ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 333/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Deliberând, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 19.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2018 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 223774,16 RON, reprezentând sumă achitată cu titlu de avans.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta nu și-a îndeplinit, în mod culpabil, obligația de a-i vinde animalele contractate de aceasta, născută din contractul nr. x/20.04.2018.

Prin sentința nr. 1442/22.10.2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta - pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta - reclamantă B. S.R.L., a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 223.774,16 RON, reprezentând contravaloarea prețului plătit, ca urmare a imposibilității executării contractului, și dobândă legală care se va calcula de la data pronunțării prezentei hotărâri până la data restituirii efective; a anulat cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., ca netimbrată și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 5580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâta s-a aflat în imposibilitatea de a-și mai îndeplini obligația contractuală, din motive care nu îi sunt imputabile, fiind aplicabile prevederile art. 1557 C. civ. ce reglementează imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale.

În lipsa culpei pârâtei, prima instanță a apreciat că nu poate dispune rezoluțiunea contractului, potrivit prevederilor art. 1549 și urm. C. civ., însă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 223.774,16 RON, reprezentând contravaloarea prețului plătit, ca urmare a desființării contractului din cauza imposibilității de executare, părțile fiind obligate să restituie prestațiile pe care le-au executat deja.

II. Soluția instanței de apel

Prin Decizia nr. 139/04.06.2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L, împotriva sentinței civile nr. 1442 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a menținut în rest dispozițiile sentinței în ceea ce privește cererea reconvențională și a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 2.790 RON cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru) către apelanta-pârâtă.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a depășit limitele învestirii sale, stabilite de către reclamantă în cadrul cererii introductive, încălcând principiul disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât a analizat și s-a pronunțat asupra unui alt motiv de desființare a contractului decât cel invocat de către reclamantă și asupra altor dispoziții legale decât cele precizate în cererea introductivă, fără a pune în discuția contradictorie a părților acest aspect.

În condițiile în care reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, instanța nu putea să analizeze și să se pronunțe asupra unui alt motiv de desființare a contractului, anume pentru imposibilitatea fortuită de executare.

Curtea de apel a subliniat că diferența dintre cele două moduri de desființare a contractului constă în temeiurile juridice care le reglementează (niciuna dintre părți nu a invocat dispozițiile art. 1557 din C. civ., pe care prima instanță și-a fundamentat soluția), condițiile de existență și, în special efectele juridice pe care ele le produc - spre deosebire de rezoluțiunea pentru neexecutare culpabilă, în cazul imposibilității fortuite de executare restabilirea situației anterioare se face în raport de modalitatea contractuală sau legală de suportare a riscului contractului.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond - Tribunalul Prahova, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, nu cuprinde motivele pentru care a respins cererea de chemare în judecată și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, reținând ca întemeiat motivul de apel privind extra petita, trebuia să dispună anularea sentinței și trimiterea spre rejudecare (întrucât apelanta solicitase trimiterea pentru necompetență teritorială) sau reținerea și evocarea fondului cu administrare de probatorii.

Totodată, recurenta a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 5 și 22 C. proc. civ., argumentând că tribunalul nu s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței asupra primului capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare, iar niciuna dintre părți nu a declarat apel cu privire la acest aspect și nici nu a solicitat completarea dispozitivului în conformitate cu art. 444 C. proc. civ. În aceste condiții, apreciază recurenta că în mod nelegal instanța de apel a reținut motivul de extra petita, câtă vreme solicitase prin cel de-al doilea capăt de cerere ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii avansului în sumă de 223.774,16 RON, iar prima instanță s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere prin dispozitivul hotărârii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât reține că părțile nu au criticat considerentele sentinței de primă instanță referitoare la rezoluțiunea contractului, iar apoi se pronunță pe fondul cauzei, pe aspectele cuprinse în considerente, fără a aduce o motivare proprie și fără a se înțelege raționamentul care a stat la baza acestei soluții.

În plus, recurenta a mai susținut că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, judecata în apel a fondului cauzei având loc fără o motivare și interpretare proprie a instanței devolutive, fiind menținute doar argumentele primei instanțe, cu toate că sentința acesteia a fost schimbată. Astfel, recurenta susține că în soluționarea apelului nu au fost luate în calcul și analizate aspecte de fapt esențiale pentru raporturile dintre părți, pe care le exemplifică.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material referitoare la rezoluțiunea judiciară și la cazul fortuit (art. 1516 alin. (2) pct. 2, art. 1549-1550, art. 1554, art. 1272 C. civ.), prin aceea că a preluat întocmai argumentele judecătorului de primă instanță referitoare la situația de fapt și nu a mai analizat susținerile reclamantei referitoare la condițiile rezoluțiunii.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) este neîntemeiat.

În prealabil, trebuie lămurit că, prin dispozitivul sentinței de primă instanță, a fost soluționată integral cererea de chemare în judecată, instanța pronunțându-se implicit, în sensul respingerii, și asupra primului capăt principal de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, din moment ce a dispus admiterea în parte a cererii introductive.

