ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2553/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 35/11.02.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., împotriva încheierii din 06.12.2019 și a sentinței arbitrale nr. 51/01.09.2020, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, a admis acțiunea în anulare îndreptată împotriva aceleiași sentințe arbitrale nr. 51/01.09.2020, promovată de S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., a anulat în parte sentința arbitrală atacată, a trimis spre rejudecare capetele 2, 3 și 4 din cererea de arbitrare, Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a menținut în rest dispozițiile sentinței arbitrale și a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Asociere, privind obligarea Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva acestei sentințe civile, iar Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., reprezentată prin liderul Asocierii, S.C. A. S.R.L., a promovat în termenul prevăzut de lege recurs incident împotriva considerentelor aceleiași hotărâri.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanțe.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a celor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că, deși a reținut că sentința arbitrală a stabilit, în mod greșit, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție - aspect ce forma obiect al criticilor sale -, a respins în mod nelegal acțiunea în anulare pe care o formulase. În opinia recurentei-pârâte, modalitatea de redactare a sentinței atacate relevă că prima instanță i-a admis acțiunea în anulare și a procedat la rejudecarea excepției prescripției, stabilind un alt termen de început al curgerii acesteia decât cel indicat în hotărârea arbitrală, în raport cu care a apreciat că acțiunea arbitrală a fost promovată în termen, iar excepția în discuție rămâne nefondată; în acest sens, a evocat considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în decizia nr. 1247/15.04.2010, în cadrul căreia procedura judiciară derulată în fața primei instanțe a fost calificată ca fiind ineficientă, în măsura în care se pronunță aceeași hotărâre ca în arbitraj.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că, încălcând prevederile art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a făcut o analiză a clauzelor pe care părțile le inseraseră în contractul lor, în afara controlului de legalitate îngăduit de lege în această materie.

Astfel, a precizat că deși recunoașterea celor 359 de zile de întârziere și prelungirea duratei de execuție au ca temei sub-clauzele 8.4 și 8.5 din contract, prima instanță a încălcat art. 608 C. proc. civ., care se opune reevaluării situației de fapt și a materialului probator administrat în cauză, atunci când a admis acțiunea în anulare a Asocierii și a reținut că "în ceea ce privește numărul de zile de întârziere pe care tribuanlul arbitral le-a exclus în analiza celui de-al doilea capăt de cerere, deși au fost reținute ca atare în admiterea primului capăt de cerere, (...) apreciază față de considerentele reținute anterior că pârâta CNAIR S.A. avea obligația de a se asigura că termenele agreate prin Programul de Execuție Inițial urmau a fi respectate".

Tot circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că prin sentința atacată s-a anulat în parte hotărârea arbitrală, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care impun soluția de anulare integrală a unei asemenea hotărâri. În acest context, a prevăzut că dacă legiuitorul ar fi urmărit să îngăduie anularea în parte a hotărârilor arbitrale, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate, așa cum a făcut-o în alte situații, sens în care a evocat ipotezele art. 480 alin. (2), art. 496 alin. (2) ori ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1.519, rap. la art. 1.351 alin. (3) C. civ., când a apreciat că aceste norme sunt incidente, cu toate că în sub-clauzele 8.4 și 8.5 din contractul lor, părțile au reglementat un drept de prelungire a duratei de execuție a lucrărilor, dar nu și răspunderea patrimonială a C.N.A.I.R. S.A. pentru autoritățile terțe.

De asemenea, circumscris aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a mai susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 C. civ., privind aplicarea în timp a legii civile, atunci când a reținut aplicabilitatea Instrucțiunii nr. 1/08.01.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 56/19.01.2021.

Pe calea recursului incident, Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., reprezentată prin S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii, a solicitat înlăturarea considerentelor sentinței, prin care s-a reținut că dispozițiile art. 2.524 alin. (1) C. civ., referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sunt imperative, în sensul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că analiza considerentelor sentinței atacate relevă încălcarea sau greșita aplicare a art. 2.515 alin. (3) C. civ. și a deciziei nr. 1/17.02.2014, pronunțată în recurs în interesul legii. În acest sens, a precizat că, de vreme ce legea recunoaște părților dreptul ca, prin acord expres, să modifice cursul prescripției, inclusiv prin fixarea începutului acesteia, normele legale care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu mai sunt imperative în sistemul C. civ. actual, ci de ordine privată, așa încât eventuala lor încălcare nu poate fi invocată în cadrul acțiunii în anulare a unei hotărâri arbitrale, deoarece se opune art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanță ar fi trebuit să respingă acțiunea în anulare promovată de C.N.A.I.R. S.A. nu ca nefondată, ci ca inadmisibilă.

