ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2621/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1.270, art. 1.530-1.534 C. civ. și dispozițiile art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 377 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Prin decizia nr. 397/A-COM din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă, și s-a dispus obligarea acesteia, față de intimata-pârâtă, la plata sumei de 7.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

În susținere, recurenta a învederat, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1.240 și art. 1.242 alin. (2) C. civ., referitoare la forma contractului și a modificărilor acestuia, art. 1.671 C. civ., privind interpretarea clauzelor contractului de vânzare în favoarea cumpărătorului, art. 1516 C. civ. privind dreptul de a pretinde îndeplinirea la termen a obligațiilor, art. 1.266 și art. 1.268 C. civ., referitoare la interpretarea contractului, art. 1.182 alin. (2), art. 1.186 și art. 1.188 alin. (2) C. civ., referitoare la modul de manifestare a voinței contractanților, art. 1.274 C. civ., privind riscul contractului, art. 1.683 raportat la art. 1.702 și 1.703 C. civ., referitoare la regulile privind vânzarea bunului altuia și răspunderea vânzătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor.

La 10 februarie 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a prorogat discutarea excepției nulității recursului și a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate limitativ de lege este o cerință imperativă care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești. Și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare de strictă interpretare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de reclamantă este întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Mai multe critici sunt invocate omisso medio, iar celelalte, deși cuprind norme de drept material, care în opinia recurentei ar fi fost interpretate și aplicate greșit prin decizia recurată, vizează, în realitate, situația de fapt și reaprecierea probelor din dosar, aspecte ce țin de temeinicia hotărârii atacate, excedând limitele analizei instanței de casare, fără a releva deci greșita aplicare a regulilor de drept de către instanța de apel în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1.240 și art. 1.242 alin. (2) C. civ., referitoare la forma contractului și a modificărilor acestuia, ale art. 1.266 și art. 1.268 C. civ., privind interpretarea contractului și ale art. 1.182 alin. (2), art. 1.186 și art. 1.188 alin. (2) C. civ., referitoare la modul de manifestare a voinței contractanților, ori ale art. 1516 C. civ., vizează stabilirea culpei în derularea relațiilor contractuale prin reaprecierea situației de fapt, în legătură cu prelungirea convenției și modificarea raporturilor convenționale, prin reinterpretarea probatoriului administrat.

Normele evocate de recurentă reprezintă în concret simple trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, devolutive, care nu pot fi cenzurate în recurs.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei și o reapreciere asupra temeiniciei acțiunii, instanța de recurs verificând doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită de judecătorii fondului.

Celelalte critici ale recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1.671 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor contractului de vânzare în favoarea cumpărătorului, art. 1.274 C. civ., privind riscul contractului, art. 1.683 raportat la art. 1.702 și 1.703 C. civ., referitoare la regulile privind vânzarea bunului altuia și răspunderea vânzătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor, nu pot fi analizate întrucât sunt invocate omisso medio, fiind formulate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care este o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele precedente se poate reține nerespectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, fiind întemeiate apărările intimatei.

Înalta Curte constată că motivarea căii de atac nu conține critici privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., de strictă interpretare și aplicare și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 397/A-COM din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cererea intimatei B. S.R.L privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 08.02.2021 în cuantum de 4.500 RON emisă de Cabinet Avocat C., precum și ordinul de plată nr. x din 09.02.2021.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 397/A-COM din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatei S.C. B. S.R.L suma de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.