ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2022

HOTĂRÂRE

02.03.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la 15.03.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata indemnizației lunare de neconcurență de 51.427,25 RON, în cunatum total de 822.836 RON, aferentă perioadei 15.11.2019-15.03.2021 și în continuare, până la împlinirea termenului contractual de 24 de luni și a dobânzii legale aferente debitului, calculate de la data scadenței până la plata efectivă a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. art. 21-22, art. 268 alin. (1) lit. a) și alin. (2), art. 275 și art. 278 din Codul Muncii, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și art. 1.535 C. civ.

La 14.06.2021, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea clauzei de neconcurență de la pct. 8 din contractul individual de muncă încheiat între părți și să se dispună diminuarea efectelor clauzei de neconcurență în ceea ce privește aplicarea în timp a clauzei.

Prin sentința civilă nr. 2619/21.10.2021, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Pentru a hotărî astfel, apreciind că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență teritorială derogatorie de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă și că reclamantul nu are domiciliu în circumscripția Tribunalului Cluj, a stabilit că determinarea comptenței teritoriale în cauză se realizează în raport cu locul de muncă al reclamantului, aflat în raza de competență a Tribunalului Satu Mare.

La 10.11.2021, dosarul a fost înregistrat, sub același număr unic, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, care prin sentința civilă nr. 13/LMA/03.02.2022 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Cluj; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, evocând dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011 și decizia nr. 411/11.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că potrivit legislației în vigoare, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, fie cea de la locul unde își are domiciliul sau reședința reclamnatul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, iar alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului, opțiune manifestată prin învestirea uneia dintre instanțele deopotrivă competente.

Cum, în speță, reclamantul are reședința în raza teritorială a Tribunalului Cluj, reședința având valențele juridice ale domiciliului, în materie procesuală, acesta fiind locul unde reclamantul locuiește efectiv, acesta a înțeles să investească inițial instanța de la reședința sa, respectiv Tribunalul Cluj, a apreciat că acesta este competent să soluționeze cauza.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța a fost învestită cu un conflict de muncă ivit între reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, relevante pentru stabilirea competenței, în cauza de față, sunt dispozițiile art. 269 din Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Norma de competență teritorială instituită de legiuitor în sfera litigiilor de muncă este alternativă, fiind prevăzută în beneficiul reclamantului, căruia i se permite să opteze între mai multe instanțe, deopotrivă competente.

Potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., în cazul competenței alternative, "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

În cazurile de competență alternativă, odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea reclamantului în alegerea instanței nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii se stabilește în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Totodată, se cuvine subliniat că și în ipoteza reținerii ca temei de drept pentru determinarea competenței teritoriale în conflictele de muncă a normei reglementate de art. 210 din Legea nr. 263/2010, noțiunea de "domiciliu" prevăzută de aceasta, trebuie interpretată în sens larg, luându-se în considerare locuința în fapt a reclamantului, respectiv, reședința acestuia, deoarece prin reglementarea unei competențe alternative se urmărește facilitarea accesului la justiție a reclamantului și apărării acestuia care, în cele mai multe cazuri, se află pe o poziție de inferioritate în cadrul raportului juridic de muncă.

Prin urmare, la stabilirea competenței teritoriale în această materie se vor avea în vedere domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul reclamantului sau locul său de muncă.

Așa fiind, constatând că reclamantul avea, la data sesizării instanței, reședința în România, în municipiul Cluj-Napoca Napoca, potrivit înscrisului aflat la dosarul Tribunalului Cluj și că opțiunea procesuală manifestată de reclamant, în temeiul art. 116 C. proc. civ., a fost de a învesti Tribunalul Cluj cu litigiul dintre el și pârâta S.C. B. S.A., Înalta Curte constată că acesta a devenit competent să soluționeze cauza.

Sub un alt aspect, este de notat că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Având în vedere că norma de competență teritorială în acest caz este alternativă și nu exclusivă și că pârâta nu a invocat această excepție, în conformitate cu art. 129 alin. (2) coroborat cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța inițial învestită cu soluționarea conflictului de muncă nu o putea invoca din oficiu.

Prin urmare, constatând că Tribunalul Cluj a fost învestit în mod legal cu soluționarea pricinii, față de rațiunile înfățișate, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Cluj.