În continuare, titularul recursului incident a susținut că în mod contradictoriu și nelegal, cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 2.532 C. civ., prima instanță a considerat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la 07.01.2015, înaintea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii stabilite contractual; în acest sens, a subliniat că, anterior derulării procedurii contractuale de revendicare, nu se putea adresa nici arbitrajului, nici instanțelor judecătorești, o astfel de conduită fiind interzisă de sub-clauza 20.4 din contract, respectiv de sub-clauza 20.6. De altfel, recurenta-reclamantă a precizat că instanța de fond a reținut aceste aspecte, consemnând în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o că "nu i se poate imputa reclamantei faptul că a respectat prevederile contractuale, apelând la procedura prealabilă descrisă de contract, așteptând finalizarea celor 56 de zile de la emiterea de către pârâtă a înștiințării sale de nemulțumire, ce s-au împlinit la data de 20.12.2016".

De asemenea, a arătat că prima instanță a reținut incidența art. 2.532 pct. 7 C. civ., dar l-a aplicat greșit, reținând efectul suspensiv al curgerii termenului de prescripție, nu însă și prima teză a textului legal, care instituie interdicția începerii curgerii termenului.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a apreciat că, întrucât curtea de apel a reținut obligativitatea parcurgerii procedurii contractuale de revendicare, dar și incidența art. 2.532 pct. 7 C. civ., sentința atacată este contradictorie în ceea ce privește pretinsa începere a curgerii termenului de prescripție anterior parcurgerii procedurii prealabile contractuale obligatorii. În opinia autoarei prezentului recurs, instanța de fond ar fi trebuit să constate că prescripția nu a început să curgă înainte de finalizarea procedurii prealabile, 20.12.2016, nicidecum că a început să curgă anterior demarării procedurii contractuale și a fost suspendată pe parcursul ei.

În altă ordine de idei, a susținut că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază concluzia instanței că termenul de prescripție a continuat să curgă la la 20.12.2016, cu toate că a arătat că în perioada cuprinsă între 20.09.2018 și 22.05.2019 partea adversă a recunoscut, în cadrul a șase întâlniri, dreptul său la prelungirea duratei de execuție a contractului, prin fiecare astfel de manifestare de voință realizându-se o întrerupere a cursului prescripției, în sensul art. 2.537 pct. 1 C. civ., care produce efectele prevăzute de art. 2.541 C. civ. În opinia recurentei-reclamante, prima instanță nu a indicat motivele pentru care i-a înlăturat aceste apărări și, astfel, a ajuns la o concluzie care este rezultat al încălcării art. 2.537 pct. 1 și al art. 2.541 alin. (1), (2) și (3) C. civ.

La data de 16.07.2021, Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., reprezentată prin S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului principal.

Iar la 15.07.2021, și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității și excepția inadmisibilității recursului incident; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, după ce a calificat excepția nulității recursului incident ca excepție a tardivității declarării acestuia și după dezbaterea celor două excepții, Înalta Curte le-a respins, în considerarea argumentelor expuse pe larg în practicaua deciziei de față.

Analizând, în cadrul controlului de legalitate, sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Această critică ignoră însă faptul că prin dispozitivul sentinței atacate, prima instanță nu a admis acțiunea în anulare a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (în continuare, C.N.A.I.R. S.A.), ci a respins-o, motivat de neîncadrarea, în urma propriei evaluări a curții de apel, a susținerilor petentei în ipotezele reglementate de art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ. măsura în care aspectele privind prescripția putea fi examinate pe temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. urmează a fi examinată în cadrul prezentelor considerente, în analiza paralelă a acestei chestiuni, supusă dezbaterii de ambele recurente.

Așadar, fiind plasată pe o premisă ce nu corespunde realității juridice create prin sentința atacată, prima critică expusă în recursul principal nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nerespectare ar putea atrage sancțiunea nulității.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că prin sentința atacată s-a anulat în parte hotărârea arbitrală, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care impun soluția de anulare integrală a unei asemenea hotărâri.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte notează că într-adevăr, în partea introductivă a art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care prevede soluțiile pe care le poate pronunța curtea de apel în caz de admitere a acțiunii în anulare, se prevede că aceasta "va anula hotărârea arbitrală".

Lipsește, așadar, din textul legii o mențiune expresă, similară celei pe care legiuitorul a folosit-o în alte situații - sens în care recurenta-pârâtă a citat ipotezele art. 480 alin. (2), art. 496 alin. (2) sau ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate acestea, o atare omisiune nu este suficientă pentru a aprecia că susținerea autoarei recursului principal este fondată și de natură să justifice, prin ea însăși, soluția de anulare integrală a hotărârii arbitrale.

Logica juridică impune, în cazul admiterii acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, soluția de admitere a acesteia fie în tot, fie în parte, nu doar în limitele în care criticile formulate se dovedesc fondate, cât mai ales în limitele în care sentința arbitrală însăși este atacată.

