ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2324/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.350.000 RON, reprezentând contravaloarea împrumuturilor cu care a împrumutat-o pe pârâtă în vederea achiziționării ori edificării de către aceasta a bunurilor mobile și imobile ce constituie la acest moment ori au constituit în trecut patrimoniul pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 - 195, art. 309 alin. (4) pct. 1 și pct. 2 din C. proc. civ., art. 2.156 - 2.166 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 404/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului de a solicita restituirea sumelor de bani și excepția prescripției dreptului la acțiune al acestuia de a solicita stabilirea unui termen de returnare a banilor, ca nefondate; s-a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul A. și pe pârâta S.C. B. S.R.L.; pârâta a fost obligată să restituie reclamantului suma de 401.857 RON; s-a stabilit termen de restituire a acestui împrumut la data de 10 mai 2016; pârâta a fost obligată să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 7.623,37 RON; ajutorul public judiciar acordat reclamantului sub forma reducerii taxei judiciare de timbru a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamantul A. a promovat apel împotriva aceleiași sentințe, solicitând modificarea în parte a acesteia și admiterea în totalitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 548/A-com din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 404/12.11.2018 a Tribunalului Argeș, secția civilă, complet specializat contencios administrativ și fiscal; s-a anulat sentința apelată, s-a reținut cauza spre rejudecare și s-a fixat termen de judecată la data de 2 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin decizia nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamantul A. a fost obligat la plata sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. B. S.R.L.

La data de 23 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Subsumat acestui motiv de casare recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că din situația de fapt nu ar fi reieșit încheierea unui contract între reclamant și persoana juridică pârâtă având drept obiect sumele de bani ce formează obiectul judecății, ci, eventual, cel mult a unui contract (înțelegere verbală) între reclamant și fosta soție, ca persoană fizică, aceasta din urmă deținând calitatea de asociat unic și administrator al societății B. S.R.L.

Curtea de Apel Pitești a ignorat împrejurarea că încheierea unui contract între reclamant și pârâtă (persoană juridică) a rezultat fără putință de tăgadă din convenția din 10 mai 2016, legalizată sub aspectul semnăturii în data de 7 noiembrie 2016 de către B.I.N. C..

Recurentul a arătat că această convenție cu caracter recognitiv a fost încheiată de D. "în calitate de asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L." (potrivit mențiunilor exprese din cuprinsul ei), referindu-se, așadar, la obligații ale societății, iar nu la obligații personale ale fostei sale soții.

Curtea de Apel Pitești nu a ținut cont, la momentul interpretării convenției, de dispozițiile art. 218 alin. (1) din C. civ. (2009), conform cărora "actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși".

La momentul remiterii sumelor de bani ce formează obiectul judecății a existat o înțelegere între reclamant și societate, reprezentată de soția acestuia, iar nu între reclamant și soția sa, în calitate de persoană fizică.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut faptul că a înțeles să contracteze cu societatea, prin administrator E., iar nu cu administratorul pârâtei în nume propriu.

În opinia autorului căii de atac, era lipsită de logică încheierea unui contract cu soția sa (în calitate de persoană fizică), în condițiile în care aceasta nu dispunea de suficiente bunuri în patrimoniu prin care să își poată îndeplini o teoretică obligație de restituire a sumelor de bani cu care reclamantul a contribuit la edificarea construcțiilor necesare funcționării persoanei juridice.

Altfel spus, un asemenea act încheiat de reclamant cu soția sa (în calitate de persoană fizică), iar nu cu însăși pârâta, ar fi fost lipsit de cauză juridică.

Instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că este exclusă existența unui contract de împrumut (de consumație), în contextul în care din probatoriul administrat ar fi reieșit, în opinia Curții de Apel Pitești, că obiect al obligației în discuție nu ar fi fost conform art. 2.158 alin. (1) din C. civ. "aceeași sumă de bani" ce a fost acordată, ci o altă sumă ori o altă prestație, reprezentând jumătate din valoarea activului societății ce ar fi fost obținută în urma vânzării bunurilor societății.

