ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 381/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 7 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. le-au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâta S.C. C. S.A. la plata sumei de 19.500 euro, datorată potrivit facturii nr. x/2017 emise în baza contractului de management nr. x din 22 septembrie 2014 și să o oblige pe pârâta S.C. D. S.A. la plata sumei de 10.500 euro, datorată potrivit facturii nr. x/2017 emise în baza contractului de management nr. x din 22 septembrie 2014.

La 05 septembrie 2017, reclamanții au formulat cerere modificatoare a acțiunii, după cum urmează:

Reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor la plata remunerațiilor datorate pentru lunile septembrie- noiembrie 2014 (S.C. C. S.A. - 12.375 euro, iar S.C. D. S.A. -10.125 euro), precum și obligarea fiecărei pârâte la plata sumelor datorate cu titlu de bonus și cheltuieli, proporțional cu perioada respectivă.

Prin aceeași cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților S.C C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. și F. la plata sumei de 1 euro către reclamanta A. și la plata sumei de 500.000 euro către reclamantul B., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, publicarea pe cheltuiala pârâților a hotărârii de condamnare într-un ziar de largă circulație națională și într-unui de circulație internațională, constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâților și interzicerea pentru viitor a răspândirii de către pârâți a informațiilor care încalcă demnitatea, onoarea și bunul renume al reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1524 din 18 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței materiale și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 174 din 31 ianuarie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a disjuns capătul de cerere având ca obiect acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. și F. și a dispus înregistrarea separată a acestuia, prin formarea unui nou dosar; de asemenea, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța în soluționarea celuilalt capăt de cerere, a declinat competența de soluționare a acestuia în favoarea Judecătoriei Mangalia, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța, în vederea soluționării conflictului.

Prin sentința civilă nr. 11 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Capătul de cerere disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 787 din 16 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul Constanța, secția a 11-a Civilă a respins cererea de constatare a caracterului ilicit al faptelor pârâților, ca lipsită de interes. A respins excepția lipsei de interes a ultimului capăt de cerere. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți privind acordarea despăgubirilor morale, publicarea hotărârii de condamnare într-un ziar și interzicerea pe viitor a răspândirii informațiilor de către pârâți.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 302 din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu toate că, în temeiul dispozițiilor art. 6, art. 22, art. 476 și art. 478 C. proc. civ., aveau dreptul la un proces echitabil și la administrarea tuturor probelor permise de lege, în scopul dovedirii pretențiilor deduse judecății, iar probele solicitate și respinse în mod nejustificat, cu încălcarea rolului activ, erau pertinente, concludente și utile cauzei.

S-a susținut că instanța de apel s-a comportat ca o instanță de recurs, rezumându-se la analizarea legalității hotărârii, raportat doar la probele administrate în fond, iar refuzul de le a permite recurenților să administreze probe noi echivalează cu necercetarea cauzei.

O altă critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual de către instanța de apel, care a reținut eronat că recurenții nu au atacat încheierea prin care s-a tranșat excepția inadmisibilității celui de-al doilea petit și faptul că ar fi reiterat această excepție în calea de atac.

Or, susțin recurenții, apelul este unitar, are caracter devolutiv, iar conform art. 477 C. proc. civ. instanța de apel este chemată să se pronunțe în limitele stabilite expres și implicit prin criticile formulate, precum și cu privire la soluțiile ce sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Astfel, au susținut, prin cererea de apel au arătat în mod expres că apelul privește atât fondul cauzei, cât și excepțiile soluționate de instanța de fond.

Cea de-a treia critică se referă la nemotivarea hotărârii atacate, critică în dezvoltarea căreia recurenții au relevat caracterul de generalitate al considerentelor prin care instanța de apel le-a respins cererile de probatorii și au redat o serie de considerații de ordin doctrinar cu privire la obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești din perspectiva cerințelor avute în vedere de art. 425 C. proc. civ., făcând, totodată, și referiri jurisprudențiale.

În final, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică, deoarece s-a comportat ca o instanță de recurs și a încălcat caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au invocat următoarele:

Excepția nulității recursului, întemeiată pe art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia s-a arătat că recurenții tind să repună în discuție aspectele de fapt analizate de instanțele de fond, împrejurare față de care aceste critici de netemeinicie nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, pentru că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fond, intimații au relevat caracterul nefondat al criticilor formulate din perspectiva analizei juste pe care instanța de prim control judiciar a făcut-o cu privire la cererile de probatorii formulate de recurenți, a aplicării corecte a normelor de procedură incidente și a motivării hotărârii atacate, conform cerințelor impuse de lege.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, susținând că au invocat critici de nelegalitate.

