ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 262/2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale sub nr. x/19.06.2019, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București și Tribunalul București, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.08.2018; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La data de 3 septembrie 2019, reclamanții A., B., C. și D., au formulat cerere modificatoare a acțiunii în sensul lărgirii cadrului procesual pasiv prin cererea de chemare în judecată inclusiv a Ministerului Justiției, cu sediul în București, str. x, în condițiile în care reîncadrarea în raport de pretențiile expuse se poate realiza doar de către această instituție.

Prin sentința nr. 1946 din 06 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I-a civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a declinat competența materială de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București și Tribunalul București, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut că prin capetele principale ale acțiunii formulate, părțile reclamante au solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 și respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, precum și faptul că în drept părțile reclamante au făcut trimitere la dispozițiile legale invocate în expunerea de motive, în principal dispozițiile Legii nr. 153/2017 și Legii nr. 71/2015.

S-a reținut că părțile au înțeles să modifice acțiunea în sensul introducerii în cauză ca pârât a Ministerului Justiției tocmai în soluționarea capătului de cerere privind reîncadrarea, iar pe de altă parte formularea unui capăt de cerere distinct privitor la plata diferențelor salariale astfel este subsecventă și accesorie primului capăt.

Concluzionând instanța a reținut că în realitate, astfel cum rezultă și din expunerea de motive ca și din temeiul de drept invocat, cererile principale vizează tocmai contestarea modul de stabilire a drepturilor salariale stabilite anterior prin dispozițiile legale indicate în motivare.

Având în vedere însă pe de o parte calitatea părților reclamante de magistrați judecători în cadrul Curții de Apel București, iar pe de altă parte dispozițiile legale în materia competenței teritoriale din art. 127 C. proc. civ., instanța a considerat că revine Curții de Apel Ploiești competența materială de soluționare a cauzei și nu Tribunalului Dâmbovița.

Pentru aceste motive de fapt și de drept Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale și declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14.01.2020.

Prin sentința nr. 127 din data de 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței ți a declinat soluționarea cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Ministerul Justiției, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că prin Decizia nr. 9/2017, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Ca atare, prin acțiunea dedusă judecății reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale neacordate, chiar dacă nu au înțeles să conteste deciziile de salarizare urmând a se stabili, de la caz la caz, dacă drepturile solicitate decurg dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, dacă angajatorul a emis sau nu un act administrativ/adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv a fost sau nu a fost comunicat salariaților, ceea ce presupune o analiză a fondului cauzei.

Or, este cert că în speța de față se reclamă tocmai faptul că nu au fost emise la data de 09.04.2015 acte administrative de către ordonatorii de credite prin care să se procedeze la salarizarea reclamanților raportat la o valoare de referință sectorială majorată, iar pe de altă parte, nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 193 din Noul C. proc. civ., privind sesizarea instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, întrucât prezenta cerere vizează plata drepturilor salariale care li se cuvin reclamanților fără să aibă caracterul unei contestații în legătură cu stabilirea salariilor de bază, și pentru care potrivit legilor speciale de salarizare se impune sesizarea prealabilă a ordonatorilor de credite.

Curtea de Apel a reținut că prezenta acțiune nu este o contestație în înțelesul art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010 și în atare condiții a apreciat că, raportat la materia litigiilor privind conflictele de muncă, reglementată de Legea nr. 62/2011 competența de a soluționa cauza, revine Tribunalului Dâmbovița.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecății, reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Ministerul Justiției au solicitat "reîncadrarea", urmând recalcularea și plata salariului prin raportare la noua valoare de referință sectorială, inclusiv în ceea ce privește prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

În cauză, independent de modalitatea în care a fost redactată acțiunea, reclamanții solicită emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecințele care decurg din cuprinsul deciziei de încadrare.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea, presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceștia, la data promovării acțiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispozițiile care reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului National al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Având în vedere faptul că, pentru introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanții, în calitate de judecători în cadrul Curții de Apel București au ținut cont de dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar competența materială stabilită de legiuitor în ceea ce privește analiza legalității și temeiniciei încadrării personalului din justiție, raportat la acțiunea formulată de către reclamanți, aparține curții de apel, Înalta Curte constată că secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești îi aparține competența de soluționare a prezentei cauze.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții D., A., C. și B. și pârâții Curtea de Apel București, Ministerul Justiției, Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.