În realitate, înțelegerea încheiată avea drept obiect cel puțin restituirea către reclamant a sumelor de bani pe care le-a dat societății, aspect ce reprezintă întocmai raportul juridic de împrumut prevăzut de art. 2.158 alin. (1) din C. civ.

Prin urmare, recurentul consideră că instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 2.158 alin. (1) din C. civ. raportat la situația de fapt ce a reieșit din probatoriul administrat.

Faptul că ar mai fi existat și alte posibile variante prin care reclamantul să obțină o prestație adecvată în schimbul sumelor de bani acordate societății nu justifică aprecierea instanței de apel privind inexistența unui contract de împrumut raportat la prevederile art. 2158 și art. 2164 din C. civ.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, raportat la răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, posibilitatea existenței unor obligații alternative în accepțiunea art. 1461 și art. 1462 din C. civ. al căror creditor este reclamantul, cel puțin una dintre aceste obligații vizând restituirea (de către pârâtă) a sumelor de bani remise de reclamant, așadar, existența unui contract de împrumut.

Totodată, recurentul a arătat că instanța de apel a exclus, în mod nejustificat, raportat la răspunsurile sale la interogatoriu, posibilitatea existenței unui contract complex (ce reunea mai multe contracte distincte), din care să facă parte și contractul de împrumut afirmat în prezenta speță, contract încheiat cu pârâta.

În opinia sa, Curtea de Apel Pitești ar fi trebuit să constate în această situație existența unui contract complex, compus din contractul de împrumut de consumație propriu-zis încheiat cu societatea (până la concurența sumelor remise de reclamant în favoarea pârâtei) și dintr-un alt contract (nenumit) pentru eventuala diferență pozitivă până la concurența a jumătate din valoarea activului societății.

Fiind vorba de un contract complex, ce includea și contractul de împrumut, nu poate fi reținut argumentul instanței de apel referitor la existența unei alte acțiuni decât cea pe care reclamantul a promovat-o și de care acesta ar fi trebuit să uzeze.

În mod greșit a fost respins temeiul juridic subsidiar al acțiunii reclamantului referitor la restituirea sumelor de bani în baza îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, Curtea de Apel Pitești a considerat că existența unei înțelegeri - act juridic (oricare ar fi aceea) în baza căreia reclamantul a remis sumele de bani menționate în acțiune exclude de plano îmbogățirea fără justă cauză, aceasta din urmă fiind un fapt juridic (incompatibilă cu un contract).

Instanța de apel omite însă că în cuprinsul hotărârii recurate s-a reținut că între reclamant și pârâta persoană juridică nu ar fi intervenit niciun fel de act juridic, ci ar fi existat un asemenea act juridic doar între reclamant și soția sa.

Or, în mod indubitabil, nu patrimoniul soției reclamantului a fost sporit prin intermediul sumelor de bani cu care acesta a contribuit la achiziționarea bunurilor pârâtei, ci însăși patrimoniul persoanei juridice.

Prin urmare, dacă între reclamant și pârâta B. S.R.L. nu au fost încheiate niciun fel de acte juridice cu privire la acele sume de bani, dobândirea bunurilor de către aceasta din urmă nu putea fi decât rezultatul unui fapt juridic, în speță îmbogățirea fără justă cauză.

O presupusă înțelegere (act juridic) între reclamant și soția sa, de genul celei reținute de către instanța de apel, ar fi reprezentat în această ipoteză un fapt juridic pentru pârâtă, care ar fi avut calitatea de terț față de înțelegerea respectivă.

Recurentul-reclamant apreciază că, procedând la respingerea de o asemenea manieră a temeiului subsidiar al acțiunii sale, Curtea de Apel Pitești a aplicat greșit dispozițiile art. 1.345 alin. (1) din C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Criticile recurentului-reclamant A. se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, a susținut faptul că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că din situația de fapt nu ar fi reieșit încheierea unui contract între reclamant și persoana juridică pârâtă ce are ca obiect sumele de bani solicitate prin acțiunea dedusă judecății, ci, eventual, a unui contract (înțelegere verbală) între reclamant și fosta soție, ca persoană fizică, aceasta din urmă deținând calitatea de asociat unic și administrator al societății B. S.R.L.

