ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2710/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Prefectul Județului Ilfov, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 99.100 euro (445.563,51 RON la cursul 1 euro = 4,4961 din data de 12.10.2016) cu titlu de despăgubiri pentru perioada septembrie 2014- noiembrie 2016, plus dobânda legală, începând de la data depunerii prezentei cereri și până la plata integrală a despăgubirii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 783 din 09 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 333 din 13 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia nr. 2470 din 12 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul, s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-­a Civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 7 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și, în rejudecare, admiterea apelului și a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că decizia din apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1385 alin. (3), cu referire la art. 14, art. 15 și art. 16 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, arată că, prin decizia nr. 2222 din 21 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că Prefectul Județului Ilfov a încălcat dispozițiile legale care nu-i permiteau să conteste un act al administrației publice centrale.

Totodată, arată că, prin decizia nr. 2470 din 21 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că activitarea desfășurată de Prefect "reprezintă o faptă ilicită", situație față de care poate fi angajată răspunderea civilă a acestuia.

În continuare, recurenta redă dispozițiile art. 14, art. 15 și art. 1349 din C. civ. și arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat instanței de apel să analizeze condiția prejudiciului, condiția raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și condiția vinovăției, dar instanța de apel a refuzat să analizeze motivele obligatorii dispuse prin decizia din recurs. Arată că, din contră, instanța de apel a ajuns la concluzia surprinzătoare și total nefondată că recurenta este vinovată de nederularea celor două contracte, instanța transformând actul de judecată într-o adevărată apărare a intimatului.

Recurenta susține că, dacă instanța ar fi avut dubii cu privire la existența documentației PUZ, putea să solicite depunerea întregului dosar, format încă din anul 2013. Arată că probele administrate confirmă atât existența documentației PUZ, cât și împrejurarea că aceasta a fost depusă spre avizare Consiliului Județean Ilfov, prin urmare a făcut dovada că nu s-a putut finaliza procedura administrativă de avizare a documentației din cauza litigiului declanșat de prefect.

În ceea ce privește cerința formulată de Înalta Curte de a se face dovada existenței celor două contracte pentru cedarea folosinței terenului, recurenta arată că a depus la dosar aceste contracte, care nu au fost contestate până în prezent.

Mai arată că instanța de apel nu a fost interesată de situația celor două contracte pentru cedarea folosinței terenului și nici de realitatea și întinderea prejudiciului.

Referitor la notarea litigiului în cartea funciară și refuzul radierii acestei notări, chiar și după ce cererea de chemare în judecată formulată de Prefect și recursul intimatului au fost respinse, recurenta arată că acestea au fost cauzele care au plasat recurenta în imposibilitate de a derula proiectul început încă din anul 2013.

În concluzie recurenta susține că, în condițiile în care, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prin acțiunea formulată, prefectul a încălcat dispozițiile legale și constituționale care nu-i permiteau un asemenea demers și că, prin aceasta, s-a adus atingere dreptului de proprietate, prin imposibilitatea exercitării libere a acestui drept, inclusiv prin derularea unor contracte, instanța de apel era obligată să analizeze această problematică. Cu atât mai mult cu cât, prin decizia din recurs i s-a pus în vedere instanței de apel să analizeze vinovăția intimatului prin prisma art. 1357 alin. (1) și alin. (2) și art. 1358 C. civ., texte de lege care consacră faptul că răspunderea civilă delictuală este o răspundere obiectivă care se poate antrena chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât la 26.01.2021.

La 25.02.2021, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 02.03.2021, care, la 10.03.2021, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, care nu se coroborează cu probele administrate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. instanța de recurs reține următoarele:

Prealabil, se impune precizarea faptului că, deși recurenta a invocat motivul de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile prin care susține că instanța de apel nu a ținut cont de indicațiile obligatorii ale instanței de recurs, vizează încălcarea unor norme de procedură, respectiv a art. 501 alin 1 C. proc. civ., așa încât susținerile sale vor fi încadrate în motivul de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Recurenta a susținut, în esență, că deși Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat instanței de apel, prin decizia de casare, să analizeze condiția prejudiciului, condiția raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și condiția vinovăției, Curtea de Apel nu a ținut cont de indicațiile obligatorii ale instanței de recurs.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât, verificând considerentele și dispozitivul deciziei nr. 2470 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, instanța de apel a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat, examinând criticile formulate de către reclamantă că sunt întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., cu indicarea pentru instanța de apel în rejudecare:

"va evalua dacă se justifică, din punct de vedere probator, susținerile recurentei privind existența a două contracte în derulare pentru teren, la momentul declanșării litigiului anterior, dacă era întocmită documentația pentru obținerea P.U.Z.-ului necesar emiterii autorizațiilor vizând edificarea stațiilor de benzină și dacă avizarea documentației a fost amânată determinat de existența și notarea acțiunii în nulitate."

Ca atare, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată să țină seama de dezlegările date de instanța de recurs și să analizeze: "cel puțin în legătură cu acțiunea în nulitate declarată nelegal, iar, dacă este cazul, și cu celelalte două fapte pretins ilicite, instanța de apel va verifica condiția prejudiciului și, mai departe, condiția raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, raportat la cele susținute de recurentă."

Or, examinând decizia recurată, instanța supremă constată că s-au respectat întocmai îndrumările instanței de recurs. Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanța de casare, instanța de apel a analizat în mod complet și legal asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, dacă reclamanta a suferit un prejudiciu în legătură cu derularea contractelor angajate cu terții.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, în rejudecare fiind administrată la solicitarea instanței proba cu înscisuri, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, stabilind că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatului-pârât și prejudiciu, respectiv lipsa avizului final al PUZ și neîncasarea de către recurentă a chiriilor stabilite cu terții.

Astfel, în urma unei examinări complete a cauzei, în raport de toate susținerile părților și a coroborării probelor din dosar, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta A. S.A. nu a făcut dovada că avizul final al documentației nu a fost dat de către Consiliul Județean din cauza demersului procesual inițiat de către intimatul-pârât, din cauza notării sau menținerii notării litigiului în cartea funciară, sens în care a apreciat că nu există raport de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită imputată intimatului.

Procedând astfel, instanța de apel a respectat pe deplin dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., analizând raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, stabilind în mod corect și complet situația de fapt și răspunzând clar argumentelor părților.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la restul susținerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deși invocă formal o serie de acte normative, respectiv art. 1349, 2357, 1385 alin. (3), art. 14, 15 și 16 C. civ., aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în motivele de recurs, în realitate, recurenta-pârâtă își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit situația de fapt deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate.

Totodată, și susținerile prin care arată că probele administrate confirmă atât existența documentației PUZ, cât și împrejurarea că aceasta a fost depusă spre avizare Consiliului Județean Ilfov, prin urmare a făcut dovada că nu s-a putut finaliza procedura administrativă de avizare a documentației din cauza litigiului declanșat de prefect, iar dacă instanța ar fi avut dubii cu privire la existența documentației PUZ, putea să solicite depunerea întregului dosar, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.