Totodată, au solicitat înlăturarea apărărilor expuse de către intimați în cadrul întâmpinării.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport analizat de completul de filtru și comunicat părților cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 29 iulie 2020 excepția nulității recursului a fost respinsă, recursul a fost admis în principiu și s-a acordat termen în ședință publică, dispunându-se citarea părților.

La termenul din 17 februarie 2021, instanța a reținut că excepțiile invocate de către recurenții-reclamanți la 16 decembrie 2020, privind lipsa calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și excepția tardivității depunerii acesteia, nu vor mai fi luate în analiză, deoarece dosarul a depășit faza procedurii de filtrare, iar autorii căii de atac ar fi putut să le invoce în cadrul răspunsului la întâmpinare. Aceasta întrucât raportul asupra admisibilității în principiu a recursului trebuie să aibă în vedere atât recursul, întâmpinarea, cât și răspunsul la întâmpinare, în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că recurenții, dezvoltând și argumentând criticile formulate împotriva deciziei instanței de apel, nu le-au încadrat în drept, de aceea această operațiune îi revine instanței de recurs, care reține următoarele:

Criticile referitoare la soluționarea pricinii fără antamarea fondului acesteia, la respingerea nejustificată a unor probatorii relevante și pertinente, la neatacarea încheierii prin care s-a admis excepția inadmisibilității capătului al II-lea de cerere, concomitent cu reiterarea acestei excepții în calea de atac, la încălcarea caracterului devolutiv al apelului pot fi asimilate încălcării unor norme de procedură și încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă subliniază faptul că recurenții, deși au invocat expres încălcarea și aplicarea greșită și a normelor de drept material, nu au indicat în concret normele legale de drept material pretins încălcate, iar dezvoltarea de ansamblu a criticilor din memoriul de recurs nu face posibilă decelarea unei astfel de încălcări, de aceea critica este apreciată ca pur formală și fără aptitudinea de a atrage controlul judiciar din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că toate argumentele dezvoltate în jurul susținerii că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, critica referitoare la pronunțarea unei hotărâri netemeinice nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pe de o parte pentru că se opun dispozițiile art. 483 alin. (3) și cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte pentru că prin intermediul acesteia recurenții tind să aducă în mod nepermis în fața instanței de recurs aspecte ținând de aprecierea probelor și a situației de fapt, aspecte de temeinicie, nu de legalitate.

În aceste coordonate ale analizei, instanța supremă reține următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Critica referitoare la "soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului" nu poate fi primită.

În acord cu afirmațiile dezvoltate de recurenți în cadrul acestui prim motiv de recurs, instanța supremă subliniază că într-adevăr calea de atac a apelului are caracter devolutiv și unitar, iar limitele devoluțiunii sunt cele prevăzute expres de art. 476-478 C. proc. civ.

De aceea, insistând îndeosebi asupra caracterul unitar al apelului și observând că recurenții s-au limitat la o simplă aserțiune referitoare la "necercetarea fondului", fără a o dezvolta ținând cont de specificul judecății în apel, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a pronunțat o soluție de respingere a apelului ca nefondat și nu ca urmare a admiterii vreunei excepții care ar face de prisos cercetarea criticilor din calea de atac, ceea ce autorizează concluzia că "fondul" căii de atac, compus din totalitatea motivelor de apel, a fost examinat.

O atare critică privitoare la necercetarea "fondului " căii de atac ar fi putut avea valențe juridice în condițiile în care recurenții ar fi invocat nepronunțarea instanței de apel pe unul sau mai multe motive de apel (în cauză apelul fiind motivat chiar prin cererea de apel).

Din această perspectivă, instanța supremă constată că recurenții s-au limitat la a afirma că instanța de apel este chemată să se pronunțe în limitele stabilite expres sau implicit prin criticile formulate, fără a indica în concret limitele pretins nesocotite în examinarea apelului.

Singura critică cu vocație de a se încadra în ipoteza neanalizării unui motiv de apel este cea care privește greșita aplicare a normelor de drept procesual legat de neatacarea încheierii de ședință prin care s-a soluționat excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere, în condițiile în care excepția ar fi fost reiterată în calea de atac, Înalta Curte urmând a examina această critică din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare pe de o parte la dispozițiile de drept procesual care reglementează judecata în apel din perspectiva posibilității de atacare a încheierilor premergătoare - art. 466 alin. (6) C. proc. civ. -, cât și, pe de altă parte, la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanța să arate în hotărâre motivele pentru care s-au admis ori s-au respins cererile părților, circumstanțiat în speță la motivele de apel în integralitatea lor.