Sub acest aspect, s-a arătat că încheierea unui contract de împrumut între reclamant și pârâtă (persoană juridică) a rezultat, fără putință de tăgadă, din convenția din 10 mai 2016, legalizată sub aspectul semnăturii în data de 7 noiembrie 2016 de către B.I.N. C., convenție cu caracter recognitiv care a fost încheiată de D. "în calitate de asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L." (potrivit mențiunilor exprese din cuprinsul ei), referindu-se, așadar, la obligații ale societății, iar nu la obligații personale ale fostei sale soții.

Așadar, la momentul remiterii sumelor de bani ce formează obiectul judecății a existat o înțelegere între reclamant și societate, reprezentată de soția acestuia, iar nu între reclamant și soția sa, în calitate de persoană fizică.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a reținut că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentului-reclamant care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, întrucât vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar și la reaprecierea probelor din dosar.

Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura, decizia instanței de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că prin răspunsurile la interogatoriu, cu referire la întrebarea nr. 11, întrebarea nr. 15, întrebarea nr. 16 și întrebarea nr. 17, reclamantul a arătat că între acesta și fosta sa soție (asociatul unic și administratorul societății pârâte) a intervenit o înțelegere, conform căreia, potrivit susținerilor reclamantului, acesta urma să contribuie cu sume de bani pentru ca societatea pârâtă să efectueze diverse investiții necesare realizării obiectului de activitate, iar, în schimbul acestor sume de bani, trebuia să obțină ulterior, în raport cu contribuția acestuia, fie părți sociale, fie parte din contravaloarea activului societății.

În egală măsură, instanța de prim control judiciar a observat înscrisul, denumit "convenție", autentificat sub nr. x/07.11.2016, despre care reclamantul a susținut faptul că ar dovedi împrumutul care se solicită a fi restituit.

S-a arătat că în cadrul acestui înscris sunt menționate următoarele:

"(…) subsemnata D., în calitate de asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L., (…) declar că subscrierea de către mine a capitalului social al societății, cât și achiziționarea de către de către mine a tuturor bunurilor mobile și imobile ce constituie la acest moment patrimoniul societății menționate mai sus s-a realizat cu contribuția financiară proprie în proporție de 50% din valoarea părților sociale și a bunurilor mobile și imobile ale soțului meu A.. Față de aceste aspecte mă angajez ca pe viitor să identific de comun acord cu soțul meu o modalitate legală prin care acesta să își valorifice drepturile ce îi revin în baza contribuției sale proprii la patrimoniul S.C. B. S.R.L.".

Așadar, în conținutul înscrisului respectiv se face vorbire despre o eventuală contribuție a reclamantului la activul societății pârâte și, nicidecum, despre vreo obligație a societății pârâte care să aibă ca obiect restituirea vreunei sume nominale ce ar fi fost primită de la reclamant, cu titlu de împrumut.

Pentru a fi în prezența unui împrumut, așa cum s-a arătat în considerentele deciziei recurate, este necesar ca cel căruia i s-a înmânat suma de bani să se fi obligat la restituirea, după o anumită perioadă de timp, a sumei nominale primite, iar nu la altă prestație.

Aceasta, deoarece în cadrul contractului de împrumut, prestația principală la care se angajează debitorul și, deci, obiectul obligației principale, trebuie să constea în restituirea sumei nominale care ar fi primită de către debitor, iar nu într-o cu totul altă prestație decât cea de restituire a sumei nominale ce ar fi primite.

În ceea ce privește suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, atâta timp cât din probele administrate nu reiese că, în raporturile cu reclamantul, asociatul și administratorul societății pârâte și-ar fi asumat, în numele societății, vreo obligație de restituire a vreunui împrumut, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reține că între reclamant și societatea pârâtă ar fi intervenit împrumutul invocat de către reclamant.

