ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1627/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1627/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025
Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 august 2024, pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2024, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de concediere nr. 39 din 10 iulie 2024, prin care s-a decis încetarea unilaterală a contractului individual de muncă încheiat între reclamant și pârâtă, înregistrat sub nr. x/14.11.2022, obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu contravaloarea salariilor indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat reclamantul precum și achitarea celorlalte drepturi legale, începând cu data comunicării deciziei de concediere, respectiv 10 iulie 2024 și până la rămânerea definitivă a hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauză; repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii deciziei de concediere și obligarea pârâtei la plata către reclamant a daunelor interese în cuantum de 150 RON pe zi, începând cu data comunicării deciziei de concediere, respectiv 10 iulie 2024 și până la rămânerea definitivă a hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauză.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 266 și următoarele din Codul muncii.
Prin sentința civilă nr. 123/2025 din 30 ianuarie 2025, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată prin întâmpinare și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.
În motivarea soluției, tribunalul a reținut, în esență, că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscriptie se află domiciliul sau resedința persoanei fizice/sediul persoanei juridice ori locul de muncă al acesteia. Ținând cont de faptul că la data înregistrării cererii de chemare în judecată între părți nu se mai derulau raporturi de muncă pentru a se justifica reținerea competenței instanței din circumscripția locului de muncă al reclamantului, instanța a apreciat că Tribunalul București este competent să soluționeze pricina, fiind instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul acestuia.
Totodată, instanța a constatat că, potrivit contractului de muncă, reclamantul și-a desfășurat activitatea în regim de telemuncă, prin exercitarea atribuțiilor de la domiciliul său, ceea ce conduce la competența Tribunalului București.
La rândul său, prin sentința civilă nr. 4805 din 17 iunie 2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență, sens în care a suspendat judecata cauzei.
În argumentarea soluției, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 269 Codul muncii sunt aplicabile nu doar pe durata existenței contractului individual de muncă, ci și pentru soluționarea raportului juridic cu fostul angajator la care reclamantul și-a desfășurat activitatea până în momentul concedierii.
De asemenea, s-a constatat că părțile, prin art. 4 din contractul individual de muncă, au stabilit ca reclamantul, în calitate de salariat, să desfășoare activitatea la sediul societății sau la oricare alt punct de lucru al acesteia ori în regim de telemuncă, exercitarea atribuțiilor de la domiciliul său nefiind de natură să influențeze competența instanței competente să soluționeze conflictul de muncă.
Instanța a mai reținut că reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, sesizând Tribunalul Cluj, în a cărui circumscripție s-a aflat locul său de muncă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 1 septembrie 2025, sub nr. x/2024.
Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat și indiferent de cauza încetării.
Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, 22.08.2024, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
Aceste prevederi instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.
Este de subliniat că, în cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar, odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii se stabilește în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.
Împrejurarea că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură să afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.
Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă și maniera de încetare a acestora, reclamanților le este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.
Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".
În cauză, activitatea reclamantului s-a desfășurat, potrivit art. 4.1 din contractul individual de muncă, la sediul societății aflat în Cluj-Napoca sau la oricare dintre punctele de lucru ale acesteia/în regim de telemuncă la domiciliul din București sau la reședința salariatului.
Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul Cluj, cât și Tribunalul București erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamantul având alegerea între acestea două.
Întrucât opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, titularul acțiunii a decis să se adreseze Tribunalului Cluj, instanță în a cărei rază teritorială se află sediul angajatorului, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.
Pentru considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.