ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 523/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 15.01.2020 și precizată la 26.11.2020 reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 412.800 RON echivalentul a 85.000 euro cu titlu de daune interese reprezentând contravaloarea unui apartament compus din 3 camere și dependințe, finisat, din blocurile nou construite în zona amplasamentului terenului nr. cadastral x înscris în CF x.

Prin sentința nr. 204/LP/03.12.2020, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

A obligat reclamanții, în solidar, să achite pârâtei cheltuieli de judecată de 2.000 RON.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună schimbarea în tot a sentinței nr. 204/LP/2020 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 03.12.2020, în sensul de a dispune admiterea cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă prin decizia nr. 337/2021-A din 08 octombrie 2021 a admis apelul declarat de apelanții B. și A. în contradictoriu cu intimata C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 204/LP/03.12.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. S.R.L..

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 75.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâta intimată să plătească reclamanților apelanți cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel în cuantum de 21.357,5 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar reținerea cauzei și rejudecarea procesului în fond, urmând a se dispune respingerea acțiunii reclamanților, în întregime, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta arată că în speță prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 15.01.2020 și precizată la 26.11.2020 reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 412.800 RON echivalentul a 85.000 euro cu titlu de daune interese reprezentând contravaloarea unui apartament compus din 3 camere și dependințe, finisat, din blocurile nou construite în zona amplasamentului terenului nr. cadastral x înscris în CF x.

Între părți s-a încheiat contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2018 de notar public D. prin care au transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF x Oradea, în natură terenuri intravilane în suprafață totală de 1097 mp și construcții (punct termic, uscătorie). Imobilul a fost cumpărat de pârâtă în considerarea obiectului său de activitate, aceasta fiind dezvoltator imobiliar, cu scopul de a construi un bloc de locuințe pe acest teren. Prin contract, în afara obligației de plată a prețului, pârâta s-a obligat să le transmită în proprietate un apartament cu 3 camere, parte a blocului de locuințe care ar urma să fie construit de aceasta pe terenul obiect al contractului. Contractarea acestei obligații a reprezentat motivul determinant pentru care prețul vânzării a fost stabilit la suma de 110.000 euro, mult mai mic decât valoarea de piață. Ulterior dobândirii proprietății, pârâta a procedat la alipirea acestora în baza actului de alipire autentificat sub nr. x/27.04.2018 de notar public E., constituindu-se număr cadastral x înscris în CF x. Profitând de faptul că obligația de a transmite proprietatea asupra unui apartament cu 3 camere nu a fost notată în CF, pârâta a înstrăinat terenul liber de sarcini la 30.05.2019 către societatea F.. Diferența de preț din cele două contracte este dovada clară că prețul de 110.000 euro a fost stabilit în considerarea obligației pârâtei de a transmite și dreptul de proprietate asupra unui apartament de 3 camere în blocul pe care îl va construi. Îndeplinirea obligației în natură nu mai este posibilă. Înstrăinarea terenului s-a făcut cu rea-credință.

Reclamanții au arătat că obligația mai sus menționată a fost asumată de pârâtă fără nicio contraprestație din partea acestora, justificat de prețul scăzut al prețului contractului de vânzare, raportat la valoarea de piață a acestuia.

În continuare, recurenta prezintă considerentele relevante ale primei instanțe, care a reținut ca singur moment relevant atât din punct de vedere legal, cât și din perspectiva mecanismului juridic de ansamblu specific pieței, data intrării imobilelor în proprietatea reclamanților, reținându-se în acest sens că la data de 05.03.2018 aceștia au adjudecat imobilele cu ajutorul sumelor de bani puse la dispoziție de pârâtă, în virtutea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la aceeași dată, iar la data de 09.03.2018 au fost încheiate, succesiv, două acte autentice de înstrăinare, contracte prin care reclamanții au dobândit, respectiv au vândut imobilele către pârâtă, cu plata unei diferențe de preț.

Prima instanță a analizat aceste raporturi juridice din perspectiva contractului de mandat.

In continuare, recurenta se referă la considerentele relevante ale deciziei instanței de apel, potrivit cărora a analizat speța din perspectiva unor raporturi juridice specifice exclusiv contractului de vânzare și făcând abstracție de realitatea și complexitatea relațiilor manifestate între părți, cât și de înțelegerea concretizată între acestea prin contractul de vânzare-cumpărare, și a considerat că pârâta s-a obligat să transmită alături de prețul de 110.000 euro și dreptul de proprietate asupra unui apartament cu trei camere, fără plata vreunei sume de bani.

Din această concluzie, apreciază recurenta că rezultă mai multe consecințe care contravin cadrului normativ incident în speță, împrejurare care justifică incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a intervenit în mod nelegat în înțelegerea dintre părți și a modificat voința părților în ceea ce privește prețul vânzării.

Opțiunea instanței de apel conduce la modificarea prețului contractual, a cărui valoare a devenit 185.000 euro.

Se încalcă principiul disponibilității enunțat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. deoarece reclamanții nu au formulat pretențiile sub aspectul naturii juridice ca reprezentând o parte distinctă a prețului de vânzare a terenurilor, ci prin prisma unei obligații autonome, al cărui izvor îl reprezintă același contract de vânzare, exprimare fiind clară în sensul arătat, "în afara obligației de plată a prețului".