Cu alte cuvinte, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența împrumutului invocat, deși, potrivit dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., îi revenea sarcina probei, instanța de apel nu a reținut că în sarcina societății pârâte ar exista obligația de restituire cu titlu de împrumut a sumei solicitate de reclamant prin acțiune, întrucât nu reiese că între reclamant și societatea pârâtă s-ar fi întocmit, cu privire la sumele cerute de reclamant, vreun contract de împrumut.

Prin cererea de recurs, autorul căii de atac a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 2.158 alin. (1) din C. civ. raportat la situația de fapt ce a reieșit din probatoriul administrat, însă această critică nu poate fi primită.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2.158 alin. (1) din C. civ., în sensul că nu a fost probată existența unui contract de împrumut de consumație.

Atâta timp cât este vorba despre un profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ., acesta trebuie să respecte dispozițiile legii speciale privind evidența contabilă.

Orice împrumut acordat unui profesionist (în speță, intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L.) trebuie să se reflecte într-un înscris (foaie de vărsământ, ordin de plată, transfer bancar, etc.), înscris fără de care nu este posibilă evidențierea sumei primite și folosite.

Din conținutul convenției încheiate în anul 2016, rezultă că recurentul-reclamant a acordat anumite sume de bani soției sale, sume care au fost direcționate de către aceasta spre investițiile făcute de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Așadar, în cuprinsul acestui înscris se face vorbire despre o eventuală contribuție a reclamantului la activul societății pârâte și, nicidecum, despre vreo obligație a societății pârâte care să aibă ca obiect restituirea unei sume nominale ce ar fi fost primită de la reclamant, cu titlu de împrumut, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Pitești.

Prin convenția respectivă soția reclamantului, în calitate de asociat unic și administrator al persoanei juridice S.C. B. S.R.L., recunoaște faptul că soțul său a contribuit la investițiile efectuate de către societate și este de acord să îl despăgubească pe acesta în viitor, raportat la valoarea părților sociale ce reflectă patrimoniul societății.

Cu alte cuvinte, prin convenția amintită, o persoană fizică care nu este parte în dosarul de față, a fost de acord să partajeze patrimoniul unei societăți, patrimoniu rezultat din deținerea părților sociale doar de către soție, recunoscându-i recurentului-reclamant din prezenta cauză (având în vedere calitatea acestuia de soț la acel moment) că părțile sociale ale societății sunt bunuri comune, ca urmare a unui aport de bani ce reprezenta un bun comun și stabilind astfel contribuția fiecăruia la acele bunuri comune, însă partajarea bunurilor comune ale celor doi soți formează obiectul unui alt dosar.

Persoana fizică D., în calitate de asociat unic și de administrator al S.C. B. S.R.L., pentru a garanta recurentului-reclamant că va fi despăgubit într-un fel pentru investițiile făcute prin intermediul soției la societatea pârâtă S.C. B. S.R.L., a fost de acord în anul 2016 să identifice împreună cu soțul său, în viitor, o modalitate prin care să fie transferate drepturile acestuia din urmă, drepturi rezultate din investițiile efectuate.

Atâta timp cât nu s-a dovedit existența unui contract de împrumut încheiat de recurentul-reclamant A. cu societatea intimată-pârâtă, instanța supremă constată că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

O altă critică supusă analizei instanței de recurs se referă la faptul că s-a respins, în mod greșit, temeiul juridic subsidiar al acțiunii reclamantului vizând restituirea sumelor de bani în baza îmbogățirii fără justă cauză.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța de apel a considerat că existența unei înțelegeri - act juridic (oricare ar fi aceea) în baza căreia reclamantul a remis sumele de bani menționate în acțiune exclude de plano îmbogățirea fără justă cauză, aceasta din urmă fiind un fapt juridic (incompatibilă cu un contract).

Instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că s-a reținut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că între reclamant și pârâta persoană juridică nu a intervenit niciun fel de act juridic, existând un asemenea act juridic doar între reclamant și soția sa. Or, în mod indubitabil, nu patrimoniul soției reclamantului a fost sporit prin intermediul sumelor de bani cu care acesta a contribuit la achiziționarea bunurilor pârâtei, ci însăși patrimoniul persoanei juridice. Prin urmare, dacă între reclamant și pârâta B. S.R.L. nu au fost încheiate niciun fel de acte juridice cu privire la acele sume de bani, dobândirea bunurilor de către aceasta din urmă nu putea fi decât rezultatul unui fapt juridic, în speță îmbogățirea fără justă cauză.