Apoi, instanța de apel a reținut în mod corect motivul de "extra petita" în soluționarea capătului de cerere accesoriu privind repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prețului plătit în avans, nefiind încălcate dispozițiile art. 5 și 22 C. proc. civ., respectiv principiile liberului acces la justiție, disponibilității și rolului activ al judecătorului.

Astfel cum rezultă cu evidență din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, capătul de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 1554 C. civ., privind efectele rezoluțiunii, fiind deci, în raport cu cauza cererii, accesoriu petitului principal privind rezoluțiunea, întrucât depinde de modul de soluționare a acestui capăt principal de cerere (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.).

Or, pentru a dispune repunerea în situația anterioară, prima instanță depășit limitele învestirii, întrucât s-a pronunțat asupra unei alte calificări juridice (cauze), respectiv cu privire la efectele desființării contractului ca urmare a imposibilității de executare totale și definitive (art. 1557 C. civ.), decât cea invocată de reclamantă.

Criticile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi primite pentru următoarele argumente:

În prealabil, se impun a fi făcute anumite clarificări referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului soluționat prin decizia atacată, determinate de ceea ce s-a apelat ("tantum devolutum quantum apellatum").

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței de primă instanță, pârâta s-a aflat în imposibilitatea de a-și mai îndeplini obligația contractuală, din motive care nu îi sunt imputabile, astfel că nu se putea dispune rezoluțiunea contractului, potrivit prevederilor art. 1549 și urm. C. civ.. Întreaga argumentație a primei instanțe constituie considerente decisive, care fundamentează și explică dispozitivul de admitere doar în parte a cererii introductive.

Prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat soluția de obligare a sa la restituirea avansului.

Deși avea posibilitatea să declare apel împotriva considerentelor sentinței, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obține înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le consideră greșite sau a constatărilor de fapt care o prejudiciază, referitoare la culpa contractuală și la incidența rezoluțiunii.

În consecință, chestiunea litigioasă rezolvată a intrat în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.), ca urmare a neatacării cu apel a considerentelor.

Este adevărat că, atunci când instanța dă altceva decât s-a cerut, nu cercetează fondul pretențiilor deduse judecății, astfel cum au fost stabilite de reclamant, inclusiv sub aspectul cauzei cererii.

În acest caz, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prevede că soluția pe care o pronunță instanța de apel este aceea a anulării hotărârii atacate și a judecării procesului cu evocarea fondului, cu excepția situației când cel puțin una dintre părți a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

În speță, găsind întemeiat motivul de "extra petita", instanța de apel nu putea dispune în mod legal trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât solicitarea apelantei pârâte de trimitere a cauzei la Tribunalul Constanța era aferentă motivului de apel privind necompetența teritorială a Tribunalului Prahova, însă acest motiv de apel a fost respins prin decizia recurată. În schimb, apelanta pârâtă a solicitat, în subsidiar, corespunzător motivului de apel privind "extra petita", reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Ca urmare, în mod riguros juridic, soluția pe care trebuia să o pronunțe instanța de apel era de anulare în parte a sentinței și judecarea cu evocarea fondului a capătului accesoriu de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară.

Având în vedere limitele apelului, astfel cum au fost clarificate mai sus, instanța de apel putea să pronunțe o singură decizie, atât asupra apelului, cât și asupra fondului, nefiind necesar să administreze alte probe, astfel că nu se impunea pronunțarea unei decizii intermediare.

Deși soluția pronunțată de instanța de apel a fost de schimbare în parte, iar nu de anulare în parte a sentinței, această neregularitate procedurală nu atrage nulitatea deciziei, întrucât recurenta nu a dovedit că a suferit o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel era ținută de considerentele sentinței neatacate și intrate în autoritatea de lucru judecat, neputând să mai procedeze la o analiză proprie a probelor și argumentelor părților sub aspectul culpei contractuale și a incidenței rezoluțiunii.

Ceea ce rămânea de analizat de către instanța de apel era petitul accesoriu privind repunerea părților în situația anterioară, în raport cu cauza invocată de reclamantă, și anume efectele rezoluțiunii (art. 1554 C. civ.).

Or, prin simpla aplicare a principiului "accesorium sequitur principale", soluția era evidentă, ceea ce demonstra inutilitatea administrării unor probe suplimentare sau a altei analize proprii a instanței de apel.

Rezultă că neregularitatea de ordin formal privind soluția (schimbare, în loc de anulare) nu a determinat un regim juridic procesual diferit, nu a influențat desfășurarea procesului și nici soluția pronunțată în evocarea fondului.

2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul existenței unui raport logic între două raționamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi identificată în speță, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică referitoare la calitatea considerentelor.

Criticile invocate în cererea de recurs au la bază înțelegerea greșită de către recurentă a limitelor devoluțiunii în apel, astfel cum acestea au fost lămurite mai sus.

2.3. Nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident. Recurenta nu a invocat argumente consistente privind greșita aplicare a normelor de drept material indicate, ci a plecat de la premisa eronată că instanța de apel era obligată să facă o analiză proprie a susținerilor reclamantei referitoare la condițiile rezoluțiunii.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 139/2020 din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.