Critica este neîntemeiată.

Legat de excepția de inadmisibilitate a "punctului 3 al capătului doi de cerere", trebuie subliniat faptul că instanța de apel a reținut în considerente că excepția a fost respinsă prin încheierea de ședință de la 7 februarie 2018, că această încheiere nu a fost atacată în cadrul căii de atac a apelului, că soluția dată excepției inadmisibilității este consolidată, prin neatacare, cu autoritate de lucru judecat, astfel că desființarea încheierii nu poate fi obținută prin reiterarea excepției în cadrul căii de atac.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință de la 7 martie 2018 (nu din 7 februarie 2018, cum greșit a reținut curtea de apel), Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității capătului 2 punctul 3 al cererii de chemare în judecată (curtea de apel notând în mod greșit că soluția a fost aceea de respingere a excepții), astfel cum reiese din examinarea încheierii aflate la filele x ale volumului I al dosarului tribunalului.

Această încheiere de ședință nu a fost expres atacată prin cererea de apel, în care reclamanții au indicat in terminis că atacă sentința civilă nr. 787 din 16 mai 2018, pronunțată de tribunal, această constatare infirmând susținerea din cererea de recurs în sensul atacării exprese inclusiv a încheierilor prin care s-au soluționat excepțiile.

Este dincolo de orice îndoială că a doua critică din apel se referă la excepția inadmisibilității în discuție, pe care reclamanții o apreciază ca neîntemeiată, însă, în condițiile în care această excepție și-a primit o dezlegare printr-o încheiere premergătoare și interlocutorie, potrivit art. 235 C. proc. civ., regimul de desființare a acestei încheieri este cel prevăzut de art. 248 alin. (5) și de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., respectiv prin apelul declarat împotriva fondului.

Această obligație de a indica expres în cuprinsul căii de atac și încheierile premergătoare sentinței de fond este neîndoielnică și rezultă din art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune părții să indice hotărârea atacată, instanța neputând suplini această omisiune și nici prezuma, în lipsa manifestării de voință exprese a părții, întinderea efectelor căii de atac și la încheierile premergătoare.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că în realitate reclamanții au reiterat în apel excepția inadmisibilității și cum aceasta nu mai putea fi discutată, fiind soluționată prin încheiere căzută în puterea lucrului judecat, instanța supremă apreciază că instanța de prim control judiciar a aplicat corect dispozițiile art. 466 alin. (4), raportat la art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce exclude incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În contextul dat, în care instanța de apel a luat în analiză excepția de inadmisibilitate reiterată în apel, notând argumentele pentru care nu mai poate proceda, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat și a art. 430 C. proc. civ., la o nouă examinare a temeiniciei aceleiași excepții, nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de prim control judiciar neputând devolua și evoca fondul capătului de cerere considerat în mod definitiv inadmisibil întrucât se opun dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.. Ca urmare, din această perspectivă caracterul devolutiv al apelului, astfel cum a fost motivat de parte, a fost pe deplin respectat.

În cadrul aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au invocat în esență încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului rolului activ al instanței și necercetarea cauzei din perspectiva neadministrării tuturor probelor pertinente, concludente și utile propuse, care erau permise de lege și au fost respinse în mod nejustificat în apel.

Indiscutabil, dispozițiile art. 6, ale art. 14, ale art. 22 alin. (2) și alin. (6) C. proc. civ. și ale art. 6 C.E.D.O. consacră principiile afirmate de recurenți, iar nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Aceste principii nu conferă, însă, părților drepturi absolute, în materia probelor judecătorul fiind ținut să verifice legalitatea, admisibilitatea, dar și pertinența, concludența și utilitatea probelor propuse de părți, astfel cum impun dispozițiile art. 254-259 C. proc. civ.

Examinarea dosarului de apel relevă faptul că la termenul din 20 februarie 2019, când apelanții au lipsit, curtea de apel a pus în discuție probatoriul solicitat de către prin cererea de apel, probatoriu cu privire la care intimații și-au exprimat punctul de vedere. La același termen, curtea de apel a amânat pronunțarea pe probele solicitate, iar la termenul din 13 martie 2019 a încuviințat doar proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respingând în rest probele solicitate cu motivarea de esență că aceste nu sunt utile cauzei și că aspectele de fapt ce se urmărește a fi dovedite pot fi probate cu înscrisurile aflate la dosar.

