare, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, după anul 2014, recurenta a fost împiedicată să efectueze întreținerea culturii de viță-de-vie, însă, aceasta nu a făcut nicio referire cu privire la acest aspect ci, dimpotrivă, s-a considerat lămurită de al doilea raport de expertiză. Prin cererea de recurs formulată de pârâta C., prin mandatar D., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat, în esență, admiterea căii de atac și casarea, în parte, a deciziei recurate. În considerarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de dispozițiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 și art. 582 C. civ. Astfel, instanța de apel a fost învestită să se pronunțe cu privire la buna sau reaua-credință a reclamantei, însă nu a fost analizată buna-credință a autorului lucrării la data realizării acesteia. Recurenta-pârâtă susține că, din contractele aflate la dosar, rezultă reaua-credință a reclamantei, care cu o minimă diligență de verificare a titlurilor de proprietate ar fi putut constata că din anul 2000 terenurile au fost vândute. Potrivit recurentei-pârâte legiuitorul a prevăzut dreptul proprietarului de imobil să pretindă, indiferent de buna sau de reaua-credință a autorului lucrării, ca acesta să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care ar fi avut-o, dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat conform dispozițiilor art. 581 lit. b) și art. 582 alin. (1) lit. c) din C. civ. Decizia de casare a obligat instanța de apel la cercetarea bunei sau relei credințe a părților, însă nu a avut în vedere să creeze proprietarului imobilului o situație mai grea. Or, prin cererea reconvențională, respinsă în primă instanță și menținută în apel, evident că s-a urmărit ca soarta plantației să nu-l mai prejudicieze pe proprietarul terenului, dar și ca titularul plantației să poată să-și exprime opțiunea cu privire la terenuri, indiferent că este sau nu de bună-credință. Instanța de apel nu a avut în vedere alternativa legală prevăzută de dispozițiile art. 581 și art. 582 C. civ., din care rezultă dreptul proprietarului imobilului de a alege între a cere instanței să dispună înscrierea în cartea funciară, ca proprietar al lucrării cu plata lucrării, sau obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație. În rejudecarea apelului, instanța trebuia să facă aplicarea art. 477 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea apelului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Recurenta-pârâtă arată că, în contextul în care s-a reținut că apelanta a depus la dosar precizări și completări la apel, în rejudecare, instanța trebuia să aibă în vedere aceste limite cu privire la alternativa reglementată de art. 581 lit. b) și art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., potrivit constatării rezultate din dreptul instanței de apel de a stabili buna sau reaua-credință. De asemenea, recurenta-pârâtă mai consideră că, din punct de vedere procedural, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ci ale art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Prin urmare, solicită înlăturarea considerentelor instanței de apel, în rejudecare, iar în ipoteza în care va constata buna-credință a societății reclamante, să o oblige pe aceasta să cumpere cele 4 terenuri, la valoarea de circulație pe care imobilele le-ar fi avut dacă lucrarea nu s-ar fi făcut. Prin întâmpinarea depusă la 3 august 2021, recurenta-pârâtă C., a invocat nulitatea recursului declarat de reclamantă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în ipotezele de casare reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate. La 19 august 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului pârâtei, ca nemotivat. La 8 septembrie 2021, recurenta-pârâtă C. a depus răspuns la întâmpinare, iar recurenta-reclamantă A. S.R.L., la 11 septembrie 2021, fiecare solicitând înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinările depuse la dosar de partea adversă și admiterea căilor extraordinare de atac, astfel cum au fost formulate. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 15 noiembrie 2021 recurenta-pârâtă C. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care a solicitat admiterea recursului propriu și anularea recursului reclamantei. De asemenea, la 13 ianuarie 2022, recurenta-reclamanta a formulat note scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului propriu. Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursurilor pentru motivele consemnate în cuprinsul acesteia a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta și de pârâta împotriva deciziei nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a stabilit termen de judecată la data de 8 martie 2022, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar B.., este nefondat. Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 338 și art. 501 C. proc. civ., care reglementează norme de procedură, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sunt nefondate. Motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul vizând o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale sub condiția producerii unei vătămări. Din prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă neregularități de ordin procedural constând în încălcarea dispozițiilor art. 338 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încuviințat la cererea pârâtei administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură, fără a expune motivele temeinice. Potrivit art. 338 C. proc. civ. alin. (1) "pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert" și alin. (2) "o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar". Verificând criticile recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a dispus la solicitarea apelantei-pârâte administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură precum și reaudierea unui martor, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., în limitele efectului devolutiv al apelului și al celor dezlegate prin decizia de casare. Având în vedere că în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, instanța de apel a arătat ca pentru soluționarea căii de atac a apelului sunt necesare și utile readministrarea probelor cu expertiză tehnică și martori. Înalta Curte, constată ca prin decizia recurată nu au fost încălcate prevederile art. 338 C. proc. civ., întrucât acestea sunt aplicabile procedurii de judecată desfășurate la prima instanță, iar administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură s-a realizat în calea de atac a apelului, în care are loc o devoluare a fondului cauzei iar, instanta de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță atunci când consideră că sunt necesare soluționării căii de atac. De asemenea, recurenta mai arată că prin decizia atacată sunt încălcate și prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, prin decizia de casare nu s-a dispus refacerea raportului de expertiză, reaudierea martorilor sau reanalizarea concluziilor raportului de expertiză inițial, efectuat în cauză și, pe de altă parte, nu a reținut reaua-credință a reclamantei în exploatarea plantației de viță de vie după anul 2014. Potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, aceasta fiind obligată să judece din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit că prevederile art. 581 C. civ. se referă la proprietarul terenului și nu la autorul lucrărilor autonome cu caracter durabil, iar analiza bunei-credințe a reclamantei trebuie făcută în raport cu data începerii lucrărilor de înființare a plantației. De asemenea, s-a stabilit ca în rejudecarea cauzei, instanța de apel trebuie să țină cont de faptul că între anii 2010 - 2014 reclamanta nu a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra acestui teren, relativ la buna-credință, dar și de faptul că după anul 2014, reclamanta a fost împiedicată să efectueze întreținerea culturii de viță de vie, acest aspect având relevanță în ce privește paguba suferită de reclamantă. Înalta Curte, verificând decizia recurată, constată că instanța de apel a analizat în funcție de reperele stabilite prin decizia de casare buna-credință a reclamantei începând cu anul 2010, perioada demarării lucrărilor de înființare a culturii de vie, și a constatat că aceasta nu a fost tulburată în folosința terenului până în luna mai 2013, când s-a formulat o plângere pentru tulburare de posesie și în anul 2014, când au fost formulate acțiunile în revendicare a terenurilor, pe care a fost înființată plantația de viță de vie. Totodată, din probele administrate instanța de apel a căror analiză este exclusă în recurs a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la plata despăgubirilor solicitate întrucât lucrările de plantare a culturii de viță de vie au fost efectuate defectuos. Astfel, prin decizia recurată a fost menținută soluția primei instanțe privind cererea reconvențională, cu motivarea că în cauză este incidentă ipoteza reglementată de art. 581 C. civ. și nu cea de la art. 582 din același cod, autorul lucrării autonome cu caracter durabil fiind de bună-credință. Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare și rejudecând în fond, cu respectarea limitelor casării și a efectului devolutiv al apelului, în temeiul art. 476, art. 479 alin. (2) și 501 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că pentru soluționarea apelului este necesar readministrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea viticultură și reaudierea unui martor. În consecință, rezultă că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei-reclamante nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia. Criticile privind nemotivarea deciziei recurate și considerentele contradictorii din cuprinsul acesteia, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate. Potrivit recurentei hotărârea atacată nu este motivată deoarece instanța de apel nu a arătat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nu a prezentat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Verificând hotărârea recurată se constată că instanța de apel a soluționat apelul pârâtei în limitele efectului devolutiv al apelului, cu respectarea celor statuate prin decizia de casare și analizând cererea de despăgubire a reținut buna-credință a reclamantei la data începerii lucrărilor de plantare a viței de vie și incidența dispozițiilor art. 581 C. civ.. De asemenea, prin decizia recurată s-a reținut că reclamanta nu este îndreptățită la sumele solicitate prin cererea introductivă întrucât lucrările au fost efectuat defectuos și nu au fost dovedite sumele solicitate. Motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica hotărârea luată, nefiind imperativ un răspuns exhaustiv tuturor argumentelor aduse de parte, ci doar o prezentare a argumentelor fundamentale, care determină soluția pronunțată în cauză. Prin urmare, decizia recurată conține temeiurile pentru care s-a admis apelul formulat de pârâtă și a fost respinsă acțiunea principală, prezentând în mod clar raționamentul logico-juridic care a condus la soluția dată și răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză. De asemenea, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, se arată că expertiza a fost corect întocmită și este totodată lămuritoare, iar, pe de altă parte, se reține, fără a analiza și fără a motiva, că societatea recurentă nu ar fi prezentat actele necesare pentru efectuarea expertizei și, prin urmare, valoarea indicată de recurentă nu poate fi verificată. Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că prin expertiza tehnică administrată în apel se concluzionează că plantația de vie nu are nicio valoare pentru pârâtă întrucât, pe de o parte, cultura a fost compromisă de la început, iar, pe de altă parte, din documentele puse la dispoziția experților, valoarea solicitată de reclamantă nu poate fi verificată. Prin urmare, experții au concluzionat că reclamanta nu este îndreptățită la plata despăgubirilor. În consecință, Înalta Curte constată că hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii în sensul arătat de recurenta-reclamantă, deoarece instanța de apel, analizând concluziile raportului de expertiză privind lipsa de valoarea a plantației de viță de vie și lipsa documentelor, care să justifice suma investită de reclamantă, a respins cererea de despăgubire. Astfel, Înalta Curte constată că decizia recurată este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă. În considerarea celor menționate, aceste critici nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respinse ca nefondate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că a fost invocat formal întrucât recurenta-reclamantă nu relevă critici de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva motivului invocat, respectiv dispozițiile legale de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de prim control judiciar prin admiterea apelului formulat. De asemenea, recursul formulat de pârâta C., prin mandatar D., este nefondat. Criticile recurentei privind aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material reglementate de dispozițiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 și art. 582 C. civ. în aprecierea bunei credințe a autorului lucrării cu caracter durabil, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate. Potrivit art. 586 alin. (1) C. civ. "Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său". În conformitate cu art. 581 C. civ. "În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat" și art. 582 alin. (1) din același cod "în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia; c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat". Analizând decizia recurată se constată că instanța de apel, în acord cu decizia de casare, a analizat buna-credință a autorului lucrărilor durabile la momentul efectuării acestora, respectiv la data începerii lucrărilor de plantație a viței de vie și a constatat că în perioada 2010-2014, reclamanta nu a fost tulburată în folosința terenului. Astfel, în mod just, instanța de apel, reținând bună-credință a autorului lucrărilor autonome, a constat că sunt incidente dispozițiile art. 581 C. civ. Prin urmare, instanța de prim control judiciar, în mod corect, a aplicat dispozițiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 și art. 582 C. civ., constatând că autorul lucrării cu caracter durabil a fost de bună credință la data realizării lucrării și a reținut incidența art. 581 C. civ. Criticile recurentei privind reaua-credință a reclamantei prin raportare la probele administrate în cauză, nu vor fi analizate întrucât recurenta pârâtă tinde la o reevaluare a situației de fapt și a probelor administrate de instanțele fondului, or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel și conformitatea cu regulile de drept incidente, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea de către instanța de apel în mod greșit a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. referitor la solicitarea formulată de aceasta direct în apel privind cumpărarea terenurilor de către reclamantă în temeiul art. 581 alin. (1) lit. b) și art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât sunt relevate încălcări ale normelor de procedură și, de asemenea, sunt nefondate. În aprecierea recurentei-pârâte, în virtutea limitelor efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța de prim control judiciar trebuia să analizeze cererea formulată de aceasta, direct în apel, privind cumpărarea terenurilor în temeiul art. 581 alin. (1) lit. b) și art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ. Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a aplicat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. reținând că cererea formulată de pârâtă nu poate fi analizată, întrucât în calea de atac a apelului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii reconvenționale și nici nu se pot formula pretenții noi. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar B.., și de pârâta C., prin mandatar D., împotriva deciziei civile nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.