Cu alte cuvinte, dacă printr-o asemenea hotărâre ar fi soluționate mai multe cereri, dintre care unele au caracter principal și altele sunt incidentale, iar acțiunea în anulare s-ar îndrepta doar împotriva unora dintre soluțiile oferite prin dispozitiv, nu împotriva tuturor, ar fi în afara logicii interpretarea art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în sensul care ar permite ca admiterea acțiunii în anulare să determine anularea în tot a hotărârii, inclusiv a dispozițiilor neatacate.

Același raționament trebuie urmat și atunci când doar unele dintre criticile formulate se dovedesc fondate și au puterea de a demonstra nelegalitatea doar a unei părți dintre soluțiile pronunțate de arbitri; într-o astfel de situație, anularea hotărârii arbitrale nu poate fi decât parțială.

Tocmai de aceea, nu analizei gramaticale a unui text de lege trebuie să i se dea cea mai mare greutate; interpretul normei trebuie să deceleze scopul normei și să o interpreteze corect, în ansamblul reglementărilor principiilor procesului civil, iar curtea de apel, în considerarea argumentelor pe care le-a reținut, a anulat doar în parte hotărârea arbitrală, într-o interpretare a art. 613 alin. (3) C. proc. civ. în acord cu sensul legii, descris în precedent.

Tot în cadrul ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, încălcând prevederile art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a făcut o analiză a sub-clauzelor 8.4 și 8.5 din contract, în afara controlului de legalitate îngăduit de lege în această materie.

Nici această critică nu este fondată, întrucât analiza considerentelor hotărârii atacate relevă că prima instanță a examinat doar incidența art. 1.351 și a art. 1.352 C. civ., iar nu și raporturile contractuale dintre părți, cu depășirea limitelor stabilite de art. 608 C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 C. civ., atunci când a reținut aplicabilitatea Instrucțiunii nr. 1/08.01.2021; cu toate acestea, instanța supremă subliniază că respectiva Instrucțiune a fost evocată, în contextul analizei art. 1.519 C. civ., iar referirea la aceasta a fost doar circumstanțiată și nu a fost de natură să fundamenteze, în mod decisiv, adoptarea hotărârii.

În aceste condiții, cum autoarea căii de atac de față nu a adus un argument suplimentar, critica examinată nu justifică, prin ea însăși, casarea deciziei atacate.

Aspectele prezentate mai sus demonstrează caracterul nefondat al recursului principal care, în considerarea celor reținute, urmează a fi respins, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Pretențiile recurentei-reclamante, deduse arbitrajului, derivă din contractul pentru proiectarea și execuția unui lot din autostrada Lugoj-Deva, încheiat de părți în anul 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ca atare, prescripția este guvernată de dispozițiile acestui Cod.

Elementul de noutate adus de reglementarea actuală față de cea anterioară vine din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra prescripției, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă.

După C. proc. civ., în art. 2.515 alin. (1) C. civ., că prescripția extinctivă este reglementată prin lege, C. civ. permite părților, în art. 2.515 alin. (3), ca, în limitele și condițiile prevăzute de lege și prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C. civ., în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C. civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși aceasta este prescriptibilă sau invers, o acțiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancțiunii nulității absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părților concluzia că în materia prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C. civ., ca și cele care vizează durata termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăsește și cel care a generat litigiul de față, întrucât contractul care fundamentează raporturile dintre părți nu este de adeziune, de asigurare și nici nu este supus legislației privind protecția consumatorului, iar părțile pot dispune de dreptul la acțiune, regulile privind prescripția extinctivă au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ.

Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, care este limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care sentința arbitrală ar încălca dispozițiile imperative ale legii, ordinea publică ori bunele moravuri.

În aceste condiții, în temeiul art. 461, 472, rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident și va înlătura din cuprinsul sentinței civile atacate considerentele care vizează caracterul imperativ al normelor privind prescripția extinctivă și, ca atare, toate considerentele expuse în analiza ipotezei prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care privesc acțiunea în anulare formulată de C.N.A.I.R. S.A. în acțiunea în anulare promovată împotriva încheierii din data de 06.12.2019 și a sentinței arbitrale nr. 51/01.09.2020, ambele pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019 și le va înlocui cu propriile considerente, expuse în precedent, la pct. 2 din decizia de față.

Dând eficiență părții finale a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., va menține soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 35/11.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., prin liderul Asocierii, S.C. A. S.R.L., împotriva considerentelor aceleiași sentințe civile și, în consecință:

Înlătură din cuprinsul sentinței civile nr. 35/11.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, considerentele care vizează caracterul imperativ al normelor privind prescripția extinctivă și, ca atare, toate considerentele expuse în analiza ipotezei prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care privesc acțiunea în anulare formulată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva încheierii din 06.12.2019 și sentinței arbitrale nr. 51/01.09.2020, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019 și le înlocuiește cu propriile considerente, expuse în decizia de față.

Menține soluția din dispozitivul sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.