În plus, instanța supremă constată că o nouă și amplă discuție asupra probelor a fost făcută în cauză la termenul din 22 mai 2019, în încheierea de la acel termen, care reprezintă încheierea de dezbateri și face parte integrantă din decizia atacată instanța de apel prezentând pe larg motivele pentru care cererea de probatorii a apelanților nu poate fi primită.

În contextul dat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba în cauză despre o respingere nemotivată a probelor propuse de către recurenți, în condițiile în care instanța de apel a invocat pe de o parte lipsa de utilitate a probelor respinse, iar pe de altă parte faptul că înscrisurile aflate la dosarul cauzei, încuviințate ca probă, au aptitudinea de a dovedi aspectele factuale invocate, fiind astfel respectate dispozițiile art. 255 și ale art. 258 C. proc. civ., principiul contradictorialității, al dreptului la apărare și garanțiile unui proces echitabil.

În plus, instanța supremă apreciază că în calea de atac a recursului poate forma obiect al controlului judiciar doar măsura în care instanța de apel a respectat dispozițiile legale imperative ale art. 255 alin. (1) teza I C. proc. civ., care se referă la legalitatea și admisibilitatea probelor. Aceasta întrucât teza a II-a a aceluiași text legal conferă judecătorului dreptul suveran de a aprecia asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor, asupra aptitudinii lor de a conduce la soluționarea procesului, aspect de temeinicie, nu de legalitate, și care este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, excedând controlul judiciar în recurs.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte apreciază că toate dispozițiile procedurale au fost respectate, iar cauza a fost cercetată prin prisma probelor încuviințate și administrate, nefiind incident nici din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica încadrată de instanța de recurs în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Afirmând că hotărârea nu este motivată și că, din această perspectivă, ea nu respectă nici exigențele impuse de C.E.D.O. și de jurisprudența acestei curți și nici de jurisprudența instanțelor naționale, recurenții își reiterează, în realitate, nemulțumirile legate de respingerea probelor propuse în apel și de modalitatea în care probele administrate au fost apreciate, însă acestor nemulțumiri li s-a răspuns în considerentele ce preced.

În plus, instanța supremă constată că decizia atacată conține, în sinteză, raționamentul care a determinat soluția pronunțată, precum și argumentele pe baza cărora instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, conchizând că prima instanță a pronunțat o soluție legală sub aspectul probatoriului administrat, a cărui examinare infirmă săvârșirea de către intimați a unei fapte ilicite ca premisă sine qua non a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia nu se mai impune analiza celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile. De altfel, aceste statuări ale instanței de apel privitoare la inexistența faptei ilicite nici nu au fost criticate în recurs și nici nu s-a indicat, în concret, care ar fi fost proba sau probele care ar fin conturat concluzia contrară.

Argumentele instanței de apel, deși nu amplu dezvoltate, au aptitudinea de a converge către soluția pronunțată și au fost integrate limitelor devoluțiunii impuse de apelanți, expres determinate de instanță, astfel că în cauză nu se poate vorbi despre o hotărâre care să contravină rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanțele neavând obligația de a răspunde oricărei și tuturor obiecțiunilor ridicate de părți, ci doar acelora apreciate ca esențiale și aflate în strânsă dependență cu natura litigiului și cu soluția criticată.

În plus, instanța supremă constată și că, în dezvoltarea susținerilor referitoare la nemotivarea deciziei atacate, recurenții fac trimitere din nou la probatoriu și la pretinsa respingere nelegală a probelor în apel, aspecte care, așa cum s-a reținut deja, pe de o parte au fost examinate din perspectiva legalității încuviințării probelor, iar pe de altă parte țin de temeinicie și de dreptul suveran de apreciere al instanțelor devolutive, evaluarea probelor neputând fi dedusă judecății în calea de atac extraordinară de atac a recursului.

De aceea, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se verifică existența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării hotărârii atacate.

Reiterând concluziile argumentate în partea preliminară a prezentelor considerente decizorii, Înalta Curte reamintește că este fără substanță, așadar pur formală critica legată de nesocotirea normelor de drept material, în condițiile în care aceste norme de drept nu au fost indicate, pentru a se putea proceda la verificarea modului în care acestea au fost respectate și aplicate, neputându-se reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, reafirmă faptul că în calea de atac a recursului, față de temeiurile de drept reținute în aceeași parte introductivă a considerentelor, nu se poate purcede la examinarea criticilor de netemeinicie a deciziei pronunțate în apel.

Conchizând, instanța supremă apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate de către recurenți, astfel cum au fost calificate de instanța de recurs, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 302/05.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.