Această critică nu poate fi primită, întrucât este nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de apel a respins, în mod corect, solicitarea reclamantului de restituire a aceleiași sume de bani, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, reținând că pentru a fi în prezența acestei instituții juridice este necesar, în primul rând, ca îmbogățirea și sărăcirea corelativă, să aibă loc "fără justă cauză", adică fără să existe o cauză legitimă în acest sens.

Instanța de prim control judiciar a arătat, cu justețe, că îmbogățirea fără justă cauză poate apărea atunci când o persoană dobândește un anumit avantaj (folos) patrimonial în detrimentul altuia, fără însă ca în acest sens să fi existat un temei, legal sau convențional care să justifice obținerea acestui avantaj.

Prin decizia recurată s-a reținut că reclamantul a arătat, în mod constant, în cadrul răspunsurilor date la interogatoriu, că sumele de bani s-au acordat în baza unei înțelegeri, iar potrivit acestei înțelegeri avute cu asociatul unic și administratorul societății pârâte (fosta soție), ceea ce i s-ar datora reclamantului, în raport cu contribuția acestuia, ar fi acordarea de părți sociale sau a unei părți din contravaloarea activului societății.

Așadar, în ceea ce privește sumele de bani a căror restituire se solicită, însuși reclamantul a precizat că acordarea acestora are la bază o înțelegere, oricare ar fi aceasta, intervenită între acesta și fosta sa soție, care este asociatul unic și administratorul societății pârâte.

Curtea de Apel Pitești a observat, în mod judicios, că datorită înțelegerii despre care vorbește reclamantul în răspunsul său la interogatoriu (și în contextul căreia a arătat că s-a întocmit înscrisul autentificat sub nr. x/07.11.2016), acesta, pentru a obține ceea ce susține că i-ar fi datorat, are la îndemână o altă acțiune ce poate fi întemeiată tocmai pe înțelegerea menționată, oricare ar fi aceasta.

În mod corect a respins instanța de apel pretențiile formulate de reclamant pe temeiul alternativ al îmbogățirii fără justă cauză, câtă vreme acesta a susținut faptul că a investit în societatea pârâtă, prefigurând că va primi jumătate din părțile sociale, ceea ce înseamnă că a existat un acord între recurentul-reclamant și fosta soție a acestuia, care exclude o îmbogățire fără just temei.

Chiar dacă patrimoniul intimatei-pârâte B. S.R.L. s-a mărit, ca urmare a înțelegerii dintre recurent și fosta sa soție, această mărire s-a făcut în baza raporturilor juridice dintre asociat și persoana juridică, existând deci o cauză a îmbogățirii.

Patrimoniul intimatei-pârâte s-a mărit ca urmare a investițiilor realizate de asociat, indiferent de unde a obținut asociatul sumele de bani necesare investițiilor.

În schimb, patrimoniul recurentului-reclamant A. s-a micșorat datorită unei înțelegeri cu fosta soție, iar nu în baza unei înțelegeri făcute cu societatea intimată.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nici nu a dovedit că patrimoniul său a fost diminuat cu o anumită valoare certă și că respectiva valoare s-ar regăsi în patrimoniul intimatei-pârâte.

Înalta Curte mai reține că este întemeiată apărarea intimatei-pârâte B. S.R.L., potrivit căreia în calea de atac a recursului nu se poate schimba cauza raportului juridic dedus judecății, cu referire la faptul că recurentul-reclamant A. a arătat, în cuprinsul cererii de recurs, că instanța de apel ar fi trebuit să constate în această situație existența unui contract complex, compus din contractul de împrumut de consumație propriu-zis încheiat cu societatea (până la concurența sumelor remise de reclamant în favoarea pârâtei) și dintr-un alt contract (nenumit) pentru eventuala diferență pozitivă până la concurența a jumătate din valoarea activului societății.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.