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că nu s-a stipulat că pârâta datorează față de reclamanți acel apartament, pe lângă plata prețului de vânzare și/sau fără o contraprestație din partea potențialilor cumpărători, or părțile erau libere să insereze orice astfel de clauze.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că această obligație a fost stabilită în sarcina pârâtei fără plata de către potențialii dobânditori a vreunei sume de bani, rezultând astfel că reclamanții nu ar datora nimic în schimbul apartamentului.

O astfel de concluzie contravine statutului pârâtei de societate cu scop lucrativ, care nu și-ar putea asuma față de client obligația de a-i transmite dreptul de proprietate asupra unui apartament cu titlu gratuit, interpretare care este în acord cu dispozițiile art. 1268 alin. (1)-(3) C. civ.

Recurenta apreciază că obligația asumată la par. 2 pag. 2 din contract a fost contractată cu titlu oneros, corespunzător naturii unui contract de vânzare, potrivit cu împrejurarea în care a fost încheiat și mai ales în sensul în care ar putea produce efecte. Nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra unui astfel de bun imobil în patrimoniul reclamanților exclusiv în baza contractului din 09.03.2018, ci numai prin încheierea unui contract subsecvent de vânzare.

Recurenta mai arată că soluția primei instanțe este criticată prin prisma faptului că nu a administrat probe suficiente în vederea stabilirii voinței reale a părților și a calificat raporturile juridice deduse judecății, deși avea posibilitatea de a dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat ori administrarea de probe noi, prin prisma dispozițiilor art. 479 alin. (2), raportat la 478 alin. (3) C. proc. civ.

Se mai susține că instanța de apel nu a reușit să surprindă realitatea situației de fapt, dovadă fiind și opțiunea de a pune problema de ce pârâta nu a participat la licitația din 29.09.2017, respectiv de ce nu a achiziționat direct terenurile de la societatea aflată în faliment.

Pe de altă parte, deși instanța de apel reține că serviciile prestate de reclamanți prin achiziționarea terenurilor sunt importante în realizarea obiectivului urmărit, totuși nu explică de ce reclamanții ar avea dreptul la contravaloarea unui apartament, în contul prețului de transfer al terenului, indiferent de reușita proiectului imobiliar, în condițiile în care a existat se admite că a existat o cooperare.

Recurenta mai arată că motivarea deciziei este contradictorie când se reține că a existat o colaborare între părți, necontestată și dovedită prin probele administrate dar se subliniază că nu există probe care să dovedească înțelegerile dintre acestea, altele decât contractul de vânzare-cumpărare.

În esență, în baza aceleiași probațiuni instanța de apel a schimbat în întregime soluția primei instanțe, recalificând într-o manieră total diferită raporturile juridice deduse judecății, prin aceasta interpretând greșit situația juridică dedusă judecății, substituindu-se voinței părților, exprimate univoc în contract, în momentul în care a modificat prețul vânzării, adăugând la suma de 110.00 de euro suma de 75.000 euro.

Se mai arată că fără să țină cont de regula potrivit căreia sarcina probei revine reclamanților, instanța de apel s-a rezumat la probațiunea administrată în primă instanță, soluția fiind rodul unei analize superficiale și a unei înțelegeri distorsionate a relaității raporturilor juridice dintre părți.

Conduita reclamanților a fost una specifică mandatului fără reprezentare, în virturea prevederilor art. 2039 C. civ., aceste dispoziții fiind corect aplicate de către prima instanță și eronat cenzurate de către instanța de apel, cauza care a animat reclamanții cu ocazia realizării operațiunilor juridice mai sus referite fiind executarea unui mandat prin transmiterea imobilelor în patrimoniul pârâtei, iar nu dobândirea acestora în patrimoniul propriu.

Prin hotărârea pronunțată în mod nelegal a fost obligată pârâta la plata unei sume de bani a cărei natură este cea de diferență de preț, fără ca în speță să se facă dovada unui alt preț de vânzare decât cel stabilit prin contract.

Referitor la clauza contractuală ce vizează transmiterea unui apartament cu trei camere către reclamanți, obligația ce ar decurge din aceasta este afectată de o condiție suspensivă, de care depinde însăși eficacitatea obligației.

În concluzie, pârâta apreciază că instanța de apel a soluționat apelul reținând o interpretare eronată a raporturilor juridice deduse judecății, cu consecința pronunțării unei hotărțri bazate pe motive străine de natura pricinii și totodată cu aplicarea și încălcarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

De asemenea, motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează existența motivelor contradictorii ori străine de natura pricinii, sau nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta-pârâtă, deși în susținerea motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, arată că în cauză a fost reținută o interpretare eronată a raporturilor juridice deduse judecății, existând motive străine de natura pricinii, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, toate argumentele acesteia vizează administrarea probatoriului.

De altfel, toate criticile aduse deciziei recurate vizează situația de fapt. Totodată, recurenta-pârâtă nu expune argumente din care să reiasă interpretarea greșită de către instanța de apel a normei corespunzătoare situației de fapt.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-pârâtă tinde să obțină, astfel, o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

În ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se reține că în memoriul de recurs nu au fost invocate aspecte care să determine aplicarea textului legal, criticile vizând doar întinderea considerentelor, fiind exprimată nemulțumirea sub acest aspect. În consecință, și acest motiv este invocat formal.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 337/2021 - A din 08 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală, va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimații-reclamanți B. și A. a sumei de 8.955 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 337/2021 - A din 08 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 8.955 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-reclamanți B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2022.