ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2772/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 12.11.2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente cuvenite reclamanților pentru perioada 01.01.2017-31.12.2018, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON și, în subsidiar, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON; obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite reclamanților în perioada 01.01.2017-31.12.2018, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La 07.12.2020, reclamantul A. a înregistrat la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de reclamanți a numiților V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. și JJ. .

La 10.12.2020, numiții KK., LL., MM. și NN. au depus la dosar cerere de intervenție principală .

La 15.04.2021, numitul OO. a formulat cerere de intervenție principală .

Prin sentința civilă nr. 1831/10.06.2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța astfel, a reținut că reclamanții au învestit instanța de judecată cu un litigiu de muncă și că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar competența trebuie stabilită doar prin raportare la cererea principală, având în vedere că în privința cererilor adiționale competența aparține instanței învestite cu soluționarea celei principale, conform art. 123 C. proc. civ.

A mai reținut că reclamanții din cererea principală au fost auditori de justiție în perioada 01.01.2017-31.12.2018, perioadă pentru care au solicitat drepturile bănești indicate în acțiune, iar în cursul anului 2020 au fost repartizați ca judecători la diverse judecătorii din țară, prin Hotărârea C.S.M. nr. 1488/19.12.2018.

Totodată, Tribunalul Dâmbovița a avut în vedere că niciuna dintre aceste judecătorii nu este situată în circumscripția sa și că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să reiasă că vreunul dintre reclamanții din cererea principală ar avea domiciliul în raza acestei instanțe.

În aceste condiții, s-a apreciat că Tribunalul Dâmbovița nu este instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiul, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București, în circumscripția căruia unii dintre reclamanții din cererea principală își au domiciliul (de exemplu, B. - fila x vol. I), apreciind că în privința celorlalți reclamanți operează o prorogare de competență în temeiul art. 100 alin. (2) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub același număr unic la 11.08.2021.

Prin sentința civilă nr. 6376/28.09.2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța astfel, a evocat prevederile art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii și art. 59 C. proc. civ. și a reținut că din analiza acestora reiese faptul că în situația în care sunt îndeplinite condițiile învederate în cuprinsul C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, instanța competentă teritorial poate fi determinată având în vedere domiciliul unuia dintre reclamanți, criteriu suficient pentru a decela asupra acestui aspect.

În continuare, a mai apreciat că între drepturile salariale ale reclamanților există o strânsă legătură și că, în raport cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 59 și art. 116 C. proc. civ., reclamanții au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, instanță în circumscripția căreia reclamantul E. își are domiciliul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 03.12.2021.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unui conflict de muncă, iar pentru stabilirea competenței teritoriale sunt relevante dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Articolul 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar alin. (2) din același articol statuează că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

În cazul cererilor formulate de mai mulți reclamanți, alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, în cazul conflictelor de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, cea a domiciliului/reședinței/sediului ori a locului de muncă.

Se reține că în toate cazurile de competență alternativă alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

Articolul 59 C. proc. civ. prevede că "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Cum în cauză nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale ca element determinant în stabilirea competenței instanței sesizate în conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ. și art. 269 alin. (3) Codul muncii, rezultă că domiciliul unuia dintre reclamanți reprezintă un reper suficient în verificarea competenței între cele două instanțe implicate în acest conflict.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul E. are domiciliul în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, astfel cum rezultă din xerocopia cărții de identitate de la dosarul Tribunalului Dâmbovița, iar acesta are calitatea de reclamant în cererea de chemare în judecată, așa încât a fost corectă sesizarea Tribunalului Dâmbovița cu acțiunea, în raport cu normele legale amintite.

Așa fiind, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2021.