ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 01.02.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.2018, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea din 11 noiembrie 2019, reclamantul a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu, în calitate de pârâtă, și cu S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D..

Prin sentința nr. 12116 din 11 noiembrie 2019, Judecătoria Craiova, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată la 13 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub dosar nr. x/2019.

Prin încheierea din 5 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale specializate a secției I Civile, invocată din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Dolj.

Prin sentința nr. 224 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și S.C. C. S.R.L. - societate în insolvență, prin lichidator judiciar D.. și a obligat reclamantul către pârât la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 275 din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 22 din 9 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. și a obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât nu a procedat la soluționarea pe fond a cauzei, fiind lipsit de posibilitatea reală de a obține o cercetare pe cale judecătorească a cererii.

Astfel cum arată recurentul-reclamant, faptul că cererea de chemare în judecată privește valabilitatea unui act subsecvent procesului-verbal de licitație, nu exclude posibilitatea de a invoca nevalabilitatea actului.

Ca atare, soluționarea de către instanța de apel a prezumției puterii de lucru judecat ca o veritabilă excepție absolută reprezintă o nesocotire a dispozițiilor art. 245 și următoarele, precum și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține instanța de apel a reluat motivarea primei instanțe, fără a se pronunța asupra pretențiilor sale.

Arată, de asemenea, recurentul-reclamant că a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 1.237, art. 1.654 alin. (1) lit. c) și art. 1.660 C. civ., nefiind exclusă posibilitatea ca persoanele interesate să solicite instanței de judecată verificarea respectării condițiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, recurentul-reclamant apreciază că argumentele expuse de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate privesc aspecte străine de natura pricinii.

Totodată, recurentul-reclamant expune argumentele privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, susținând că nu a invocat în cererea de chemare în judecată incompatibilitatea adjudecatarului, ci conivența dintre intimatul B. și creditorul ipotecar, precum și că acesta din urmă a influențat condițiile vânzării, iar prețul a fost unul neserios.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că în mod nelegal instanța de apel a apreciat ca având prevalență în aplicare dispozițiile Legii nr. 85/2014, raportat la motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Deși temeiul de drept substanțial al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 1.237, art. 1.654 alin. (1) lit. c) C. civ. și dispozițiile art. 1660 C. civ., astfel cum arată recurentul-reclamant, nici prima instanță și nici instanța de apel nu s-au raportat în soluțiile adoptate la textele de lege pe care, potrivit principiului disponibilității, acesta a înțeles să își întemeieze cererea de chemare în judecată.

În opinia sa, nu are relevanță caracterul special al Legii nr. 85/2014, pentru societatea al cărui bun a fost valorificat prin licitație publică.

Mai susține că este nelegală motivarea instanței de apel referitoare la faptul că valabilitatea vânzării este supusă controlului de legalitate al judecătorului sindic în cadrul procedurii insolvenței. În acest sens, recurentul-reclamant arată că judecătorul sindic efectuează un control de legalitate al actelor întocmite în procedura insolvenței, pentru care legea prevede o cale specială de atac. Or, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică nu sunt supuse niciunui control de legalitate în fața judecătorului sindic, motiv pentru care sunt supuse dispozițiilor dreptului comun sub aspectul condițiilor de valabilitate.

Astfel, motivarea instanței relativ la caracterul procedurii insolvenței, la regimul juridic derogatoriu al acesteia de la dreptul comun, trimiterile la o lege inaplicabilă cauzei, refuzul implicit de a se pronunța pe fond asupra cauzelor de nevalabilitate a vânzării, atestă, în opinia recurentului-reclamant, interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză, precum și o nerespectare gravă a principiului disponibilității.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care reprezintă un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte arată că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 245 și următoarele C. proc. civ., precum și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile invocate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că instanța de apel nu a reținut autoritatea de lucru judecat, ca excepție procesuală, ci prezumția de lucru judecat, astfel că soluționarea cauzei nu a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 245 și următoarele C. proc. civ.

Totodată, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În raport de această normă procesuală, Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În raport de aceste considerente, reiese că în mod legal instanța de apel a reținut că motivele de nulitate invocate de reclamant, ce vizează incompatibilitatea intimatului-pârât B., precum și prețul neserios au fost tranșate definitiv prin dezlegarea dată în dosarul nr. x/2013.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, criticile recurentului-reclamant privitoare la faptul că argumentele expuse în considerentele deciziei recurate nu sunt de natură a răspunde pe fond pretențiilor sale, ci privesc aspecte străine de natura pricinii, precum și că instanța de apel a reluat motivarea primei instanțe, nu pot fi reținute.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile apelantului-reclamant și a expus propriile considerente în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raționamentul primei instanțe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, prin reluarea argumentelor expuse în susținerea cererii de chemare în judecată, care au fost cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale. Or, în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, nu se poate realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanța de apel, în mod nelegal a acordat întâietate Legii nr. 85/2014, de asemenea, nu pot fi primite.

Înalta Curte arată că instanța de apel, cu respectarea principiului disponibilității, a analizat cererea de chemare în judecată în raport de temeiurile de drept invocate, reținând că legea insolvenței este o lege specială care se aplică cu prioritate față de normele dreptului comun. Instanța de apel a analizat pe fond cererea dedusă judecății, reținând în mod legal efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la motivele de nulitate ce vizau starea de incompatibilitate/conflict de interese cu privire la adjudecatarul B. și prețul neserios și înlăturând argumentele ce vizau frauda la lege.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 275 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 4.000 RON către intimatul-pârât B., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 275 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 4.000 RON către intimatul-pârât B., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.